Despre minister, circuitare și dialectica socială a corpului cu Vava Ștefănescu


timthumb

provocat de Igor Mocanu 

17 septembrie 2013

M-am întâlnit cu Vava Ștefănescu la București, pe 17 septembrie, la scurt timp după întrevederea comunității din jurul CNDB cu autorul Republicii absente (1999), actualul ministru al culturii, d-nul Daniel Barbu. CNDB urmează să fie desființat, iar apoi fuzionat prin absorbție cu celelalte temple sacre ale artelor spectacolului în Opera Română. Mă dusesem la interviu plin de întrebări grele, teoretice, la care să medităm un deceniu, însă pus față în față cu o problemă atât de reală, m-am simțit oarecum nelalocul meu, dacă nu chiar ridicol. 

21 octombrie 2013

De la întâlnirea cu Igor Mocanu pînă acum au trecut mai mult de două săptămâni. Ceea ce am spus în „fierbințeala” acelei zile, în care balansam între un pesisism irevocabil și combustia de energie cu care îți aperi viața și viitorul, astăzi, pur și simplu, nu mai este la fel. Răspunsurile, sau opțiunile mele de discurs s-au schimbat în mod neașteptat adecvîndu-se la un timp prezent pe care nu îl mai speram. Pentru că într-un timp foarte scurt s-au întâmplat foarte multe lucruri și au intervenit schimbări de situație, se impune să reformulez această primă parte din interviu, dedicată temei „desființarea CNDB”.

Am fost nevoită cumva, în toți acești ani petrecuți la CNDB, (și mai întâi la Centrul MAD între 1999-2003), să rămân legată de un anumit discurs de apărare. Azi, îmi dau seama că printr-o întâmplare fericită, perspectiva se schimbă dintr-o dată și repornesc, din același punct, pe un drum pe care ar fi fost firesc să merg  în toți acești ani: un fel de normalitate, de deschidere spre a înțelegere și a suține, pe care ar fi fost minunat să le fi primit această artă încă de la primii pași, după 1990.

Mereu am considerat că, față de alte țări, cel puțin din Europa, efortul pe care trebuie să-l faci ca să realizezi ceva în România este de 6-7 ori mai mare. Obișnuită în acest fel, de a lupta permanent cu autorități care nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă nimic despre dinamica acestei arte – dansul contemporan – am adunat argumente, am clădit discursuri, m-am poziționat pe locul unui „activist” și „găsitor de soluții”. Cu totul neașteptat și ne(mai)sperat, s-a întâmplat, ca un ministru al culturii din România să vrea să asculte și să găsescă soluții împreună cu breasla.

Din 2006, de când lucrez aici, CNDB a fost în pericol de desființare de 5 sau 6 ori. De fiecare dată am reușit să ‘scăpăm’, pentru încă un an, încă 8 luni… Trebuie spus aici că CNDB este –și nu cred că mă înșel – singura instituție înființată în mod autentic din necesitatea și puterea unei comunități profesionale, care funcționează într-un mod exemplar de solidaritate. Această solidaritate este un lucru prețios, pentru care ne invidiază și cei din teatru, și cei din cinematografie… Poate că acest spirit este un efect al sărăciei, sau o gîndire a unei generații, sau poate este instinctul puterii de grup… nu știu. Cel puțin noi, ca generație ne-am criticat, ne-am certat, dar am ținut unul cu altul dintr-un fel de manifest tacit și mai mult ca sigur inconștient, în care, prezența (vizibilitatea) celuilalt o afirmă și o întărește pe a ta. Este o generație care în anii ’90 s-a născut sub semnul lui „se poate” și care a reușit să lărgescă aria  strictă a coregrafilor și dansatorilor (mă refer aici la gânditori despre dans, teoreticieni sau persoane active în alte domenii culturale care au participat și s-au preocupat de domeniul dansului). Confuziile sociale și degringolada ultimilor ani, dar și evoluția dansului contemporan în lume, plasează această generație* într-un fel de depresie (nu în sensul clinic al termenului), care schimbă într-o oarecare măsură „armele” de convingere.

Înființarea CNDB a fost o forțare de sistem; în 2005 încă lumea politică și lumea „puterii” nu era obișnuită cu asta. Am reușit să înființăm o instituție publică destinată dansului contemporan, care să servească (un serviciu public) în mod direct un domeniu artistic și un public în creștere care nu avea în opțiunile sale culturale dansul contemporan decât sporadic, accidental și în regim „tolerat”. Dar înființarea CNDB nu înseamnă neapărat și o recunoaștere a dansului contemporan ca artă contemporană și domeniu artistic distinct, care utilizează modalități de producție diferite, care funcționează în virtutea unor principii mereu supuse actualizării și se poziționează critic în demesurile creative, și, deci, uneltele cu care lucrează sunt altele. CNDB nu seamănă cu nici o altă instituție de spectacol din subordinea Ministerului Culturii. De aceea le-a fost foarte greu în toți acești ani, să înțeleagă profilul (o artă nouă care avea totul de construit), structura (puțini angajați și nu artiși salariați, ca în teatru), dinamica (flexibilitatea și programele făcute în virtutea necesității), tipul de demers artistic, efectele generate în societate (cultivarea și emanciparea unui public).

Ministrul culturii a venit cu o soluție inițială, care, în principiu, dorea să sprijine CNDB (fuziunea cu Opera ar fi oferit soluționarea problemei spațiului și o reprezentativitate managerială mai puternică). Această propunere a provocat o „criză”, ceea ce a dus la o dezbatere și în mod automat la o reconsiderare a CNDB și rolului său, la o reconsiderare a întregului domeniu și bineînțeles, a puterii ‘actorilor’ activi în dansul contemporan de azi (consecință evidentă a existenței CNDB). Deci, punerea în criză, a slujit de această dată; condiția acestui „succes” a fost ca un ministru al culturii, deci o autoritate, să vrea să ajute, să vrea să înțeleagă, să vrea să discute.

Situația critică în care s-a aflat CNDB în ultimiii ani a făcut să piardă din vizibilitate, din eficiența în demersul de susținere a domeniului. Este o ocazie în acest moment de a configura viitorul domeniului dansului contemporan pornind de la o altă situație de fapt. Lucrurile nu mai stau ca acum 6 ani, peisajul s-a îmbogățit, mediul dansului s-a maturizat, este o altă treaptă de lucru.

Reușita păstrării autonomiei CNDB se datorează pe de o parte deschiderii dialogului (fără politizare și imagine de presă) de către Ministrul Culturii și, în egală măsură, a solidarizării unei bresle care s-a dovedit (încă o dată) că este în orice moment pregătită să răspundă la întrebările majore, să argumenteze și să își fundamenteze acțiunile, drepturile și viziunea.

Iubesc această breaslă pentru că este vie, neliniștită și nemulțumită, imperfectă și neconformă.

Cu aceste valori aș porni eu la drum. Pare că nu și-a definit încă identitatea și că nu și-a găsit încă locul, dar eu cred cu tărie că deja, și IDENTITATEA și LOCUL dansului contemporan EXISTĂ și SUNT NEDESFIINȚABILE.

Am învățat, cred, ceva important, anume că lucrurile nu se opresc niciodată și că ele devin. Profilurile, caracterizările, bilanțurile și evaluările sunt valabile pentru un moment: ce am realizat din ceea ce ne-am propus. Stă însă în puterea noastră să facem ca dansul contemporan în România să devină ceea ce ne-am dorit într-un anumit moment, dar mi se pare extrem de important să facem în așa fel ca el să poată deveni și mai departe de momentul în care, să zicem, tragem linie.

(…)

*termenul nu se referă strict la colegii mei de clasă, ci la toți cei care au făcut lucruri importante pentru afirmarea și impunerea dansului contemporan în România în tot acest timp.

A doua parte a interviului, despre „dialectica socială a corpului” veți putea citi curând în varianta on line.

Interviu publicat în ziarul „ADN arta_dans_noutati”, 2013, supliment al revistei online „Art Dance News”

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s