Marianne Heier. Surplus


1.a. coperta Marianne Heier. SurplusSurplus este numele festivalului expozițional dezvoltat de artista norvegiană Marianne Heier la Bergen în perioada Mai – Iulie 2012, sub patronajul instituțional al galeriei Bergen Kunsthall și al curatorului Solveig Øvstebø. Zic sub patronaj pentru că de data aceasta și spre deosebire de alte ediții ale Festival Exhibition organizate de galeria hordalandeză, proiectul artistic s-a desfășurat oriunde înafara cubului alb, constituindu-se în etape succesive de performance, artă participativă, instalație site-specific, conferință și discurs critic, însă circumscrise chestionării și redefinirii contemporane, în context norvegian, a conceptului de „surplus”.

Noțiunea de surplus a fost introdusă de Karl Marx în descrierea capitalismului și a diviziunii producției în sânul clasei muncitoare. Marx distingea între producția necesară, adică suma produselor și a serviciilor rezultate în urma unei investiții, necesare traiului cotidian și a căror valoare investită nu o depășește pe aceea a producției finale; și surplusul de producție, adică ceea ce depășește producția necesară și valoarea totală a investiției. Adusă în context contemporan extins și, mai ales, după declanșarea crizei capitalului global în 2008, o discuție privind surplusul ar putea părea cel puțin cinică, în condițiile în care 90% din populația care, se zice, trebuia să alcătuiască clasa de mijloc, împreună cu studenții, intelectualii, proaspetele mame, dezabilitații și pensionarii, au fost excluși din cercul strâmt al producției, pe criterii, cum pe bună dreptate a argumentat filozoful G.M. Tamás, exclusiv biopolitice. În aceste condiții, cu excepția câtorva state rentiere, contingentul demografic de mai sus nu mai participă la marele concert al producției, neavând privilegiul de a fi exploatat și având în schimb necesitatea funciară de a-și finanța consumul din resurse publice. Ceea ce nu e cazul în contextul unui stat rentier precum Norvegia, în care bunul trai mai coincide cu surplusul. Iar din acest punct încolo începe narațiunea expozițională a Mariannei Heier.

Pe scurt, statele rentiere sunt acele structuri naționale în care populația o duce bine datorită autoadministrării descoperirii și exploatării unor neașteptate resurse naturale (petrolul, de exemplu) sau datorită găzduirii temporare pe teritoriul lor a unor structuri administrative alogene, cum sunt bazele militare străine sau alte tipuri de baze și nuclee. Într-un astfel de stat și cu o astfel de structură administrativă încearcă să lucreze Marianne Heier în Surplus, expoziție constând din două lucrări: Vima (2012) și Diamond (2012). Prima lucrare întreprinde o cercetare a cazului traulerului ruso-norvegian omonim, abandonat în docul de la Fosen, după ce zăcuse o vreme la Kirkenes, nerevendicat de către proprietarii de drept pe motiv că, spun proprietarii, repunerea lui în funcțiune ar putea fi mai costisitoare decât profitul pe care îl poate aduce, însă, răspunde Marianne Heier, putând foarte bine răspunde necesității pescuitului. Acesta e momentul în care Marianne Heier începe critica surplusului, relocând ca ready-made o mică parte din navă în fața galeriei Bergen Kunsthall și înfăptuind astfel, de fapt și de drept, o breșă în sistemul circulației valorilor și a profitului. În acea de-a doua lucrare, artista dăruiește galeriei Bergen Kunsthall un diamant de 1.26 karate, cumpărat din resurse proprii, pe care-l încrustează în fațada clădirii, gestul prilejuind un performance la care participă, alături de ea, artiștii Guri Egge și Einride Torvik. Prin acest gest, Marianne Heier obturează tranziția lină a valorii, fracturând sistemul și circuitul valorilor și ducând consecințele economiei darului (gift economy) în punctul său terminus, adică investindu-l cu o valoare monumentală. Și într-un caz și în celălalt, funcția artei nu se traduce prin sabotaj partizan, ci prin integrare naturală, deschisă, neacoperită, cum subliniază curatorul Solveig Øvstebø în prefața catalogului, conferind artei, pe de o parte, statut de agent economic, iar pe de altă parte, economiei, o anumită dependență socială față de discursul artistic.

Colaboratorii catalogului expoziției, mai degrabă o extensie discursiv textuală a acesteia decât o întreprindere descriptiv-ilustrativă, încearcă astfel să abordeze conceptul de „surplus” din perspectivă economico-politică (Loretta Napoleoni) și antropologică (Thomas Hylland Eriksen), dar să și plaseze lucrările Mariannei Heier în contextul demersurilor mai vechi al artistei de chestionare a raporturilor dintre economie și artă (Kim West), cât și a funcțiilor acesteia din urmă în plan social (Ranjit Hoskote). Răspunsurile contribuitorilor nu sunt deloc măgulitoare, ele încearcă mai curând să articuleze noi perspective de abordare a surplusului în context economic global ori să cartografieze segmente neabordate sau lăsate pe margine de către artistă în abordările ei privind surplusul economic.

Evident, în condițiile unei funcționări economice dezastruoase în Europa de Est, un astfel de proiect artistic nu ne ajută aproape cu nimic. Mai exact, România nu produce surplus distribuit egalitar, iar surogatul de surplus pe care-l etalează anumite clase sociale din interiorul statului nu este decât producția necesară lipsă care ar fi trebuit să revină de drept celorlalte clase, în speță claselor marginalizate pe criterii biopolitice. Și-atunci, ne-am putea întreba, cu ce ne încălzește pe noi faptul că norvegienii o duc bine, iar artiștii lor pot chestiona această stare de bine, cu mijloace artistice și diagnosticând breșele și disfuncțiile din interiorul unui sistem economic al valorilor de schimb care merge brici, cel puțin în comparație cu al nostru? Păi, ne încălzește pentru că ne face să conștientizăm, cum frumos formulează Loretta Napoleoni în textul ei din volum, sclavagismul surplusului și al fetișismului mărfii.

Marianne Heier, Surplus, catalog, Curator: Solveig Øvstebø, Texte de: Thomas Hylland Eriksen, Marianne Heier, Ranjit Hoskote, Loretta Napoleoni, Kim West, Solveig Øvstebø, Traduceri din limba norvegiană în engleză și invers de: Ika Kaminka, James Manley, Editori: Marianne Heier, Steinar Sekkingstad, Solveig Øvstebø, Coordonator editorial: Solfrid Otterholm, Publicat de Sternberg Press și Bergen Kunsthall, Bergen-Berlin, 2012, 211 p.

Cronică publicată în revista „Arta”, # 8-9, Anul IV, 2013

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s