Slavoj Žižek: „Băi, nene, unde ți-e hamsterul?”


index1

Žižek a fost în Rusia pentru câteva zile, a ținut două conferințe la Moscova și Sankt Petersburg, după care s-a întors înapoi, acasă. Dar între două conferințe a apuca să ne povestească despre revoluție, meditație și masturbare. Dialogul a avut loc între Salvoj Žižek, Aleksandr Zvonkin, Vladimir Vladimirovici Gromkovskii, Igor Gherașenko, Aleksandr Feighin, Pavel Tihomirov, Evghenii Babușkin și Vladislav Lebeliko, și a fost publicat pe 24 august 2012 pe platforma „Snob” (snob.ru).

Domnule Žižek, asta nici măcar nu e o întrebare, e un strigăt de disperare: ce dracului se întâmplă? În lume și, mai exact, în Rusia?

Am să vă spun o poveste din armată. Da, da, am făcut și eu armata, am avut și o medalie, chiar dacă pare greu de crezut. Așa, deci, stăteam într-o cazarmă destul de mică, iar medicul venea la noi numai o dată pe lună. Atunci toți cei care credeam că bolim de ceva, ne adunam pentru un consult colectiv, ne așezam pe o băncuță și așteptam să ne vină rândul. Odată, un soldat, un kosovar cred, zice: „Doctore, mă doare scula, dar nu tot timpul, numai când mi se scoală.” „Păi, zice doctorul, las-o să se scoale și masturbează-te!” Vă imaginați situația: acolo stăm noi, dincolo stă doctorul și se uită cu atenție, evident că tipului nu-i iese nimic, erecție zero. Lângă chiuvetă atârnaserăm decupaje din niște reviste erotice – femei pe jumătate goale, ca-n armată. Doctorul se ridică, desprinde una din gagicile alea și i-o vâră sub nas kosovarului: „Uite ce țâțe are, uite ce pizdă! Masturbează, soldat! Ești bărbat sau ce naiba?” Iar ăsta a fost un adevărat carnaval, ca la Bahtin. Am început să râdem, râdea și doctorul, râdea până și sărmanul kosovar. Pe astfel de momente de falsă solidaritate se bazează armata. Puterea militară nu e atunci când îți urlă ofițerul în nas, ci când te simți un tot imaginar unitar cu ceilalți. Puterea militară se consolidează prin ritualuri obsecene cum e ăsta.

O poveste minunată, însă morala nu-i prea clară.

Exisată niște legi nescrise, pe care mizează toți. Și chiar dacă sunt uneori obscene, chiar dacă nu se vorbește despre ele, e periculos să le încalci, mai periculos decât cu cele scrise, pentru că ele sunt adevărata formă a identificării. În Uniunea Sovietică au existat legi la vedere și legi ascunse. Spre exemplu, la vedere era proclamată libertatea presei și medicina gratuită, însă fiecare știa ce articole să nu scrie și cât să împingă medicului pentru o operație reușită, în orice caz, așa era în Slovenia. Ce s-a întâmplat apoi? În timpul lui Elțin n-a mai fost atât de clar ce lege nescrisă trebuie urmată. Puterea îți spune ceva, iar tu nu știi cum trebuie înțeles ceea ce ți se spune. O situație îngrozitoare! În timpul lui Putin, setul de legi nescrise s-a mai stabilizat, nu-i așa?

Greu de spus. Nu sunt atât de receptiv cu cele nescrise. Ce pot să spun este că în timpul lui Putin a început să se coaguleze o nouă ideologie, dar ce fel de ideologie e asta, cred că dumneavoastră vedeți mai ușor…

Ideologia e ca un hamster.

Poftim?

Ideologia în timpurile noastre e tot mai puțin un simptom și tot mai mult un fetiș. Ăsta e exemplul meu preferat, îl amintesc adesea la cursuri. Prietenul meu și-a pierdut soția – cancer la sân, în trei luni s-a topit ca o lumânare. Ne-am gândit că va pleca misionar în Africa sau ceva de genul ăsta – mai știi unde-l duce trauma pe om? În schimb, a început să vorbească tot mai mult despre moartea soției sale. Și-atunci am observat: de fiecare dată când și-o amintea, mângâia un hamster – animăluțul preferat al răposatei. Interacțiunea cu hamsterul i-a permis să izoleze, să neutralizeze moartea soției. Rațional, a acceptat acest lucru, însă la nivel simbolic – emoțional, cum se zice – nu a făcut-o. Iar când a murit și hamsterul, tipul a încercat să se sinucidă.

Și ce-i cu asta?

Nimic, dar când văd un realist brutal, care nu crede decât în business, putere și sex, îl întreb: băi, nene, unde ți-e hamsterul? Hamsterul e un fetiș. O minciunică ce ne ajută să conviețuim cu adevărul. Tocmai asta e și funcția minimă a ideologiei. Hitler avea și el un hamster. Și Stalin a avut. Probabil are și Putin. Oricât de rău și de criminal ar fi un om, acesta are întotdeauna un hamster – uite, asta e realitatea mea, aici sunt eu autentic…

Rezultă de-aici că ortodoxia, autocrația și populismul sunt hamsterii noștri? Dar care sunt aceștia în Occident?

Buddhismul – iată un hamster mare și gras. Toți capitaliștii ăștia bogați – Jobs, Gates ș.a.m.d. – sunt buddhiști. Practică meditația orientală și alte fleacuri din astea. Și nu mă miră. Nu vreau să spun nimic rău depsre buddhism ca atare, dar el îți permite prea ușor să fii criminal. Suzuki Daisetz Teitaro, idolul hippie și popularizatorul zen-buddhismului în Occident, era în anii ’30 susținătorul militarismului nipon. Acesta explica într-un mod extrem de interesant, de pe poziția buddhismului, cum trebuie omorât corect soldatul adversarului. Dacă rămân un materialist într-o confruntare tête-à-tête cu dușmanul, atunci am o problemă. Însă dacă mă plasez pe poziții buddhiste, atunci eu nu mai exist, nu mai există crima, ci numai dansul irațional și nesăbuit al aparenței, iar în timpul acestui dans, corpul lui se prăbușește la pământ, de cuțitul meu…

Priviți lucrurile cam sumbru, nu-i așa?

Optimiștii zic: suntem în adâncul tunelului, însă la capătul lui vedem lumina. Iar eu le răspund: și dacă e un tren care vine din direcția opusă? Și, legat de asta, îmi amintesc cuvintele lui Walter Benjamin: sarcina revoluționarului nu e să urce în trenul istoriei, ci să țină de frâna de mână până când trenul trece de catastrofă. Lumea, lumea în care trăim, lumea capitalismului global nu poate ccontinua să existe.

A trecut și criza din 2008. Și nimic. Unde-i revoluția?

Da, în tot acest timp, stânga s-a jucat de-a Cassandra. Au prezis că prosperitatea aparentă va sfârși prin criză și revoluție. Însă după criză, nici o forță de stânga nu a avut un program pozitiv coerent. Am stat de vorbă cu oamenii, am luat parte la mișcarea Occupy și tuturor le-am pus o întrebare psihanalitică simplă: voi ce doriți? Și am auzit ca răspuns numai reclamații abstract-morale. Chipurile, bancherii hrăpăreți ne exploatează… Ei și, bancherii au fost hrăpăreți dintotdeauna. Timothy James Clark avea dreptate, stânga așteaptă astăzi Marea Deșteptare a Proletariatului așa cum împăratul chinez aștepta trezirea armatei sale de teracotă. Ei bine, armata nu s-a trezit.

Și ce ne rămâne de făcut?

Să credem într-un miracol. Blaise Pascal a formulat o uimitoare teorie materialistă a miracolului. Miracolul există nu ca să creadă necredinciosul. Miracolul e pentru cei care cred oricum, care sunt pregătiți pentru miracole. Nu există nici un progres istoric, nu există nici o necesitate istorică. Miracolul ni se întâmplă pur și simplu – și ni se întâmplă numai nouă nu pentru că suntem atât de naivi, ci pentru că suntem gata să luptăm pentru miracol. Un exemplu de miracol – Piața Tahrir din Egipt. Erau convinși toți că arabii tâmpiți sunt capabili numai de o revoluție antisemită și fundamentalistă. Iar dacă rămâi un postmodernist și un relativist convins, este exact așa: pentru tine situația din Egipt este și mai deplorabilă, islamiștii a pus mâna pe putere… Însă pentru noi, revoluția egipteană e un semn din viitor. S-a întâmplat ceva, ceva care nu ne garantează nici o schimbare, însă care ne ademenește cu potențialitățile sale. Iar ce va urma, depinde numai de noi. Pentru Pascal exista deus absconditus – Dumnezeu care se ascunde, însă pentru mine există communismus absconditus.

Da, Egiptul e un exemplu bun. Dar ce părere aveți despre protestele din Rusia?

Ce înseamnă succesul cutărei sau cutărei politici? Când Thatcher a fost întrebată ce consideră ea ca fiind principalul succes al politicii pe care o dusese, aceasta a răspuns: Tony Blair. Chiar dacă partidul său pierduse puterea, adversarii adoptaseră un program conservator. Acum în Marea Britanie sunt toți thatcheriști. Marine Le Pen a spus ceva asemănător: am pierdut pentru că am câștigat. Protestul își așteaptă succesul în același sens în care îl formulează Pussy Riot în cabinetul miniștrilor? Mă îndoiesc. Însă Rusia se poate schimba, așa cum s-a schimbat și Egiptul: au ieșit la rampă uniunile profesionale, presa, acolo s-a schimbat întreg discursul public… Îmi amintesc, acum patruzeci de ani, când la universitatea noastră a venit conducerea de partid. Ne-au criticat aspru pentru lipsa de autoorganizare, că nu suntem, chipurile, suficient de activi. Și-atunci, un prieten l-a privit drept în ochi pe un pion de partid și l-a întrebat: chiar vă doriți să preluăm noi conducerea? Iar ochii acelui memebru de partid s-au umplut de panică.

Așadar, autoguvernarea e bună. Dar ce e rău?

Cinismul apatic – iată dușmanul meu. Îmi imaginez un subiect leneș, apatic: ce mi-e Putin, ce mi-e Medvedev, ambii sunt la fel, ne fură banii, protestele nu vor duce la nimic, așa că la naiba cu politica, să punem mâna pe bucata noastră de fericire. Ei bine, asta e rău. Dar și mai rea e logica învinșilor, care, vai, adesea e asumată și de stânga. Când am fost în Cuba, un tip mi-a povestit că în Havana, în fiecare zi se prăbușește câte o clădire, pentru că nu există destui bani pentru reparații. Ce e și mai uimitor, e că omul îmi spunea toate astea cu mândrie. Casele se prăbușesc, în schimb ei nu au renunțat la ideea lor, casele care se dărâmau erau simbolul autenticității. Drept răspuns, i-am spus că în psihanaliză, o astfel de idee a identificării se numește castrare simbolică și că nu mă miră că pe liderul lor îl cheamă Fidel Castro…

Dar cu toate acestea, sunteți marxist și credeți în comunism.

Niște psihologi americani naivi au încercat să deducă dependența calității muncii de stimularea materială. Dacă munca e nașpa și neinteresantă, atunci totul e limpede. Vă plătesc o mie de dolari și veți face o muncă bună. Vă plătesc zece mii de dolari și veți face o muncă și mai bună. Dar iată ce e uimitor: dacă munca aceea chiar vă trezește interesul, atunci banii au un efect opus. Cu cât sunt plătiți mai mult, oamenii muncesc mai prost: oamenii își pierd pur și simplu interesul pentru muncă. Nu, asta nu e perversiune americană, peste tot a fost la fel, și în cătunele indiene, și în jungla africană: maii mulți bani, rezultat mai prost. Ce demonstrează asta? Absolut nimic. Asta nu înseamnă că prin natura lor oamenii ar fi comuniști, dar măcar ne dă speranța că oamenii, prin natura lor, nu sunt capitaliști.

Traducere publicată pe platforma „CriticAtac”, ediția din 31 ianuarie 2014

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s