Bucureștiu-i fruncea!


?????????????

Mihai Pop, coproprietar al Galeriei Plan B, cu sediu în Cluj și la Berlin, îmi atrage atenţia zilele astea asupra unui fenomen de masă bucureșteană la care nu m-aș fi gândit, așa cum nici peștele nu se gândește că e în apă atunci când înoată liniștit. 

S-a săturat, îmi zice el, să primească tone de comunicate de presă venite de la București care nu menţionează orașul. Anunţurile sosite din restul ţării menţionează regulamentar locul cu pricina, pe când bucureștenii lasă impresia că locul e de la sine înţeles, mai ales bucureștenii de adopţie (mailul lui era un reply la un comunicat de presă trimis de mine). Și nu, nu e de la sine înţeles, îmi spune el. Cel puţin în artele vizuale, unde raportul centru-periferie a fost demult depășit, unde nu se mai știe exact cine-i la mijloc și cine la margine, unde artiștii care astăzi stau înfipţi în capitală mâine fac legea în Estul sau în Vestul ţării. Și are dreptate.

Arta contemporană nu lucrează cu mândrii naţionale și împăunări fără conţinut, ci cu spaţii locale. Pentru ea, astăzi este importantă cutare mahala din Ferentari sau Rahova, mâine se mută la Pata Rât, iar poimâine la Focșani, așa cum procedau pe vremuri bătăioșii avangardiști. Se plimbau de la Câmpina la Dorohoi via București sau Constanţa. Astea erau capitalele lor, centrele și centrifuga. Să luăm două exemple din prezent. Până recent, centrul artelor vizuale a fost Iașiul, datorită Perifericului. De curând, Clujul a început să duduie de artă contemporană, iar Fabrica de Pensule aduce tot mai mult a colonie de artiști și cuib de gherilă. Nu m-aș mira dacă, peste ceva timp, pe harta artelor vizuale contemporane va apărea un nou oraș în avangardă, poate Brașov, poate Suceava.

Singurul nucleu dur din arta contemporană este comunitatea, fie aceasta a triburilor internautice (e-tribes) sau a scării de la bloc, cu problemele și consensurile ei. Scriitorul britanic Malcolm Bradbury obișnuia să descrie prin anii ’70 „orașele modernismului” ca pe o reţea clocotind de idei, curente, mișcări artistice, un fel de Matrix efervescent în care artiștii, odată prinși, nu mai ţineau cont de graniţe și pașapoarte, ci de mișcările tectonice acolo unde placa artistică se încheagă cu restul. Iar cealaltă parte a moralei, evident, este că de azi înainte, când trimiteţi comunicate de presă ca să vă anunţaţi serata dansantă, party-ul sau paranghelia artistică, treceţi acolo și numele orașului care găzduiește locul.

Editorial publicat în revista „Șapte Seri”.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s