Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Prefață


„Medeea” (1862) de Eugène Delacroix

„Medeea” (1862) de Eugène Delacroix

Istoria omenirii e croită cu aţa crimei. Războiul, nu este şi el oare tot o crimă? Şi dacă am căuta în toată istoria celor două mii de ani ai epocii noastre, cu foarte mare dificultate am putea îngrămădi nişte zeci de ani în care, undeva pe pămînt, să nu fi fost un război, fie el mare sau mic. Până şi anii de pace se deosebesc de aceia de război printr-o caracteristică mai specială a crimei. În aceşti ani de pace, crima era săvârşită câteodată pe ascuns, alteori pe faţă, însă de fiecare dată în numele primenirii în bine. Combatanţii îşi căsăpeau adversarii, soţii le făceau felul soţiilor lor, soţiile îşi băgau soţii în pământ, comercianţii eliminau concurenţa, bancherii împânzeau lumea, tâlharii la drumul mare atacau trecătorii, piraţii scufundau corăbiile cu tot cu echipaj, inchizitorii ardeau de vii pe rug sărmanele femei inocente considerate vrăjitoare, nepoţii îşi renegau străbunicii, iar aceştia din urmă, la rîndul lor, îi masacrau pe cei mai tineri, filistiniiii şi-au trădat, osândit şi dus la moarte sau carceră toţi prietenii, toţi camarazii… Nenumărate sînt căile crimelor care s-au abătut asupra popoarelor, familiilor şi oamenilor. Şi nu-i uşor să ne amintim acele căi pe care au hălăduit crimele pentru a-şi duce la bun sfârşit gândurile lor necurate. Aceste căi au fost armele albe, aruncătoarele de foc, otrăvurile letale, bombele, tortura, camerele de gazare, strâmba, bârfele, turnătoria, trădarea, masacrul, răzmeriţa şi revolta, în genere, tot ce poate da naştere unei crime.

De aceeea în memoria noastră nu au rămas acele crime care au pricinuit un rău, ca să spunem aşa, individual, ci crimele al căror număr de victime depăşeşte zecile şi sutele de mii, uneori chiar milioane de oameni. Regele Irod, ale cărui slugi au spintecat mii de prunci; Ginghis Han, masacrând stepa de la un capăt la altul; Napoleon, handicapând o întreagă generaţie de francezi, plus oamenii din multele ţări pe unde a umblat; Truman, la ordinul căruia au fost lansate bombele asupra Hiroshimei şi Nagasaki. Ne va rămâne pentru totdeauna imprimat în memorie regimul hitlerist cu programul său mizantrop, cu ale sale lagăre ale morţii, cu Holocausturi şi alte crime ale umanităţii. Nu vom da uitării nici GULAG-ul stalinist, nici sălbăticia soldaţilor americani din Vietnam şi nici faptele bandei lui Şamil Basaev[1] din Budionnovsk şi Beslan.

Uimitor e că mulţi din autorii acestor crime au devenit eroi naţionali, precum Ginghis Han sau Napoleon. Apropo, Truman este considerat mare lider în ratingul preşedinţilor americani ai secolului XX. Iar ei vor rămâne în memoria lumii pentru încă mulţi ani. Cu timpul, amintirea crimelor lor se va scufunda în timp, iar oamenii vor vorbi numai despre victoriile şi realizările lor măreţe, şi asta cu atît mai mult, cu cît nici unul din ei nu a spintecat sau otrăvit vreodată pe cineva cu propriile mâini, şi nici o acuză de acest fel nu le poate fi adusă.

O altă treabă: criminalii de rang inferior. Vestea a început să le meargă abia mai târziu, când îşi terminau fapta şi erau prinşi, trecuţi pe la judecată, apoi pedepsiţi. Amintirea multora din ei a fost de scurtă durată, asemănătoare cu a celor care au intrat în vocabularul nostru ca figuri reprezentative, aşa cum este Jack Spintecătorul, Vanika-Kain[2] sau Barbă Albastră.

Dar de ce-o tot ţinem cu bărbaţii? În împărăţia înspăimântătoare a crimei, femeile au ocupat şi ele un loc „de cinste”, chiar dacă nesemnificativ în comparaţie cu bărbaţii. Serviciile germane de statistică criminalistică au publicat concluziile unor cercetări conform cărora 12% din totalul de criminali sunt femei şi 88% – bărbaţi, adică de şapte ori mai mult. Să recunoaştem că femeile, din fire, sunt nişte criminali cu mai mult rafinament şi culoare. Dacă majoritatea bărbaţilor îşi căsăpesc tovarăşii de pahar în timpul certurilor de beţie, după care, de cele mai multe ori, nici măcar nu-şi mai amintesc ce-au făcut, femeile acţionează, în cele mai multe cazuri, cu premeditare şi mult patos. Lucru cu atît mai uimitor, cu cât se crede că femeile sunt mult mai exaltate şi predispuse pentru fapte imprevizibile. Nu-i chiar aşa! Din această carte veţi deduce cât sânge rece posedă aceste făpturi, numai în aparenţă plăpânde şi drăgălaşe. Autorul acestei cărţi nu doreşte, sub nici o formă, să fie acuzat de şovinism masculin. El înţelege foarte bine că femeile, în marea lor majoritate, sunt cu adevărat drăgălaşe, bune, chibzuite, câteodată naive în iubirea lor de amante, neveste, soţii ori mame. Dar nu despre ele este vorba aici.

În cartea asta va fi vorba numai despre femeile criminale. Conform istoriei dar şi mitologiei, „de la Romulus până-n zilele noastre”, numărul lor a fost destul de mare, iar poveştile despre ele ar putea umple cîteva tomuri bune. Însă nu avem decât un singur volum la dispoziţie şi de aceea vom face loc în carte doar câtorva dame mai colorate, de la Renaştere-ncoace.

De aceea am fi vrut să amintim cititorilor şi cititoarelor, în treacăt şi pe scurt, care sunt precursoarele „eroinelor” noastre. Dacă le cunoaşteţi istoriile, treceţi peste partea a doua a prefeţei autorului, în caz contrar, familiarizaţi-vă cu ele.

Vom începe cu eroinele miturilor antice greceşti despre Iason şi prietenii lui, argonauţii, plecând în căutarea lânii de aur în Colhida, actuala Adjaria[3], aflată pe malul Mării Negre. E vorba despre Medeea, fiica lui Aietes, regele Colhidei. Ea s-a îndrăgostit de Iason, a adormit monstrul care păzea lâna de aur, după care, temându-se de consecinţe, a fugit împreună cu Iason şi lâna de aur pe corabia „Argos”. Absirte, fratele mai mic al Medeei, a plecat împreună cu ei. Iar atunci cînd corabia regelui Aietes era aproape de „Argos”, Medeea a scos un pumnal şi l-a înfipt în gâtul copilului. Grecii înţelepţi au zbierat de groază. Dar Medeea nu s-a oprit aici. A tăiat o mână fratelui său şi cînd flota lui Aietes a fost şi mai aproape, a aruncat-o în mare şi i-a strigat tatălui său:

– Tată, aceasta este mâna fiului tău iubit. Chiar vei lăsa pradă mării o bucată din copilul tău?

Aietes a încetat prigoana, iar înotătorii lui au început să caute mâna pruncului. După aceasta, a pornit din nou pe urmele „Argosului”, iar Medeea a tăiat şi a doua mână a fratelui său, după care un picior… Argonauţii au tras la ţărm şi s-au ascuns la curtea regelui Alcinou. Ajungându-i din urmă, Aietes a cerut predarea asasinei şi a răpitorilor. La rugămintea Medeei, Iason a luat-o să-i fie soaţă, şi tatăl nu a mai putut să o recapete.

Iar când Medeea şi Iason s-au întors în ţara lor, au aflat că un oarecare Peleu, omorându-i rudele, a pus mâna pe putere.

Medeea a izbutit să capete încrederea fiicelor lui Peleu, cele care îl iubeau atât de mult pe tatăl lor împovărat de ani, şi le-a dezvăluit secretul întineririi lui: să-şi sfârtece tatăl în bucăţele mici pe care să le pună la fiert în sobe mari, de unde acesta va ieşi tânăr şi sănătos.

Fiicele s-au îngrozit. Dar Medeea s-a folosit de slugile sale, înlocuindu-le între ele în valurile înspumate, şi a demonstrat că secretul magic al întineririi funcţionează.

Fetele şi-au sfârtecat şi fript de viu tatăl, sub privirea uluită a slugilor.

Fiul lui Peleu, Acast, auzind una ca asta, a decis să răzbune fapta Medeei şi a pornit război. Iason şi Medeea au fost siliţi să fugă şi să se ascundă în Corint, la regele Creon, unde au zăbovit câţiva ani şi unde Medeea a născut doi fii – Mermer şi Feret.

Până la urmă, Iason a ajuns să fie istovit de Medeea şi de firea ei plină de arţag şi năpastă. În vremea aceea, fiica regelui Creon, Glauce, se făcuse mare, frumoasă, plină de veselie şi pe de-asupra moştenitoare a tronului.

Iason a hotărât s-o lase pe Medeea şi să se însoare cu Glauce. Dar Medeea nu putea, bineînţeles, să permită una ca asta şi a înfăptuit atâtea crime, încât a le aminti înseamnă a depăna povestea mai multor tragedii.

Medeea s-a prefăcut smerită şi a cerut voie să plece acasă, dăruindu-i Glaucei nepreţuita sa tunică. Tunica era îmbălsămată în otrăvuri alese care au erupt îndată ce Glauce a probat-o.

Clocotind de furie şi groază în faţa cadavrului tinerei lui neveste, Iason s-a năpustit asupra Medeei. Ea îl aştepta cu un pumnal în mână, iar la picioarele ei zăceau trupurile celor doi fii. În felul acesta s-a răzbunat pe Iason.

Până aici povestea este reală, deşi crudă. După acestea, s-a ivit o a treia putere fabuloasă: un car tras de balauri. Cu acest car, Medeea a plecat în zbor spre Atena, unde s-a căsătorit cu Egeu şi l-a născut pe Medus. Tot atunci s-a întors Tezeu, fiul demult uitat al lui Egeu. Medeea l-a convins pe Egeu să-l omoare pe Tezeu. Cu toate acestea, înţelegerea a fost ruptă şi ea a fugit în Colhida. Acolo a aflat că Aietes, tatăl ei, i-a omorât fratele, pe Perseu. La ordinul Medeei, Medus îşi omoară bunicul. Medeea moşteneşte tronul şi trăieşte fericită până la adânci bătrâneţi. Aşa că nu întotdeauna binele învinge răul. Se mai întâmplă şi viceversa.

Să ne-ntoarcem din vechile mituri la viaţa reală, despre care avem mărturii scrise. Aceste izvoare vorbesc despre cum încă din timpurile străvechi secretul cel mare al crimelor l-a constituit substanţa toxică de extracţie animală sau vegetală. Şi anume aceasta a devenit arma principală în mâinile femeilor, în timp ce bărbaţii preferau săbiile sau alte arme, iar dacă foloseau otrăvurile, de obicei o făceau cu ajutorul femeilor.

Într-un vechi manuscris indian, „Kathasaritsagara”[4], se spune: „Sogakaranaka… nutrea gânduri mişele împotriva regelui Vatsei. Cu ajutorul feluritor otrăvuri, pe care le-a dobândit de la zeii de bun augur, din ape şi ierburi, acesta a plămădit o alifie şi a uns trupul baiaderelor pe care le-a trimis în tabăra duşmanului…”. Bineînţeles, trupurile baiaderelor au fost acoperite mai întîi cu o soluţie protectoare, peste care s-a aplicat substanţa toxică. În momentul când baiadera se afla în preajma „subiectului”, otrava pătrundea în trupul acestuia…

Acum să aruncăm o privire asupra Romei de la începutul erei noastre.

Soţia împăratului Augustus, Livia, poate fi considerată campioana manevrelor cu otrăvuri în toată istoria antică, fiind mult mai cunoscută decât alţi locuitori de seamă ai Romei prin crimele pe care le-a comis. E adevărat, probabil juraţii au invocat o circumstanţă atenuantă – toate asasinatele au fost comise în numele iubirii materne. Livia a depus toate eforturile pentru Tiberiu, fiul pe care l-a conceput cu primul ei soţ. Le-a stat în cale tuturor pretendenţilor la sceptrul roman care ar fi putut periclita ascensiunea lui Tiberiu, otrăvindu-l până şi pe talentatul centurion Germanius, nepotul ei de sânge. După care i-a pus capăt zilelor lui Augustus, soţul ei, de teamă ca acesta să nu ofere puterea nepotului său, Marcus Agrippa. După care l-a omorât şi pe Agrippa. În consecinţă, Tiberiu a fost împărat timp de 56 de ani. Acesta şi-a urât mama pentru că îi luase prea mult timp ca să-l caţăre la putere, a refuzat să participe la înmormântarea ei, iar când senatul a decis să o sanctifice, el s-a opus şi a interzis cu stricteţe acest lucru.

Livia a avut doi nepoţi – Caligula, care a fost un derbedeu nebun, şi Claudius, un iepure şchiop pe care îl credea atât de tâmpit şi diform, încât nu s-a mai obosit să-l omoare.

A treia soţie a lui Claudius a fost Messalina. Numele ei a devenit un simbol al femeii destrăbălate, neruşinată şi crudă.

Era o femeie desfrânată şi iubăreaţă la nemurire, chiar dacă în Imperiul Roman lucrul acesta nu era ceva neobişnuit. Dar ea avea şi alte propensiuni. A otrăvit-o pe Iulia, nepoata Liviei şi sora nebunului Caligula, atunci când şi-a suspectat soţul, Claudius, de interes vădit faţă de aceasta. Apoi însăşi Messalina s-a îndrăgostit de tatăl său vitreg, Appius, şi i-a propus să-şi împartă patul cu ea. Când acesta a refuzat indignat propunerea, ea a lansat acuzaţii împotriva lui, în rezultatul cărora Claudius a ordonat lichidarea lui Appius, lucru care s-a şi întâmplat.

La insistenţele Messalinei au fost pedepsiţi cei mai bogaţi senatori, acuzaţi de „uneltiri împotriva împăratului”, întreaga lor avere fiind vărsată în haznaua imperială.

În vilă aveau loc orgii sălbatice. Ea a inventat următoarea „joacă”: supuşii ei răpeau şi sechestrau femei şi fecioare din familiile aristocrate sau mai înstărite. Acolo le violau, iar rudelor le propuneau răscumpărarea victimelor necinstite şi nenorocite în schimbul unor sume fabuloase. Messalina însăşi avea o cameră a ei în vilă, iar la intrare era, deasupra uşii, stătea scris cu litere groase numele celei mai faimoase prostituate romane. Sub auspiciile acestei inscripţii, Messalina se deda cu generozitate oaspeţilor poftiţi în această încăpere.

Când Messalina s-a îndrăgostit nebuneşte de celebrul dansator roman Mnestor, statuile lui au împânzit Forumul şi alte pieţe, plasate alături de statuile zeilor şi împăraţilor. Dar Mnestor s-a temut să devină iubitul ei şi s-a decis să accepte propunerea numai în cazul în care împăratul îi va acorda… „permisiunea”! Înţelegând că a pus-o pe Messalina în faţa unui obstacol de nesurmontat, a plecat în treaba lui. Atunci Messalina a mers la Claudius, la mângâiat şi s-a plâns că Mnestor nu vrea să-i îndeplinească rugămintea – să dea un spectacol pentru prietenele ei. Claudius s-a înfuriat la culme şi a ordonat să fie adus Mnestor în faţa lui, iar când acest a venit, i-a ordonat şi lui să îndeplinească toate dorinţele împărătesei. Mnestor s-a supus şi astfel a devenit amantul Messalinei.

Pentru ea asta nu a fost decât o glumiţă nevinovată. Mult mai îngrozitoare s-a dovedit a fi soarta bogatului senator Asiaticus, pe ale cărui averi – la un loc cu grădinile lui Lucullus –pusese ochii Messalina. Ea l-a făct pe Claudius să creadă că Asiaticus organizează un complot. Claudius a considerat că un senator trebuie să răspundă pentru încălcarea legii împotriva statului. I-au permis senatorului să-şi aleagă singur moartea. El s-a otrăvit, iar averile lui au trecut în posesia Messalinei.

Însă toate au un sfârşit. Messalina s-a îndrăgostit din nou, de data asta de un celebru tînăr arătos pe nume Gaius Silius, iar în lipsa lui Claudius… a organizat căsătoria cu Gaius (deja având un soţ, viu şi împărat pe deasupra!). Aflând despre asta, Claudius s-a înfuriat şi nu a mai putut-o ierta pe Messalina. Ea a fost omorâtă de gărzile pretoriene.

Iar Claudius s-a căsătorit cu nepoată-sa, fiica lui Germanius, Agrippina, care avea un fiu, Neron, din fostul mariaj. Peste un an de la nuntă, ea la convins pe Claudius să-l înfieze pe Neron şi să-l desemneze moştenitor al sceptrului. După aceasta, urma eliberarea tronului. Agrippina şi Neron au mituit medicul împăratului, pe Xenofon, şi au cumpărat o fostă maşteră otrăvitoare, niciodată condamnată la moarte, mereu graţiată de către împărat, pe Locusta şi pe servitorul-eunuc al acesteia, Halotus. Cu ajutorul lor, Claudius a fost otrăvit. Neron a devenit împărat. În al cincilea an al guvernării a omorât-o pe mama lui, Agrippina.

În genere, nu e nimic amuzant în vesela poveste a vieţii romane a împăraţilor şi împărăteselor. Aceleaşi lucruri pot fi povestite, cu aproximaţie, şi despre viaţa monarhilor bizantini şi a doamnelor lor. Biblica Dalila nu şi-a otrăvit şi nici omorât iubitul Samson, în schimb l-a dat pe mâinile duşmanilor lui, tăindu-i pletele în care se ascundea întreaga lui putere divină. Numele ei, simbolizând trădarea, a devenit o emblemă. Şi astăzi mai poţi auzi un cântec în care un tânăr îşi numeşte Dalila iubita care l-a trădat.

Din freamătul şi îndepărtarea miilor de ani, au ajuns până la noi poveştile faptelor rele ale rusoaicei Olga[5], nevasta cneazului. La ordinele şi indicaţiile ei au fost aruncate şi îngropate de vii într-o groapă adâncă toate soliile cneazului Mal, veniţi să câştige adeziunea Olgăi. A doua solie, venită în aceleaşi scopuri, a fost uscată de vie într-o saună. Locuitorilor oraşelor asediate de către ostaşii săi, ea le-a promis pacea şi libertatea în schimbul unei dări simbolice – câte trei porumbei şi trei vrăbii de fiecare casă. Iar când darea a fost adunată, de aripile păsărilor au fost legate smocuri de câlţi cărora le-au dat foc. Oraşul ardea din temelii, iar locuitorii lui, parte erau omorâţi, parte transformaţi în prizonieri…

Şi iată că au venit vremurile mai apropiate de noi – epoca Renaşterii, sfârşitul celui de-al doilea mileniu şi începutul celui de-al treilea. S-au schimbat vremurile, s-au schimbat obiceiurile şi, odată cu ele, s-au schimbat tehnologiile şi proporţiile crimelor. Acestea s-au diversificat, dar nici femeile care le-au provocat nu s-au lăsat mai prejos. Şi chiar dacă printre ele se mai numără regine şi conducătoare adevărate, iubitoare de pace şi metode pacifice, un loc tot mai însemnat în şirul lor „slăvit” au început să-l ocupe femeile „din popor”. Emanciparea a adus o dată cu sine femei criminale cu şi mai multe idei. Cîteva exemple – Charlotte Corday, omorându-l pe Marat[6]; teroristele rusoaice – Vera Zasulici[7], Sofia Perovskaia[8], Ghesea Ghelfman[9], Vera Figner[10], căsăpind demnitarii ţarului şi râvnind moartea ţarului însuşi; Fanny Kaplan[11], trăgând în Lenin; rebela Maria Zaharcenko[12], apăsând cu satisfacţie pe trăgaciul puştii automate în prizonierii Armatei Roşii; membrele „Brigăzilor roşii”, eserele contemporane.

Se-nţelege că e dificil să ne aplecăm atenţia asupra tuturor acestor femei – poveştile lor s-ar transforma în scurte procese-verbale privind crimele înfăptuite. De aceea au ajuns în această carte doar câteva dintre ele,  reprezentantele cele mai aprige ale cutărui sau cutărui fel de crimă.

Iată-le, „eroinele” însemnărilor noastre: Lucrezia Borgia – fiica şi iubita Papei de la Roma, un suflet ticălos şi un criminal cu sânge rece; Ecaterina de Medici – regină a Franţei, organizatoarea nopţii Sfântului Bartolomeu şi a multor altor crime; sângeroasa iubită a lui Ludovic al XIV-lea, marchiza de Montespan şi contemporana ei, marchiza de Brenvillier, extirpându-şi adversarii şi pe ceilalţi oameni care îi stăteau în cale; cuţitari şi sadici precum moşieriţa Saltâkova (Saltâciha), tăind şi crestând până-i amorţeau braţele, şi Ilsa Koch, „Doamna cu Coasa de la Buchenwald”, croindu-şi abajururi din pielea victimelor; nurliile şi nemiloasele pirateriţe – Bloody Mary Read şi prietena ei Anne Bonny; bandita şi infractoarea Bonnie Parker, trăgând cu multă satisfacţie în poliţişti; Lydia Sherman, otrăvindu-şi cei şase copii ai săi, plus câţiva străini, plus trei soţi, de dragul unei vieţi libere; Belle Gunness, decimând câteva zeci de soţi şi logodnici; apoi contemporanele noastre: Ulrike Meinhof – conducătoarea „Armatei Roşii” în Germania de Nord, autoroarea mai multor acte teroriste; apoi danezele şi sovieticele Jane Horney, Nanette şi Elizabeth Bentley, trădătoare josnice care, e adevărat, nu au omorât pe nimeni cu mâinile lor, dar ale căror acte de spionaj au generat multe victime. În sfârşit, Valentina Solovieva – „Vlastilina”[13], o altă doamnă care nu a omorât pe nimeni, dar care a distrus şi amărât mii de oameni, aducând odată cu acţiunile sale puhoaie de crime şi sinucideri.

Cititorul va fi nevoit să zăbovească puţin în sânul acestei comunităţi malefice. Dar ce-i de făcut? Cu atât mai plăcută va fi ieşirea la suprafaţă şi realizarea faptului că tu, de fapt, nu faci parte din publicul acestei cărţi. Şi slavă Domnului!

Igor Damaskin, „Prefață” la Patimă și viclenie, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu.

Pentru a cita acest document, utilizați următoarea trimitere bibliografică: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”, Traducere din limba rusă și note de Igor Mocanu, Drafturi critice, 2014. Link: https://igormocanu.wordpress.com/2014/03/03/igor-damaskin-patima-si-viclenie-cartea-versiune-integrala-drafturi-critice-2014/ Ultima accesare: [data ultimei dumneavoastră accesări].


[1] Şamil Basaev – comandant militar şi apoi prim-ministru cecen în timpul Primului Război Cecen din 1994. A provocat criza ostaticilor de la spitalul din Budionnovsk din iulie 1995 şi luarea de ostatici de la şcoala din Beslan din octombrie 2003, în timpul celui de-al Doilea Război Cecen.

[2] Vanika-Kain – Ivan Osipov (n. 1718 – m. după 1765), hoţ, mercenar şi tîlhar moscovit celebru.

[3] Adjaria (sau Acaristan) – republică autonomă din cadrul Georgiei, proclamată după încheierea tratatului de la Kars (1921) între Turcia kemalistă şi Rusia sovietică, pe teritoriul vilaietului otoman Batum.

[4] Kathasaritsagara – în sanscrită, „Oceanul unui puhoi de poveşti”, o faimoasă colecţie de legende indiene, basme şi poveşti populare, adunate de către Somadeva din Kaşmir în secolul al XI-lea.

[5] Cneghina Olga, botezată Elena († 11 iulie 969), a condus Rusia Kieveană după moartea soţului ei, cneazul Igor Riurikovici, ca regent din anul 945 până în jurul lui 960. Este Sfânta Bisericii Ortodoxe Ruse, prima conducătoare rusă care a îmbrăţişat creştinismul, înainte de creştinarea Rusiei.

[6] Charlotte Corday, omorându-l pe Marat – Marie-Anne Charlotte Corday d’Armont (1768 – 1793), cunoscută ca Charlotte Corday, figură a Revoluţiei Franceze, l-a asasinat pe Jean-Paul Marat – membru al facţiunii iacobine, jurnalist la ziarul L’Ami du Peuple. După asasinat, Marat a fost martirizat.

[7] Vera Ivanovna Zasulici (1849 – 1919) – scriitoare, narodnicistă, considerată teroristă rusă, iniţiatoare a mişcării socialiste ruseşti şi internaţionale.

[8] Sofia Lvovna Perovskaia (1853 – 1881) – revoluţionară narodnicistă, membră a mişcării „Voinţa populară”, considerată prima femeie revoluţionară, născută la Sankt Petersburg şi executată în Rusia, una din cei 8 rebeli care au participat la asasinarea lui Alexandru al II-lea.

[9] Ghesea Mirovna Ghelfman (1855 – 1882) – revoluţionară rusoaică, a participat la atentatul din 1881 împotriva ţarului ca agent al Comitetului Executiv din cadrul „Voinţei populare”.

[10] Vera Nicolaevna Figner (1852 – 1942) – revoluţionară narodnicistă, participant activ la pregătirile de asasinare a ţarului Alexandru al II-lea din 1881.

[11] Fanny Efimovna Kaplan (1890 – 1918) – participantă la mişcarea revoluţionară rusească, cunoscută, mai ales, ca autorul atentatului împotriva lui Lenin.

[12] Maria Zaharcenko – una dintre primele femei înrolate, în timpul primului război mondial.

[13] „Vlastilina” – cuvânt-valiză format din „vlasti” – putere şi „plastilină”.

2 responses to “Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Prefață

  1. Pingback: Igor Damaskin, „Patimă și viclenie”. Cartea. Versiune integrală. drafturi critice 2014 | drafturi critice·

  2. Pingback: Două traduceri. Igor Damaskin și N.V. Gogol | drafturi critice·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s