Instituțiile artiștilor


2.a. coperta cronica de carte Institutions by Artists

Cea de-a treia publicație din „Folio series” de la Fillip Editions, coordonată de Jeff Khonsary și Kristina Lee Podesva și intitulată Institutions by Artists, volumul unu, a apărut în 2012, însă momentele de început sunt de găsit într-un trecut ceva mai îndepărtat, prin 2004, când curatorul Keith Wallace a organizat colosalul InFest: International Artist Run Culture. Acest eveniment de proporții s-a conturat în jurul unei conferințe artistice internaționale, la care au participat 250 de artiști, curatori și administratori din 25 de țări, pentru a discuta și a confrunta opinii privind cultura artist-run sau artist-led, cum au preferat să o numească o bună parte din comentatorii adiacenți. În 2010, ARCA (Artist-Run Centres and Collectives Conference) lansează o invitație instituției Pacific Association of Artist Run Centres (PAARC) de a continua dialogul internațional mobilizat în cadrul InFest, astfel punându-se bazele unei convenții a instituțiilor artiștilor – Institutions by Artists Convention, iar publicația de față se constituie ca un soi de ghid critico-teoretic ce acompaniază și documentează totodată etapele dezbaterilor sedimentate în timp, din 2004 și până în prezent.

Textele incluse astfel în antologie au mai fost publicate o dată, majoritatea chiar în paginile revistei „Fillip”, și sunt fie expozeuri teoretice sau luări critice de poziție, fie, pur și simplu, cinstit, dări de seamă, studii de caz sau interviuri – dialoguri privind anumite cazuri particulare de spații conduse de artiști. Căci asta pare să fie arhitema cărții: spațiile create și conduse de artiști și evoluția acestora în timp, pe verticală, dar și în spațiu, pe orizontală, de la un oraș la altul, de la o țară la alta sau chiar de la un continent la celălalt.

Cum sugeram și mai sus, volumul pare să cuprindă două tipuri de contribuții, cele cu priviri teoretice generale, critic-analitice, pe de o parte, iar pe de altă parte, studiile de caz și analizele particulare, nu mai puțin teoretice sau critice nici acestea.

Totul începe cu o recitire a artistului AA Bronson a propriului eseu din 1983, de-acum canonic, „The Humiliation of the Bureaucrat: Artist-Run Centres as Museums by Artists”, în textul „The Transfiguration of the Bureaucrat”, în care artistul de altădată (anii ’70), simulacru al birocratului, se schimbă astăzi la față într-un simulacru al omului de afaceri. Plecând de la o incursiune în critica instituțională din Canada în perioada 1967-2012, curatorul Vincent Bonin ajunge în fapt la o critică mai mult sau mai puțin directă, însă extrem de acută, a instituțiilor artiștilor autodeclarate independente sau alternative, căci, spune acesta, „a perverse rekindling of the self-management paradigm is heavily influenced by neoliberalism where «alternative» grassroots organizations function as links in the chain that consolidates a system based on individual entrepreneurship and meritocracy rather than a spirit of collectivism”. În același registru, curatorul și criticul Luis Camnitzer întreprinde în textul „Art of the State” o comparație între tipurile de finanțare a artei de către stat în America de Nord, în America Latină și în Europa.

Evident, partea cea mai consistentă a cărții o alcătuiește categoria studiilor de caz. Istoricul și criticul Pan Wendt aduce în actualitate colectivul Lo Zoo din Italia, inițiat de Michelangelo Pistoletto în anii ’60 sub umbrela conceptului de arte povera, iar atelierul acestuia din Torino a funcționat, sugerează autorul, ca un soi de spațiu protoartist-run. Scriitoarea și din când în când curatoarea Michèle Faguet analizează în perspectivă istorică evoluția spațiilor La Panadería din Mexico City și Galería Chilena din Santiago. Markus Miessen, Patricia Reed și Kenny Cupers discută despre spațiul arhitectural ca agent și despre conceptul de „divan” în Kuwait cu ocazia organizării acolo a unei Winter School Middle East. Extrem de incitant, criticul Jeffrey Swartz chestionează „modelul Barcelona” prin prisma activismului artistic și a conflictelor urbane din acest oraș, în textul intitulat sugestiv „Space-Run Artists”, în care este inversată relația dintre artiști și spațiul pe care îl conduc, sugerând că o dată cu implementarea politicilor europene de dezvoltare urbană din Barcelona, spațiul a început să domine, iar contextul să devină mai puternic decât discursul artiștilor independenți. Curatoarea Peta Rake scrie o microistorie a inițiativelor artist-run (ARI) din Brisbane, Queensland, începând cu anii ’70 și până astăzi. În continuare, Kristina Lee Podesva discută cu Matei Bejenaru și Livia Pancu despre Asociația Vector și proiectele desfășurate de aceasta (Periferic, cARTier, revista și galeria); Barnaby Drabble, despre cultura artist-led din Zürich; Ola El-Khalidi și Diala Khasawnih vorbesc din San Francisco despre spațiul Makan din Amman, Iordania, pe care l-au fondat în 2003 împreună cu Samah Hijawi; Makiko Hara – despre spațiul Tokyo Art Speak, fondat în anii ’90 împreună cu criticul de artă Masashi Ogura; iar Keith Wallace – despre centrele artist-run din Vancouver, pornind de la niște observații mai vechi ale sale și ale altor autori.

În pofida concluziei din postfață, semnată de Pelin Tan și Anton Vidokle, care amendează corpusul de texte că se menține insistent în interiorul dialecticii spațiilor artist-run cu finanțare de stat versus cele orientate către piața de artă, cred că momentul principal al volumului îl constituie punerea indirectă în evidență a strictei dependențe a spațiilor, centrelor și inițiativelor artist-run de contextul local care le generează în cadrul mai larg al segmentului național, iar uneori, ca în multe cazuri citate în antologie, în cel al rețelei internaționale. Dacă în Canada, proliferarea spațiilor artist-run a putut să însemne de la un punct încolo creditarea unui consens politic cu ideologia puterii, aceea de încurajare a autogestiunii cu viitor neoliberal, în România, spre exemplu, spațiile artist-run, atâtea câte au fost (Paradis Garaj, Make a Point sau Alert Studio), au însemnat, de fapt, un soi de refugiu de rezervă în lipsa unui sistem liberal coerent al pieței de artă, un simulacru, de fapt, pentru ceea ce au visat dintotdeauna și încă visează artiștii contemporani: un sistem serios, coerent și fojgăind de colecționari al unei rețele de galerii comerciale rentabile.

Jeff Khonsary, Kristina Lee Podesva (ed.), Institutions by Artists, Volume One, [Preface: Lorna Brown], Texts by: Jeff Khonsary, Kristina Lee Podesva, AA Bronson, Vincent Bonin, Pan Wendt, Michèle Faguet, Markus Miessen, Patricia Reed, Kenny Cupers, Jeffrey Swartz, Peta Rake, Luis Camnitzer, Vector Association [Matei Bejenaru, Livia Pancu], Barnaby Drabble, Makan Space [Ola El-Khalidi, Diala Khasawnih], Makiko Hara, Keith Wallace, Pelin Tan, Anton Vidokle; Translation: Nathalie de Blois, Simon Brown, Mariane Bourcheix-Laporte, Colette Tougas; Fillip Editions, Folio series: C, Vancouver, 2012, 240 p.

Cronică publicată în revista „Arta”, nr.10 / 2013

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s