Cultures of the Curatorial


0.a. coperta Cultures of the CuratorialCultures of the Curatorial / Culturile Curatorialului înseamnă înainte de toate programul postuniversitar fondat de către profesoara Beatrice von Bismarck în cadrul Hochschule für Grafik und Buchkunst din Leipzig, program care a găzduit în 2010, în perioada 22-24 ianuarie, colocviul omonim, la care au participat critici și istorici de artă, curatori, teoreticieni și artiști, pentru a repune în discuție semnificațiile contemporane ale curatoriatului, cât și noile evoluții pe care le implică această profesie. Intervențiile din cadrul colocviului stau astfel la baza antologiei de texte de care ne ocupăm aici. Și ne ocupăm aici, în primul rând, pentru că ni se adresează nouă, adică celor care activăm în câmpul artelor vizuale contemporane, iar apoi, în al doilea rând, pentru că aduce în acest câmp și în cel al curatoriatului un nou prilej de reflecție privind expoziția, felul în care expunem astăzi arta, dar, mai ales, dimensiunea perlocuționară a expoziției în rândul publicului și posibilele sale efecte sociale.

Scopul cărții, declarat din capul locului, este acela de a cerceta modul în care se constituie astăzi activitatea de curator, cât și dacă această activitate, care presupune tot mai multe atribuții, mai poate fi cuprinsă în ceea ce înțelegem în genere prin curatoriat (curating) sau e nevoie de o nouă definiție, mai largă, care să circumscrie întregul efort al curatorului de a selecta, grupa, expune, teoretiza, conceptualiza, publica și, nu în ultimul rând, a convinge sponsorii să producă o expoziție? Soluția conceptuală a venit din partea profesoarei și curatoarei Irit Rogoff de la Goldsmiths University of London, care a propus înlocuirea termenului de „curatoriat”, cu acela de „curatorial”. „Dacă admitem că în practica și discursul cultural contemporan – spun editorii, de altfel – s-a petrecut o turnură curatorială (curatorial turn), procedăm astfel pe baza observației că în ultimele două decenii, curatorialul s-a dezvoltat ca un câmp al unor activități care se suprapun și se întrepătrund, al unor sarcini și roluri care în trecut erau divizate și atribuite mult mai explicit diverselor profesii, instituții și discipline.” Dar asta nu înseamnă că odată ce i s-a dat un nume, activitatea extinsă a curatorului contemporan a devenit mai clară, mai inteligibilă și mai eficientă, pe de o parte; dar nici că o expoziție sau un proiect curatorial devin dintr-o dată mult mai frecventate de public, de instituții și de mass-media, iar efectele ei în plan social și politic sunt garantate. Nu, turnura curatorială pune la fel de multe probleme de percepție și localizare ca și meseria înaintașă, întrucât nu toți artiștii și nici toate instituțiile, cu disciplinele aferente, se încolonează cuminte la conștientizarea acestei turnuri. Fiecare autor propune spre discuție noi nuanțe, observații sau, de multe ori, critici directe ale funcției curatoriale.

Dar să le luăm pe rând. În conversația sa cu Irit Rogoff, în contraponderea ramificației funcțiilor curatoriale, Beatrice von Bismarck propune conceptul de constelație pentru a cartografia intersecția matematică a energiilor și actorilor implicați în construcția discursului expozițional, incluzând aici nu curatorul ca element cheie, central, suveran (cum va spune Simon Sheikh în textul său despre Noul Instituționalism), ci suma tuturor persoanelor și a rolurilor pe care le presupune expunerea. Dorothea von Hantelmann va vorbi, de altfel, despre semnificațiile sociale ale curatorialului, în timp ce Helmut Draxler va postula necesitatea înțelegerii curatoriatului ca logică a medierii. Maria Lind, pe de altă parte, afirmă că dacă vrem să înțelegem schimbările care au loc în sfera curatorialului, ar trebui să le observăm mai întâi pe cele din câmpul artei contemporane, care este refractară nu atât la exigențele formei pe care o îmbracă, cât la cele ale formalităților pe care ar trebui să și le asume, dacă ține cu tot dinadinsul să ajungă la public. Curatorul ar trebui, de aceea, să practice, spune Lind, un soi de formalitism al demersului de expunere, înțeleasă ca loc al producției culturale. Tocmai de aceea, Liam Gillik este cel care pune sub semnul întrebării actualitatea contemporaneității artei contemporane, propunând, în schimb, conceptul de artă curentă, în loc de „artă contemporană”. În dialogul său cu von Bismarck și Jörn Schafaff, arhitectul și activistul Eyal Weizman explică implicațiile interdisciplinare ale curatoriatului combinat cu arhitectura și criminalistica în cadrul unor proiecte dezvoltate în Orientul Mijlociu. Raqs Media Collective, reprezentat în antologie de artiștii și curatorii Shuddhabrata Sengupta și Monica Narula, propune o resemantizare a cuvântului „culture”, prin verbalizarea acestuia în „to culture” pentru a defini curatoriatul ca verb activ, în timp ce Gabriele Brandstetter discută „coregrafiile curatorialului”. Pornind de la constatarea că o expoziție posedă întotdeauna valențe performative, care angrenează publicul, Jörn Schafaff inițiază o comparație între decorul scenic teatral, cel de platou cinematografic și scenografia curatorială, comparație reluată și rediscutată de către autor, alături de Beatrice von Bismarck, în dialogul lor cu dramaturga și curatoarea Hannah Hurtzig despre spațiul expozițional și posibilele discursuri pe care le poate genera un spațiu preconceput reflexiv. Avinoam Shalem, profesor de istoria artei islamice la Ludwig-Maximilians-Universität din Munich, aduce în discuție modul eurocentric în care a fost expusă până în prezent arta Orientului Mijlociu și a lumii arabe, detractând rațiunea arbitrară a distincțiilor teoretice și de periodizare în istoria artei islamice scrisă de occidentali, dar nu numai, și reclamând, în schimb, o expunere etanșă. Aceeași critică aduce și Marion von Osten modului curatorial occidental într-o cercetare a cazului grupului de arhitecți din Team 10 și a arhitecturii post-moderne din capitalele coloniilor occidentale din Africa subsahariană. În cred că cel mai critic text din antologie, artistul Anton Vidokle pune un mare semn de întrebare privind necesitatea existenței funcției curatoriale în genere. Singura condiție creditată de fondatorul e-Flux este aceea ca rolul curatorului să fie suplinit tot de artiști. Dorothee Richter se întreabă dacă artiștii și curatorii ca autori sunt, în colaborarea lor, emuli, colaboratori sau parteneri? Barbara Steiner inițiază o discuție în jurul proiectului Carte Blanche inițiat de Galerie für Zeitgenossische Kunst din Leipzig. Curatoarea de dans din Berlin, Pirkko Husemann, enunță, într-un expozeu fundamental, condițiile constitutive ale oricărui demers de curatoriat al artelor performative, în timp ce Beatrice von Bismarck subliniază caracterul colectiv al oricărei expoziții de artă. Thomas Weski chestionează modul în care muzeele aleg să achiziționeze și ulterior să expună fotografia, pornind de la cazul clasic al colecțiilor de fotografie de la MoMA. În prelungirea observațiilor lui Weski, poate fi parcursă și critica regizoarei Hito Steyerl la adresa modului în care muzeele contemporane și spațiile dedicate artei aleg să expună filmul și, în genere, discursul artistic cinematic. Nora Sternfeld, oarecum în consonanță cu poziția artiștilor de la Raqs Media Collective, se întreabă ce poate învăța curatorialul din demersurile educaționale sau de pedagogie alternativă a artei. Tirdad Zolghadr reia discuția despre Pavilionul Emiratelor Arabe Unite la Bienala de la Veneția în 2009, căruia i-a fost curator. Simon Sheikh, cum spuneam mai sus, revizitează conceptul Noului Instituționalism, din ce în ce mai uzitat din anii 2000 încoace, stabilind o genealogie a terminologiei, cât și a evoluției acesteia.

Că majoritatea curatorilor contemporani prezintă în discursurile pe care le produc, textual sau expozițional, implicit judecăți social-politice, știam. Evident, câmpul de întrebuințare posibilă a judecăților din antologie este extrem de vast, dezbaterile care pot fi demarate de acum încolo comportă multiple deschideri și abordări, ceea ce trebuie subliniat însă este dubla inovație pe care o aduce publicația. Mai întâi, cartea, o lectură obligatorie, punctează în mai multe rânduri dimensiunea educațională a demersului curatorial contemporan, aplicând un accent puternic asupra curatorului ca agent semiotic în societatea actuală. Apoi, prin multitudinea de roluri pe care le presupune curatorialul, artele performative, în speță teatrul și dansul contemporan, capătă o nouă față care, sperăm odată cu autorii, le vor determina pe acestea să devină mai atractive pentru public și mai eficiente în plan social, așa cum o merită de altfel.

Beatrice von Bismarck, Jörn Schafaff, Thomas Weski (eds.), Cultures of the Curatorial, Contributors: Beatrice von Bismarck, Gabriele Brandstetter, Helmut Draxler, Liam Gillik, Dorothea von Hantelmann, Hannah Hurtzig, Pirkko Husemann, Maria Lind, Marion von Osten, Raqs Media Collective (Shuddhabrata Sengupta, Monica Narula), Dorothee Richter, Irit Rogoff, Jörn Schafaff, Avinoam Shalem, Simon Sheikh, Hito Steyerl, Barbara Steiner, Nora Sternfeld, Anton Vidokle, Eyal Weizman, Thomas Weski, Tirdad Zolghadr; Translation: Mark Kyburz, Steven Lindberg, Ben Schmidt, Michael Turnbull; Sternberg Press and Kulturen des Kuratorischen an der Hochschule für Grafik und Buchkunst / Academy of Visual Arts Leipzig, Leipzig-Berlin, 2012, 376 p.

Cronică publicată în revista „Arta”, #8-9, Anul IV, 2013

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s