Silvia Federici, „Reproducția forței de muncă în economia globală, 
teoria marxistă și revoluția feministă neterminată”


38-cover1Munca femeilor şi truda lor sînt îngropate adînc în miezul structurii sociale şi economice capitaliste. (David Staples, No Place Like Home [Nicăieri ca acasă], 2006)

Este limpede că sistemul capitalist a dus la supraexploatarea femeilor. Ceea ce nu ne-ar consola în niciun fel dacă aceasta ar fi însemnat doar sărăcie şi opresiune, însă, din fericire, a generat şi rezistență. Iar capitalismul a înțeles că, dacă va ignora cu totul sau va reprima această rezistență, ea va deveni din ce în ce mai radicală, transformîndu-se în cele din urmă într-o mişcare de independență şi poate chiar în nucleul unei noi ordini sociale. (Robert Biel, The New Imperialism [Noul imperialism], 2000)

Factorul emergent de eliberare în Lumea a Treia este forța femeilor nesalariate, care nu s-au deconectat încă de la economia vieții prin propria muncă. Ele deservesc viața, şi nu producția de mărfuri. Ele sînt fundamentul ascuns al economiei mondiale, iar echivalentul salarial al muncii lor pentru viață e estimat la 16 trilioane de dolari. (John McMurtry, The Cancer Stage of Capitalism [Stadiul canceros al capitalismului], 1999)

Mojarul s-a spart de-atîta zdrobit. Mîine plec acasă. Pînă mîine Pînă mîine… De-atîta zdrobit Mîine plec acasă.(Cîntec al femeilor hausa din Nigeria)

Introducere

Eseul de față propune o interpretare politică a restructurării [re]producției forței de muncă în economia mondială, dar şi o critică feministă a teoriei lui Marx, ce a fost elaborată, în moduri diferite, încă din anii 1970, cînd a fost articulată pentru prima oară de activiştii campaniei Salarii pentru Lucrul Casnic, şi în special de Selma James, Mariarosa Dalla Costa şi Leopoldina Fortunati, printre alții, iar mai tîrziu de feministele şcolii de la Bielefeld – Maria Mies, Claudia Von Werlhof, Veronica Benholdt-Thomsen. Această critică porneşte de la argumentul că analiza capitalismului făcută de Marx este limitată de atenția acordată aproape exclusiv producției de mărfuri şi de ignorarea semnificației muncii reproductive neplătite a femeilor şi a diviziunii genice a muncii în acumularea capitalistă. Prin ignorarea acestui tip de muncă, Marx a limitat înțelegerea mecanismului ce perpetuează exploatarea muncii, ajungînd la ipoteza că dezvoltarea capitalistă este totodată inevitabilă şi progresistă. Presupoziția lui Marx era că precaritatea resurselor este un obstacol în calea autodeterminării umane şi că expansiunea forțelor de producție ale capitalului, prin industrializarea la scară largă, va duce în timp la depăşirea acestui obstacol. Marx şi-a reconsiderat, se pare, ideile asupra acestei chestiuni în ultimii săi ani de viață. În ceea ce ne priveşte, la un secol şi jumătate de la apariția Capitalului, putem chestiona acest punct de vedere din cel puțin trei motive.

Mai întîi, indiferent de ponderea pe care a avut-o de-a lungul timpului ca impediment în calea eliberării umane, precaritatea este astăzi rezultatul producției capitaliste. Apoi, pe măsură ce sporeşte cooperarea în cadrul organizării muncii, producția capitalistă potențează diferențele şi diviziunile în sînul proletariatului, prin organizarea reproducției sociale. În al treilea rînd, de la Revoluția Mexicană la cea Chineză, cele mai antisistemice lupte din ultimul secol nu au fost purtate de muncitorii din industrii, subiectul revoluționar imaginat de Marx, ci de mişcări rurale. Chiar şi astăzi, această luptă este dusă de fermieri subzistenți, squatteri urbani, imigranți fără acte, dar şi de muncitorii high-tech din Europa şi America de Nord. Şi, cel mai important, de femei, care, în ciuda tuturor dificultăților, perpetuează familia, indiferent de valoarea de piață a vieții lor, dînd valoare existenței proprii, reproducînd-o de dragul ei, chiar şi atunci cînd sînt declarate forță de muncă inutilă de către capitalişti.

În ce măsură pot încă perspectivele teoretice marxiste, aşadar, să servească drept ghid „revoluționar“ contemporan? În cele ce urmează, voi pune această întrebare pornind de la analiza restructurării reproducției în economia globală. Teza mea e că, dacă teoria marxistă vrea să se adreseze mişcărilor anti-capitaliste din secolul XXI, problema „reproducției“ trebuie reconceptualizată dintr-o perspectivă mondială. Atenția acordată activităților care ne reproduc existența are darul de a destrăma iluzia că automatizarea producției poate crea condițiile materiale pentru o societate nonexploatatoare, demonstrînd că ceea ce împiedică „revoluția“ nu este lipsa de know-how tehnologic, ci diviziunile pe care dezvoltarea capitalistă le reproduce în interiorul clasei muncitoare. Într-adevăr, pe lîngă faptul că devorează pămîntul, pericolul capitalismului actual e legat de declanşarea tot mai multor războaie de tipul celor lansate de SUA în Afganistan şi Irak, alimentate de nevoia corporațiilor de a dobîndi accesul la resurse minerale şi de hidrocarburi, dar şi de competiția proletară pentru o bogăție care nu poate fi generalizată.1

1. Marx şi reproducția forței de muncă

Este surprinzător că, în ciuda complexității sale teoretice, Marx a scăpat din vedere munca reproductivă a femeilor. El a admis că, la fel ca oricare altă marfă, forța de muncă trebuie produsă, pentru că atîta vreme cît are valoare, aceasta reprezintă „o cantitate determinată de muncă socială medie, materializată în ea“.2 Deşi Marx analizează cu multă meticulozitate dinamica producției firului de bumbac şi valorificarea acestuia, el este, în schimb, extrem de laconic atunci cînd discută munca reproductivă, reducînd-o la consumul de mărfuri pe care muncitorii şi-l permit din salariu şi la munca pe care o presupune producția acestor mărfuri. Cu alte cuvinte, la fel ca în schema neoliberală, conform lui Marx, pentru [re]producția forței de muncă nu este nevoie decît de producția mărfurilor şi piața de desfacere a acestora. La mijloc nu mai apare niciun alt tip de muncă, precum cea pentru prepararea bunurilor consumate de muncitori ori pentru refacerea capacității fizice sau psihice a acestora de a lucra. Marx nu trasează nicio diferență între producția de mărfuri şi producția forței de muncă.3 Aceeaşi linie de producție le produce pe amîndouă. În consecință, valoarea forței de muncă este evaluată în funcție de valoarea mărfurilor (alimente, haine, locuințe) care trebuie oferite muncitorului, adică „bărbatului, pentru ca acesta să îşi poată reînnoi procesul vieții“. Iar aceste mărfuri sînt măsurate prin timpul de muncă necesar, în mod social, pentru producerea lor.4

Chiar şi atunci cînd vorbeşte despre reproducția muncitorilor la nivel generațional, Marx este extrem de laconic. Ne spune că salariile trebuie să fie suficient de mari pentru a asigura „înlocuitorii muncitorilor“, copiii acestora, astfel încît forța de muncă să îşi perpetueze existența pe piață.5 Dar, revenind, singurii factori relevanți pe care îi recunoaşte în acest proces sînt muncitorii bărbați, autoreproductivi, salariile şi mijloacele de subzistență ale acestora. Muncitorii sînt produşi prin intermediul mărfurilor. Nu sînt menționate femeile, lucrul casnic, sexualitatea sau procrearea. În cele cîteva locuri în care face referire la reproducerea biologică, Marx o tratează ca pe un fenomen natural, susținînd că schimbările din organizarea producției sînt ceea ce generează periodic surplusul de populație care satisface necesitățile fluctuante ale pieței de muncă.

În alte lucrări am prezentat mai multe ipoteze pentru a explica de ce a ignorat Marx, cu atîta perseverență, munca reproductivă a femeilor, de ce, de exemplu, nu întreabă prin ce transformări trebuie să treacă materiile prime implicate în reproducția forței de muncă, pentru ca valoarea lor să se transfere în produse (aşa cum procedase în cazul altor mărfuri). Am sugerat că situația clasei muncitoare din Anglia – punctul de referință al lui Marx şi al lui Engels – a influențat această descriere.6 Marx a descris situația proletariatului industrial din vremea sa, aşa cum l-a văzut el, iar lucrul casnic al femeilor nu prea e parte din aceasta. Menajul, ca ramură specifică a producției capitaliste, era în afara orizontului istoric şi politic al lui Marx, cel puțin în ceea ce priveşte clasa muncitoare industrială. Deşi încă din prima fază a dezvoltării capitaliste, şi mai ales în perioada mercantilistă, munca reproductivă a fost subordonată oficial acumulării capitaliste, lucrul casnic apare ca motor al reproducției forței de muncă industriale, organizat de capital pentru capital, abia către sfîrşitul secolului al XIX-lea, în conformitate cu cerințele producției din fabrici. Pînă în anii 1870, munca reproductivă a fost diminuată la minimum, ceea ce corespunde politicii sistematice de „extindere nelimitată a zilei de lucru“7 şi de reducere extremă a costurilor de producție legate de forța de muncă. Rezultatul a fost situația descrisă în mod dramatic în Capitalul, vol. I, în capitolul despre ziua de muncă, şi în Situația clasei muncitoare în Anglia (1845) a lui Engels. E vorba de situația unei clase muncitoare aflate aproape în incapacitatea de a se reproduce, cu o speranță de viață medie de 20 de ani şi mortalitate ridicată la tinerețe, din cauza surmenajului.

Clasa capitalistă a început abia pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea să investească în reproducția muncii, odată cu schimbarea care s-a produs în tipul de acumulare, de la industria uşoară la cea grea, ce necesita o disciplină a muncii mai intensă şi un tip de muncitor mai puțin schilod. În termeni marxişti, putem spune că dezvoltarea muncii reproductive şi apariția corespunzătoare a femeii casnice au fost rezultatele tranziției de la surplus absolut la surplus relativ. Nu este de mirare, în aceste condiții, că după ce a scris că „întreținerea şi reproducția clasei muncitoare rămîn o condiție necesară pentru reproducția capitalului“, Marx a mai adăugat: „Dar capitalistul poate lăsa aceasta fără grijă pe seama tendinței de autoconservare şi propagare a muncitorului. Capitalistul nu trebuie să se îngrijească decît să limiteze la minimumul necesar consumul individual al muncitorului…“8

Putem presupune, de asemenea, că dificultățile legate de clasificarea unei munci ce nu e evaluată monetar a fost un motiv în plus ca Marx să păstreze tăcerea în această privință, mai ales ținînd cont de misiunea anevoioasă de ilustrare a naturii specifice a relațiilor capitaliste. Dar mai există un motiv, care ilustrează mai limpede limitele marxismului ca teorie politică, şi de care trebuie să ținem cont dacă vrem să înțelegem de ce nu doar Marx, dar şi generațiile de marxişti formate în timpuri în care lucrul casnic şi menajul triumfau au continuat să ignore această muncă.

Am încercat să arăt că Marx a ignorat munca reproductivă a femeilor fiindcă a rămas fidel conceptului tehnologic de revoluție, în care libertatea este mijlocită de maşină, în care creşterea productivității muncii – înțeleasă ca majorare a producției în timp – este considerată baza materială a comunismului şi în care organizarea capitalistă a muncii este considerată cel mai înalt model de raționalitate istorică, valabilă pentru orice altă formă de producție, deci inclusiv pentru reproducția forței de muncă. Altfel spus, Marx nu a reuşit să puncteze importanța muncii reproductive pentru că a acceptat criteriul capitalist pentru ceea ce constituie muncă şi a crezut că munca industrială salariată era scenariul care va modela destinul umanității.

Adepții lui Marx, cu cîteva excepții, au reprodus aceleaşi presupoziții (a se vedea continuarea relației amoroase cu „Fragmentul despre maşini“ al lui Marx, din Grundrisse), ceea ce arată că idealizarea ştiinței şi tehnologiei ca forțe eliberatoare a continuat să fie pînă astăzi o componentă esențială a perspectivei marxiste asupra istoriei şi revoluției. Chiar şi feminismul socialist, deşi a admis existența muncii reproductive a femeilor în capitalism, a fost înclinat să evidențieze mai degrabă aspectul său aşa-zis vetust, retrograd, precapitalist, imaginînd reconstrucția socialistă a acestei munci sub forma unui proces de raționalizare, ce ar fi ridicat nivelul său de productivitate la cel atins de sectoarele dominante ale producției capitaliste.

În timpurile moderne, o consecință a acestui punct orb a fost că teoreticienii marxişti nu au putut înțelege semnificația istorică a revoltei postbelice a femeilor împotriva muncii reproductive, exprimată în Mişcarea de Eliberare a Femeilor, şi au ignorat redefinirea practică a muncii, a clasei muncitoare şi a naturii luptei de clasă din această perspectivă. Marxiştii au recunoscut importanța politică a Mişcării de Eliberare a Femeilor numai atunci cînd femeile au părăsit în masă organizațiile de stînga. Pînă în zilele noastre, numeroşi marxişti, reflectînd asupra relației dintre clasă şi gen, văd în popularitatea acestei din urmă categorii o indulgență culturală, o concesie făcută postmodernismului, şi ca urmare fie ocolesc problema muncii reproductive (ca în cazul unui ecomarxist ca Paul Burkett), fie o susțin formal, asimilînd-o de fapt producției de mărfuri (cazul conceptului de „muncă afectivă“ al lui Negri şi Hardt, care ne duce la o concepție prefeministă a reproducției). Într-adevăr, teoreticienii marxişti sînt, în general, mai indiferenți față de problema reproducției decît Marx însuşi, care a dedicat pagini întregi situației copiilor din fabrici. Astăzi e greu să găsim referințe la copii în texte marxiste.

Voi reveni mai jos la limitele marxismului contemporan, pentru a discuta despre incapacitatea sa de a înțelege semnificația turnurii neoliberale şi a procesului globalizării. Pentru moment, mă voi mărgini la a spune că, încă din anii 1960, sub influența luptei anticolonialiste şi a luptei împotriva apartheidului din Statele Unite, concepția marxistă despre capitalism şi relațiile de clasă făcea obiectul unor critici radicale, venite din partea unor autori tiermondişti ca Samir Amin şi Andre Gunder Frank, care au criticat eurocentrismul acestei concepții, ce acceptă expansiunea colonială şi privilegiază proletariatul industrial salariat ca principal obiect al exploatării şi principal subiect revoluționar. Cu toate acestea, revolta femeilor împotriva muncii casnice, în Europa şi SUA, şi, ulterior, răspîndirea mişcărilor feministe în toată lumea, în anii 1980 şi 1990, au fost cele care au provocat cea mai radicală revizuire a marxismului.

2. Revolta femeilor împotriva muncii casnice şi redefinirea feministă a muncii, a luptei de clasă şi a crizei capitaliste

Pare să existe un fel de lege socială, conform căreia valoarea muncii este demonstrată şi poate chiar creată prin refuzul prestării sale. Acesta a fost cu siguranță cazul muncii casnice, care a rămas invizibilă şi neapreciată pînă la apariția unei mişcări a femeilor care au refuzat să accepte munca reproductivă ca destin natural. Revolta femeilor împotriva acestei munci din anii 1960 şi 1970 a fost cea care a dezvăluit rolul central ocupat de lucrul casnic neplătit în economia capitalistă, reconfigurînd imaginea pe care o avem despre societate ca enorm circuit de plantații casnice şi linii de asamblare în care producția de muncitori e configurată la nivel cotidian şi generațional.

Feminiştii/feministele au descoperit că reproducția forței de muncă implică o serie mult mai extinsă de activități decît consumul de mărfuri, întrucît alimentele trebuie gătite, hainele spălate, iar corpurile trebuie mîngîiate şi iubite. Recunoaşterea importanței reproducției şi a muncii casnice a femeilor pentru acumularea capitalului a condus la regîndirea categoriilor lui Marx, dînd naştere unei noi concepții a istoriei şi bazelor dezvoltării capitaliste şi a luptei de clasă. La începutul anilor 1970 a luat contur o teorie feministă care a radicalizat schimbarea teoretică inițiată de criticile tiermondiste ale marxismului, arătînd modul în care capitalismul nu poate fi identificat cu munca salariată, pe contract. Capitalismul, în esență, înseamnă muncă neliberă, şi există o legătură ombilicală între devalorizarea muncii reproductive şi devalorizarea poziției sociale a femeilor.

Această schimbare de paradigmă a avut şi consecințe politice. Cea mai imediată a fost refuzul sloganurilor stîngii marxiste, a unor idei precum cea de „grevă generală“ sau „refuzul de a munci“, care nu au inclus niciodată lucrătoarele casnice. În timp, a devenit din ce în ce mai limpede că marxismul, filtrat prin leninism şi social-democrație, a exprimat interesele unui sector limitat al proletariatului lumii, anume cel alb, adult, masculin, a cărui putere era dată de situarea muncii sale în sectoarele principale ale producției industriale capitaliste, la cele mai înalte nivele ale dezvoltării tehnologice.

De partea bună a lucrurilor, descoperirea muncii reproductive a făcut posibilă înțelegerea faptului că producția capitalistă se bazează pe producția unui anume tip de muncitor şi, prin urmare, a unui anumit tip de familie, sexualitate, procreare. Ca urmare, sfera privată a fost redefinită ca sferă a unor relații de producție şi teren al luptei anti-capitaliste. În acest context, politicile de interzicere a avortului pot fi descifrate ca instrumente de reglementare a rezervelor de muncă, în timp ce scăderea ratei natalității şi creşterea numărului divorțurilor pot fi interpretate ca rezistențe împotriva disciplinei capitaliste a muncii. Ceea ce e personal a devenit politic, fiindcă a fost descoperit faptul că statul şi capitalul ne-au subjugat viețile şi reproducția pînă la nivelul dormitorului.

Pe baza acestei analize, la mijlocul anilor 1970 – un moment crucial pentru elaborarea politicilor capitaliste, prin care s-au făcut primii paşi către o restructurare neoliberală a economiei mondiale – multe feministe au văzut în criza capitalistă a timpului nu doar un efect al luptelor din fabrici, ci şi al refuzului femeilor de a accepta lucrul casnic şi al rezistenței crescînde a noilor generații de africani, asiatici, latinoamericani, caraibieni împotriva moştenirilor colonialismului. Principalele contribuții la această perspectivă au fost lucrările Mariarosei Dalla Costa, ale Leopoldinei Fortunati, şi ale lui Selma James, care au arătat că lupta invizibilă a femeilor împotriva disciplinei casnice submina modelul de reproducție care fusese pilonul modelului fordist. Dalla Costa, de exemplu, a subliniat în „Emigrazione e Riproduzione“ (1974) că, de la sfîrşitul celui de-al doilea Război Mondial, femeile din Europa au fost angajate într-o luptă mută împotriva procreării, evidențiată de scăderea drastică a natalității şi promovarea imigrației de guverne. În Brutto Ciao (1976), Fortunati analiza motivele care stau la baza exodului postbelic al femeilor italiene din zonele rurale, clarifica reorientarea venitului familial către reproducția noilor generații şi legăturile dintre lupta posbelică pentru independență a femeilor, investițiile crescînde în copiii lor şi combativitatea sporită a noilor generații de muncitori.

Către mijlocul anilor 1970, aceste lupte nu mai erau „invizibile“, ci se transformaseră într-o respingere publică a diviziunii genizate a muncii, cu toate corolarele aferente ale acesteia: dependența economică de bărbați; subordonarea socială; restricționarea muncii la forme de muncă neplătite, naturalizate; controlul statal al sexualității şi procreării. Contrar unei concepții generalizate greşite, această criză nu s-a limitat la femeile albe din clasa de mijloc. Dimpotrivă, prima mişcare de eliberare a femeilor din Statele Unite a fost fără îndoială o mişcare inițiată de femeile de culoare. Mişcarea Mamelor pe Ajutor Social, inspirată de Mişcarea pentru Drepturi Civile, a inițiat prima campanie pentru „salarii pentru munca domestică“ din fonduri de stat (sub forma ajutorului pentru copiii dependenți), ce a afirmat valoarea economică a muncii reproductive a femeilor, declarînd dreptul femeilor la „ajutorul“ de stat.9

Femeile inițiaseră mişcări şi de-a lungul Africii, Asiei şi Americii Latine, după cum a arătat decizia Națiunilor Unite de a se implica în domeniul politicii feministe, ca susținător al drepturilor femeilor, începînd de la Confederația Mondială a Femeilor care a avut loc în Mexic, în 1975. În alte lucrări am arătat că ONU a jucat acelaşi rol pe care îl jucase în anii 1960 în lupta anticolonialistă şi în cazul răspîndirii mişcărilor internaționale ale femeilor. Susținerea (selectivă) a „decolonizării“ şi autointitularea ca organizație de promovare a drepturilor femeilor i-au dat posibilitatea să includă politicile de eliberare a femeilor într-un cadru compatibil cu nevoile şi planurile capitalului internațional şi cu strategia neoliberală în dezvoltare. Fără îndoială, conferința din Mexic şi cele care i-au urmat au fost posibile, pe de o parte, datorită conştientizării faptului că lupta femeilor pentru reproducție reorienta economiile postcoloniale către o investiție din ce în ce mai mare în forța de lucru casnică şi a reprezentat cel mai important factor în eşecul planurilor de dezvoltare ale Băncii Mondiale, prin care aceasta urmărea comercializarea agriculturii. În Africa, femeile au refuzat sistematic să fie recrutate pentru munca pe terenuri agricole arendate de soții lor, apărînd, în schimb, agricultura de subzistență, şi transformînd astfel satul, dintr-un teren al reproducției forței de muncă ieftine – ca în imaginea propusă de Meillassoux (1975) – într-unul al rezistenței împotriva exploatării. În anii 1980, această rezistență a fost recunoscută ca principal factor în criza proiectelor de dezvoltare din agricultură ale Băncii Mondiale, ceea ce a dus la un val de articole despre „contribuția la dezvoltare a femeilor“ şi la inițiative ulterioare care vizau integrarea acestora în economia financiară, prin „proiecte de generare de profit“ sponsorizate de ONG-uri şi scheme de împrumut microcredit.

Din perspectiva evenimentelor descrise, nu este de mirare că restructurarea determinată de globalizarea economiei mondiale a condus la o importantă reorganizare a reproducției, dar şi la o campanie împotriva femeilor, purtată în numele „controlului demografic“. În cele ce urmează, voi analiza principalele aspecte ale acestei restructurări, încercînd să evaluez tendințele dominante, consecințele sociale ale acesteia şi impactul pe care l-a avut asupra relațiilor de clasă. Dar, înainte de toate, aş dori să clarific motivul pentru care continui să utilizez conceptul de forță de muncă, pe care o parte dintre feminişti/feministe l-au criticat, atrăgînd atenția că femeile produc ființe vii – copii, rude, prieteni –, şi nu forță de muncă. Această critică este bine-venită. Forța de muncă este o abstracție.

După cum ne spune Marx, sub influența lui Sismondi, forța de muncă „nu înseamnă nimic dacă nu este vîndută“ şi folosită.10 Am decis să păstrez acest concept din mai multe motive. În primul rînd, pentru a sublinia faptul că, într-o societate capitalistă, munca reproductivă nu înseamnă reproducția liberă, a noastră sau a celorlalți, la propria dorință. În măsura în care, direct sau indirect, este tranzacționată pentru un salariu, munca reproductivă este, în toate aspectele sale, supusă condițiilor impuse de organizarea capitalistă şi de relațiile sale de producție. Cu alte cuvinte, lucrul casnic nu este o activitate liberă. Este „producția şi reproducția celui mai indispensabil mijloc de producție capitalist: muncitorul“ (ibid.) Ca atare, e supusă tuturor constrîngerilor impuse de faptul că produsele sale trebuie să satisfacă cerințele pieței muncii.

În al doilea rînd, accentul pe care îl pun pe reproducția „forței de muncă“ are scopul de a ilustra caracterul dual şi contradicția inerentă a muncii reproductive şi, în consecință, natura instabilă şi potențial rezistivă a acestei munci. În măsura în care forța de muncă nu poate exista decît prin persoana umană în viață, reproducția acesteia trebuie să fie în acelaşi timp o producție şi valorizare a calităților şi capacităților umane dorite, dar şi o acomodare la standardele pieței muncii, impuse din exterior. Pe cît de imposibil este să diferențiem între persoana umană şi forța sa de muncă, la fel de imposibil este să distingem între cele două aspecte corespunzătoare ale muncii reproductive. Menținerea acestui concept subliniază tensiunea, posibila separare şi sugerează o lume a conflictelor, rezistenței şi contradicțiilor, care au semnificație politică. Între altele (o perspectivă care a fost vitală pentru mişcarea de eliberare a femeilor), ne sugerează că putem lupta împotriva lucrului casnic fără să ne temem că ne vom distruge comunitățile, pentru că această muncă limitează atît producătorii, cît şi pe cei reproduşi.

De asemenea, doresc să justific faptul că mențin în continuare, în ciuda tendințelor postmoderne, separația dintre producție şi reproducție. Există, în mod cert, un aspect important datorită căruia diferența dintre cele două noțiuni a devenit neclară. Luptele din anii 1960 din Europa şi SUA, mai ales mişcările studențeşti şi cele feministe, au învățat clasa capitalistă că investițiile în reproducția generațiilor viitoare de muncitori „nu aduc profit“ şi nu sînt o garanție a creşterii productivității muncii. Ca urmare, nu doar că investiția statului în forța de muncă s-a redus drastic, dar activitățile reproductive au fost reorganizate ca servicii producătoare de valori pe care muncitorii trebuie să le cumpere şi pentru care trebuie să plătească. Astfel, se obține profit imediat din valoarea produsă de activitățile reproductive, în locul unei dependențe de performanțele muncitorilor reproduşi. Dar, după cum vom vedea mai jos, extinderea sectorului de servicii nu a eliminat munca reproductivă neplătită de acasă şi nici diviziunea genizată a muncii pe care aceasta se bazează. Aceasta din urmă separă în continuare producția de reproducție, discriminînd tipurile de activități prin asocierea sau dezasocierea lor de salariu.

În ultimul rînd, vorbesc mai degrabă despre munca „reproductivă“ decît despre munca „afectivă“, deoarece, cu toate conotațiile sale spinoziste, acest din urmă termen nu caracterizează decît o parte limitată a muncii necesitate de reproducția ființelor umane şi înlătură potențialul subversiv al conceptului feminist de muncă reproductivă. Dezvăluind contradicțiile inerente acestui tip de muncă, noțiunea de „muncă reproductivă“ recunoaşte posibilitatea unor alianțe şi forme de cooperare între producători şi cei reproduşi: mame şi copii, profesori şi elevi, asistente şi pacienți.

Reținînd această trăsătură specifică a muncii reproductive, trebuie să ne întrebăm: cum a restructurat globalizarea economică reproducția forței de muncă? Care au fost efectele acestei restructurări asupra muncitorilor şi în special asupra femeilor, subiectul tradițional al muncii reproductive? În fine, ce ne învață această restructurare despre dezvoltarea capitalistă şi locul pe care îl ocupă teoria marxistă în lupta anti-capitalistă din ziua de astăzi? Răspunsul meu la aceste întrebări cuprinde două părți. În prima dintre acestea, voi expune pe scurt principalele schimbări produse de globalizare în procesul general al reproducției sociale şi al relațiilor de clasă, după care voi discuta mai pe larg restructurarea muncii reproductive.

3. Numind intolerabilul.

Acumularea primitivă şi restructurarea reproducției

Restructurarea economiei mondiale pe care o numim „globalizare“ a răspuns în cinci modalități diferite ciclului de lupte care au culminat în anii 1960 şi 1970, transformînd astfel organizarea reproducției şi a relațiilor de clasă.

Prima dintre acestea a fost extinderea pieței muncii. Globalizarea a creat un salt istoric în ceea ce priveşte dimensiunea proletariatului în lume, printr-un proces global de îngrădire, care a separat milioane de oameni de pămînturile lor, de serviciile lor, de „drepturile tradiționale“, dar şi printr-un grad mai mare de angajare a femeilor. Nu este de mirare că globalizarea a fost descrisă ca un proces de acumulare primitivă. Acesta poate lua mai multe forme: (i) în nordul industrializat, deconcentrare şi mutare, flexibilizare şi precarizare a muncii, şi producția doar pe bază de cerere; (ii) în fostele state socialiste, dezetatizarea industriei, decolectivizarea agriculturii şi privatizarea bunurilor publice; (iii) în Sud, maquilizarea11 producției, liberalizarea importurilor, privatizarea terenurilor.

Peste tot, obiectivul a fost acelaşi. Prin distrugerea economiilor de subzistență, prin separarea producătorilor de mijloacele lor de subzistență, prin crearea a milioane de oameni dependenți de venituri monetare, chiar şi în situații în care aceştia nu au acces la slujbe salariate, clasa capitalistă a reuşit încă o dată, cu ajutorul pieței de muncă, să recîştige controlul, să relanseze procesul de acumulare, să micşoreze costurile de producție a muncii. Două miliarde de oameni au fost adăugați pe piața muncii. Aceasta demonstrează eroarea pe care se bazează teoriile conform cărora capitalismul nu mai necesită cantități masive de forță de muncă, fiindcă s-ar mişca din ce în ce mai mult înspre automatizarea producției.

În al doilea rînd, deteritorializarea capitalului şi introducerea pe piața financiară a activităților economice au eliberat capitalul, se pare, de constrîngerile care i-au fost impuse de rezistența împotriva exproprierii şi exploatării muncii.

În al treilea rînd, dezangajarea statului de la reproducția forței de muncă (prin ajustări structurale, prin desființarea „statului asistențial“ şi a socialismului de stat) a dus la reducerea semnificativă a pensiilor, serviciilor de sănătate, transportului public, la introducerea de accize, forțînd oamenii să preia întregul cost al propriei reproducții. Luptele din anii 1960 au convins capitalismul că investițiile în reproducția forței de muncă nu sînt profitabile şi nu se materializează neapărat în creşterea productivității muncii.

În al patrulea rînd, a avut loc o extraordinară expansiune a aproprierii libere a şi exploatării „resurselor naturale“ de către capital. În primul rînd prin mecanismele de „restituire a datoriilor“ şi „ajustare structurală“, din Africa şi pînă în Asia, țările au fost forțate să îşi vîndă pădurile, să îşi exproprieze/privatizeze suprafețe imense de pămînt, aşezămintele unor populații întregi şi să le pună la dispoziția industriilor de extracție a mineralelor.

Împreună, aceste patru tendințe au creat un salt imens în acumularea capitalului, dar au generat şi o devalorizare drastică a forței de muncă la nivel mondial şi o subdezvoltare a reproducției sociale. Au dus la abrogarea contractelor sociale şi la dereglementarea relațiilor de muncă. În consecință, am asistat, în al cincilea rînd, la revenirea pe scară largă a formelor nelibere de muncă. Prin globalizarea economiei mondiale, în special prin digitalizarea muncii şi deteritorializarea capitalului, s-a creat un sistem economic ce permite permanentizarea unui proces de acumulare primitivă (Werlhof), capabil să distrugă acele „insule de comunism“ cîştigate de muncitori prin lupte ce au durat mai mult de un secol, dar să şi submineze producția noastră de „bunuri comune“. Din acest punct de vedere, nu pot împărtăşi optimismul lui Hardt şi Negri, care susțin că, odată cu digitalizarea muncii şi revoluția informațională, intrăm în acea fază de automatizare totală anticipată de Marx în Grundrisse, cînd producția capitalistă nu mai are nevoie de forță vie de muncă, atunci cînd timpul de lucru nu mai e măsura valorii, iar sfîrşitul muncii se întrevede, depinzînd doar de o schimbare a relațiilor de proprietate.

Luate separat, unele aspecte ale acestei reconversii (cum ar fi precarizarea şi flexibilizarea muncii) pot părea alternative eliberatoare (față de înregimentarea în rutina programului de la 9 la 5), dacă nu chiar anticiparea unei societăți fără muncitori. Dar din punctul de vedere al totalității relațiilor muncitori–capital, acestea sînt expresii fără echivoc ale puterii continue a capitalului de a deconcentra muncitorii şi de a submina eforturile organizaționale la locul muncii salariate. De asemenea, în ceea ce priveşte dezetatizarea industriei şi a investițiilor în forța de muncă, atît în fostele state socialiste, cît şi în cele capitaliste, deşi par a fi un efect al revoltei împotriva birocratizării vieții impuse de statele foste socialiste sau capitaliste, în măsura în care au luat forma unei privatizări în masă a proprietății publice, aceasta a reprezentat, de fapt, un pas înapoi. Astfel de procese evidențiază puterea capitalului de a refuza orice contract social şi de a impune, de facto, o situație în care singurul lucru pe care pot conta muncitorii este lipsa de siguranță absolută în ceea ce priveşte salariile, beneficiile, locul de muncă. În concluzie, din punctul de vedere al reproducției sociale putem observa că saltul tehnologic reuşit prin digitalizarea producției a fost bazat pe distrugerea masivă a bogăției sociale, economice, ecologice, adică pe un salt imens în exploatarea şi devalorizarea muncii, în accentuarea diviziunilor din interiorul proletariatului mondial.

Consecințele sociale şi economice ale acestei evoluții au fost dramatice. Veniturile reale şi rata de angajare au scăzut peste tot în lume, accesul la mijloacele naturale de subzistență s-a redus radical, sărăcia şi chiar foametea s-au generalizat ca fenomen chiar şi în țările dezvoltate. Conform unui raport recent, 37 de milioane de persoane suferă de foame în Statele Unite. Departe de a fi reduse prin introducerea tehnologiei care ar economisi munca, durata zilei de lucru şi durata vieții active pe piața muncii au fost extinse la maximum, făcînd din „timpul liber“ şi pensionare utopii. În SUA, angajările multiple – pînă la trei slujbe – sînt acum o necesitate pentru majoritatea muncitorilor. Lăsate fără pensie, multe persoane de 60 şi chiar 70 de ani încearcă să revină pe piața muncii. În tot acest timp, distrugerea de către corporații a pădurilor, apelor, oceanelor, recifurilor de corali, a speciilor animale şi vegetale a atins un vîrf istoric, la fel ca nivelul conflictelor şi războaielor, nu numai între capitalişti şi muncitori, dar şi între muncitorii înşişi, care sînt obligați să se lupte pentru resurse tot mai limitate.12

După cum am mai spus, am asistat şi la o revenire la munca neliberă şi la o tot mai mare incriminare a clasei muncitoare, prin arestări în masă (reamintind de Marea Închidere din secolul al XVII-lea) şi formarea unui proletariat ex lege, format din imigranți fără documente, muncitori la negru, producători de bunuri ilegale, lucrători din industria sexului. Toți aceştia reprezintă o multitudine de proletari care muncesc în umbră, reamintindu-ne că existența unei populații de muncitori fără drepturi – fie că e vorba de sclavi, subiecți coloniali, zilieri sau sans papiers – continuă să fie o necesitate structurală a acumulării capitalului.

Extrem de dur a fost şi atacul asupra tinerilor, în special a tinerilor de culoare, potențiali moştenitori ai mişcării Black Power, cărora, într-un fel de mişcare preîntîmpinantă şi exorcism al anului 1968, nu li s-a acordat nimic, nici siguranța locului de muncă, nici măcar accesul la educație. Nu este de mirare că, printre consecințele sociale ale restructurării reproducției, se numără creşterea cazurilor de suicid printre tineri şi creşterea violenței împotriva femeilor şi a copiilor, inclusiv a infanticidului.

Desigur, acest atac împotriva reproducției muncitorilor nu a rămas fără replică. Utilizarea generalizată a creditelor în SUA ar trebui privită ca un răspuns la scăderea salariilor, ca refuz al austerității impuse de reducerea salariilor. Peste tot în lume, s-a consolidat o mişcare a mişcărilor care pune sub semnul întrebării orice aspect al globalizării. Acest fapt explică parțial necesitatea crizei şi a războiului ca fundamente ale acumulării.

Analizînd economia mondială din punctul de vedere al reproducției sociale, trebuie de asemenea să conchidem că, în pofida internetului, comunicarea şi cooperarea socială nu s-au extins. Globalizarea a subminat principalele condiții materiale pentru producția de bunuri comune: proprietatea comună a terenurilor şi resurselor naturale. Departe de a aplatiza ordinea mondială într-o rețea de circuite interdependente – după cum susțin economişti liberali, jurnalişti ca Thomas Friedman şi gînditori marxişti autonomişti ca Negri –, globalizarea a reconstruit-o sub forma unei structuri piramidale, accentuînd polarizarea şi inegalitățile, adîncind ierarhii istorice precum diviziunea genizată şi internațională a muncii, ce fuseseră subminate de mişcările anticolonialiste şi de cele de eliberare a femeilor.

Centrul strategic al acumulării primitive a fost fosta lume colonială, punctul vulnerabil al sistemului capitalist, zona sclavagismului şi a plantațiilor. Aici am asistat la cele mai radicale procese de expropriere şi pauperizare, la cea mai radicală dezangajare a statului şi devalorizare a muncii. Acest proces a fost foarte bine documentat. Începînd cu anii 1980, ca urmare a programelor de ajustare structurală (SAP), în cele mai multe dintre țările din „Lumea a Treia“, şomajul a crescut atît de mult, încît USAID (Agenția de Stat a SUA pentru Dezvoltare Internațională) a putut angaja muncitori cărora nu le oferea nimic mai mult, decît mîncare pentru muncă. Salariile au scăzut atît de mult încît femeile care munceau în fabricile maquila erau nevoite să cumpere cîte un singur pahar de lapte sau un singur ou, sau o singură roşie. Populații întregi au fost demonetizate, în timp ce terenurile le erau expropriate pentru proiecte de stat şi cedate investitorilor străini. În prezent, jumătate din continentul african e pus pe ajutoare de urgență.13 În Africa de Vest, din Niger pînă în Nigeria şi Ghana, furnizarea energiei electrice a fost întreruptă, iar rețelele naționale de energie au fost desființate, obligîndu-i pe cei care şi-au putut permite să îşi cumpere generatoare individuale, al căror zumzet umple acum nopțile în care oamenii trebuie să doarmă. Bugetele guvernamentale de sănătate şi educație, subvențiile pentru fermieri, ajutoarele pentru necesitățile de bază au fost reduse, tăiate, mistuite. Ca urmare, speranța de viață e în scădere şi au reapărut fenomene pe care capitalismul se presupunea că le eradicase de mult: foamete, inaniție, epidemii repetate, războaie, chiar vînătoare de vrăjitoare. Mike Davis a folosit expresia Planeta mahalalelor referindu-se la această situație, dar ar fi mai exact să vorbim despre o Planetă a ghetourilor, un regim al apartheidului mondial.

Şi dacă adăugăm că, prin criza creditelor şi programele de ajustare structurală, țările din Lumea a Treia au fost obligate să redirecționeze producția de alimente către piața de export, să renunțe la a mai folosi terenurile agricole pentru recolte alimentare, convertindu-le pentru extracția de minerale şi producția de biocarburanți, să îşi defrişeze pădurile pentru a le transforma în gropi de gunoi pentru tot felul de deşeuri ori în terenuri de pradă pentru vînătorii de gene ai industriei farmaceutice, singura concluzie pe care o putem trage este că planurile capitalismului internațional includ astăzi regiuni ale lumii rezervate pentru „reproducția-aproape-zero“. Într-adevăr, este evident că forța-morții este la fel de importanță ca bioputerea în formarea relațiilor capitaliste, ca mijloace de dezacumulare a muncitorilor indezirabili, a rezistențelor directe, pentru reducerea costurilor de producție a muncii.

Milioane de oameni se confruntă cu greutăți inimaginabile, cu perspectiva morții şi a încarcerării pentru a emigra, iar aceasta arată gradul în care reproducția forței de muncă a fost subdezvoltată în Lumea a Treia. Desigur, emigrarea nu este doar o „necesitate“, ci şi o alegere, un exod către niveluri superioare ale luptei, o modalitate de reapropriere a bogăției furate (după cum susțin Yann Moulier Boutang, Papadopoulos, Mezzadra). Este adevărat, de asemenea, că emigrarea a dobîndit un caracter autonom, care face imposibilă utilizarea sa ca mecanism de reglementare. Dar nu există nici urmă de îndoială că milioane de oameni îşi părăsesc țara pentru că nu se pot reproduce acasă. Acest lucru se evidențiază mai ales dacă ne gîndim la faptul că jumătate din emigranți sînt femei, dintre care multe sînt căsătorite şi mame ale unor copii pe care trebuie să îi lase în urmă. Din punct de vedere istoric, această practică este extrem de neobişnuită. Femeile sînt cele care rămîn, nu din cauza lipsei de inițiativă sau a piedicilor tradiționale, ci pentru că ele preiau responsabilitatea reproducției familiei. Ele sînt cele care asigură hrana copiilor, lipsindu-se adesea pe sine; ele sînt cele care îngrijesc bătrînii şi bolnavii. Astfel, cînd sute de mii pleacă şi se supun anilor de umilințe şi alienare, trăind cu teama că nu vor putea oferi celor dragi aceeaşi grijă pe care o oferă altora de peste mări şi țări, e limpede că organizarea reproducției în lume este afectată de evenimente extrem de dramatice.

Trebuie, cu toate acestea, să respingem concluzia că indiferența clasei capitaliste internaționale față de pierderile de vieți pe care le determină globalizarea ar fi o dovadă că forța de muncă vie nu mai e necesară capitalului. În realitate, distrugerea vieții umane la scară largă a fost o componentă structurală a capitalismului încă de la începuturile sale, ca un răspuns necesar la acumularea forței de muncă, ce e un proces inerent violent. Repetatele „crize ale reproducției“ la care am asistat în Africa în ultimele decenii sînt cauzate de această dialectică. De asemenea, revenirea la munca necontractuală, alături de alte fenomene care par a fi grozăvii într-o „lume modernă“ – încarcerările în masă, traficul de sînge, organe şi alte părți ale corpului uman – sînt de înțeles în acest context. Capitalismul cultivă o permanentă criză a reproducției. Iar dacă nu a fost limpede pînă acum, aceasta se explică prin faptul că „dezastrele umane“ pe care le-a provocat au fost externalizate, limitate la colonii şi puse pe seama înapoierii culturale, a ataşamentului pentru tradiții greşite, a tribalismului. Această „externalizare“ continuă şi astăzi, laolaltă cu muşamalizarea ideologică. Dezintegrarea economică şi socială a multor țări din Lumea a Treia, un efect direct al liberalizării economice, e raționalizată prin reconfigurări ale ideologiei coloniale, care continuă să dea vina pe victime, bazîndu-se pe distanța crescîndă între lumi şi pe anxietatea referitoare la apariția „celorlalți“, creată de diminuarea aparentă a resurselor.

În ultimul rînd, globalizarea a dezvăluit dincolo de îndoială costurile tehnologizării producției, astfel încît astăzi este de neconceput să vorbim, ca Marx în Grundrisse, despre „influența civilizatoare a capitalului“ cu privire la „aproprierea universală a naturii“ şi „producția unei scene a societății [unde] natura devine un simplu obiect al umanității, o pură chestiune de utilitate, [unde] încetează să fie recunoscută ca putere cu drepturi proprii, iar recunoaşterea teoretică a legilor sale independente rămîne doar o stratagemă pentru supunerea sa necesităților umane, fie ca obiect de consum, fie ca mijloc de producție“.14

La fel ca oțelăriile, computerele – materialele din care sînt făcute, procesul de fabricare, operarea acestora – au un efect imens de poluare asupra mediului. Maşinile noi, la fel ca cele vechi, distrug deja planeta într-un asemenea grad, încît „supraviețuirea“ devine un imperativ politic. Dar lipsa de voință politică a decidenților de a schimba cursul capitalului, în ciuda dovezilor din ce în ce mai evidente referitoare la încălzirea globală şi alte catastrofe iminente, arată nu numai cum „capitalismul este nesustenabil“ (Dalla Costa), ci şi că orice vis de ieşire din capitalism pe calea tehnologiei este complet absurd.

4. Munca reproductivă, munca femeilor şi relațiile de gen în economia mondială

În acest context, trebuie să ne întrebăm care a fost evoluția muncii reproductive în economia mondială şi cum a modelat această evoluție diviziunea genizată a muncii şi relațiile dintre femei şi bărbați. Iar aici se impune din nou diferența substanțială dintre producție şi reproducție. În primul rînd, în vreme ce producția a fost restructurată printr-un salt tehnologic în zonele-cheie ale economiei mondiale, niciun salt tehnologic nu a intervenit în sfera muncii casnice, care să reducă forța de muncă necesară, la nivel social, pentru producția forței de muncă înseşi. În Nord, calculatorul personal a intervenit în reproducția unei mici părți a populației, astfel încît activități cum ar fi cumpărăturile, socialibilitatea, obținerea de informații şi chiar unele forme de lucru din industria sexului se pot realiza online. Anumite companii japoneze promovează robotizarea relațiilor şi a sexului. Printre invențiile lor se numără „roboții-infirmier“ care îmbăiază persoanele în vîrstă15 şi amantul interactiv, care poate fi asamblat de client şi modelat în funcție de fanteziile şi dorințele acestuia. Dar chiar şi în țările cel mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic, lucrul casnic nu s-a redus semnificativ, ci a fost pus pe piață, redistribuit în principal către femeile imigrante din Sud şi din fostele țări socialiste. Cu toate acestea, femeile continuă să realizeze cea mai mare parte a lucrului casnic. Spre deosebire de producția mărfurilor, producția de ființe umane nu poate fi mecanizată în aceeaşi măsură, necesitînd un grad ridicat de interacțiune umană şi multă muncă. Aceasta se vede mai ales în munca pentru reproducția copiilor şi a vîrstnicilor, care presupune, chiar şi în cele mai fizice aspecte, crearea unor sentimente de siguranță, empatie, anticipare a temerilor şi satisfacere a dorințelor. Nici una dintre aceste activități nu este pur „materială“ sau pur „imaterială“ şi nici nu poate fi redusă la rețete care ar permite automatizarea sau înlocuirea lor de lumea virtuală a comunicării online.

Ca urmare, în loc să fie tehnologizat, lucrul casnic şi cel de asistență au fost comercializate şi redistribuite altor subiecți. Pe măsură ce participarea femeilor la munca salariată a crescut enorm, mai ales în Nord, o mare parte a lucrului casnic a fost externalizat şi reorganizat pe piață, ca lucru comercial, ceea ce a dus la boomul sectorului de servicii, care reprezintă acum sectorul dominant din punctul de vedere al angajărilor salariate. Aceasta înseamnă că mai multe mese sînt astăzi consumate în afara casei, mai multe haine sînt duse la spălătorie sau curățătorie, o cantitate mai mare de alimente sînt achiziționate gata pregătite pentru consum. De asemenea, activitățile reproductive s-au diminuat, ca urmare a refuzului femeilor de a urma disciplina presupusă de căsătorie şi creşterea copiilor.

În Statele Unite, numărul naşterilor a scăzut de la 118 la 1000 de femei în 1960, la 66,7 în 2006, cu rezultatul unei creşteri a vîrstei medii a populației, de la 30 în 1980, la 36,4 în 2006. Scăderea creşterii demografice s-a accentuat în special în Europa de Vest şi de Est, unde în anumite țări (Italia şi Grecia), greva femeilor împotriva procreării continuă, rezultînd într-o creştere demografică nulă, ce le dă bătăi de cap decidenților, care trebuie să promoveze imigrarea. S-a înregistrat şi o scădere a numărului de căsătorii şi cupluri căsătorite în Statele Unite, de la 56% din totalul gospodăriilor în 1990, la 51% în 2006, şi simultan o creştere a numărului de oameni care trăiesc singuri: în Statele Unite, de la 23 la 30 de milioane de oameni, adică o creştere cu 30%.

Mai important, în epoca ajustării structurale şi a reconversiei economice, restructurarea muncii reproductive a fost efectuată la nivel internațional. O cantitate semnificativă de forță de muncă reproductivă din oraşele mari e efectuată azi de femei imigrante, producînd o nouă diviziune internațională a muncii, bazată pe pauperizarea populațiilor din Sudul Global, prin munca pe care femei din Europa de Est, Africa, America Latină şi Asia o efectuează, în special pentru îngrijirea copiilor şi a bătrînilor, dar şi pentru reproducția sexuală a muncitorilor bărbați.16 Aceasta a determinat o evoluție foarte importantă, ale cărei implicații politice nu au fost încă înțelese suficient de feminişti/feministe: e vorba de limitele comercializării reproducției, de noile relații de putere produse între femei, de noile forme de concurență pentru lucrul casnic în care au intrat lucrători ai sexului comercial şi lucrătorii casnici în ultimii ani. În timp ce guvernele celebrează „globalizarea asistenței“, care le permite reducerea investițiilor în reproducție, devine tot mai clar că această „soluție“ vine cu un cost social imens, pe spatele comunităților din care provin femeile imigrante.

Nici reorganizarea muncii reproductive după regulile pieței, nici „globalizarea asistenței“, şi cu atît mai puțin tehnologizarea muncii reproductive nu au „eliberat femeile“ în vreun fel şi nici nu au eradicat exploatarea implicită a muncii reproductive, în forma sa actuală. La nivel global, se poate constata că tot femeile sînt cele care realizează cea mai mare parte a muncii casnice în toată lumea, şi mai mult, ca urmare a reducerilor investițiilor în servicii sociale şi a descentralizării producției industriale, cantitatea de lucru casnic salariat şi nesalariat pe care femeile o realizează a crescut de fapt, chiar şi în situațiile în care femeile au un loc de muncă extracasnic.

Trei factori au contribuit la extinderea zilei de lucru a femeilor şi la reîntoarcerea muncii în spațiul casnic.

În primul rînd, femeile sînt cele care au absorbit şocul globalizării economice, fiind nevoite să compenseze, prin munca lor, degradarea condițiilor economice, cauzată de liberalizarea economiei mondiale şi dezangajarea sporită a statului de reproducția forței de muncă. Aceasta s-a întîmplat mai ales în țările în care s-au aplicat Programe de Ajustare Structurală, unde statul a eliminat complet cheltuielile pentru servicii de sănătate, educație, infrastructură şi nevoi de bază. O consecință a eliminării acestor cheltuieli, în cea mai mare parte a Africii şi Americii de Sud, a fost că femeile trebuie să acorde acum mai mult timp unor activități cum ar fi obținerea apei, obținerea şi prepararea hranei, îngrijirea bolilor, cu mult mai frecvente în situația în care, din cauza malnutriției şi a distrugerii mediului, oamenii sînt mult mai expuşi la boli, dar nu îşi mai permit vizite la spitale, din cauza comercializării serviciilor de sănătate.

În SUA, de asemenea, din cauza reducerilor de buget, multe din activitățile care erau de obicei acoperite de spitale şi alte agenții publice s-au privatizat şi au fost transferate către spațiul casnic, abuzînd astfel munca nesalariată a femeilor. În momentul de față, de exemplu, pacienții sînt externați aproape imediat după intervenția chirurgicală, iar spațiul casnic trebuie să absoarbă o multitudine de activități postoperatorii şi terapeutice (cum e cazul pacienților cu boli cronice), care în trecut erau realizate de medici şi de personalul din sănătate.17 Asistența publică acordată vîrstnicilor (prin asigurarea lucrului casnic, a îngrijirii personale) a fost de asemenea redusă. Vizitele la domiciliu au fost scurtate semnificativ, iar serviciile tăiate.

Al doilea factor care a recentrat munca reproductivă în spațiul casnic a fost extinderea „muncii la domiciliu“, parțial ca urmare a deconcentrării producției industriale, parțial ca urmare a răspîndirii muncii informale. După cum afirmă David Staples în No Place Like Home [Nicăieri ca acasă] (2006), departe de a fi o formă anacronică, munca la domiciliu s-a dovedit a fi o strategie capitalistă pe termen lung, care ține ocupate astăzi milioane de femei şi copii din întreaga lume, în oraşe, sate şi suburbii. Staples subliniază pe bună dreptate că munca este „inexorabil“ direcționată către spațiul casnic, pusă pe seama muncii casnice neplătite, în sensul că prin organizarea muncii la domiciliu, angajatorii fac munca invizibilă, subminînd astfel eforturile de sindicalizare şi reducînd salariile la minimum. Multe femei aleg acest tip de muncă în încercarea de a reconcilia nevoia unui venit cu îngrijirea familiei, dar rezultatul este înrobirea într-o muncă ce aduce un salariu „mult sub media salarizării aceleiaşi munci într-un cadru formal“ şi reproducerea unei diviziuni sexuale a muncii, care leagă femeile şi mai mult de lucrul casnic.18

În ultimul rînd, creşterea numărului de femei angajate şi restructurarea reproducției nu au eliminat ierarhiile pe criterii de gen şi inegalitatea muncii. În ciuda creşterii şomajului în rîndul bărbaților, femeile sînt plătite în continuare cu o fracțiune din salariile pe care le primesc bărbații. Asistăm, de asemenea, la o creştere a violenței domestice asupra femeilor, declanşată, pe de o parte, de teama de competiție economică, iar pe de alta, de umilința bărbaților care nu îşi mai pot îndeplini rolul celor care întrețin familia. În contextul scăderii salariilor şi al şomajului generalizat, în care bărbații cu greu mai pot întemeia o familie, mulți bărbați se folosesc prin prostituție de corpul femeilor, ca mijloc alternativ şi cale de acces la piața mondială.

Intensificarea violenței împotriva femeilor este greu de cuantificat, iar semnificația acesteia e interpretată mai bine dintr-o perspectivă calitativă, din perspectiva noilor forme ale violenței. În multe țări, familii întregi au fost destrămate ca urmare a ajustărilor structurale. Adesea, aceasta se întîmplă de comun acord – pentru că unul sau ambii parteneri emigrează sau se separă, în căutarea unei forme oarecare de venit. Dar, de multe ori, destrămarea familiei este o situație mult mai traumatică, mulți bărbați părăsindu-şi soțiile şi copiii atunci cînd se confruntă cu sărăcia. În anumite părți ale Africii şi Indiei, femeile în vîrstă au fost atacate, alungate din propriile case sau chiar ucise, după ce au fost acuzate de vrăjitorie ori că ar fi posedate. Acest fenomen evidențiază, cel mai probabil, refuzul de a susține acei membri ai familiei care nu mai sînt considerați productivi, într-o situație a limitării resurselor. Alte exemple de violență legate de procesul globalizării sînt crimele pentru zestre din India, creşterea traficului şi a altor forme de constrîngere pentru lucrul în industria sexului, dar şi creşterea numărului de omucideri ale căror victime sînt femei. Sute de femei tinere, majoritatea muncitoare în fabricile maquila, au fost ucise în Ciudad Juárez şi alte oraşe mexicane de la granița cu SUA, fiind, se pare, victime ale violurilor sau ale rețelelor criminale care produc pornografie şi „snuff“. Dar, înainte de toate, a escaladat violența instituțională. Aceasta este violența pauperizării absolute, a condițiilor inumane de muncă, a imigrării, a clandestinității. Faptul că migrația poate fi considerată o luptă, un refuz al pauperizării, căutarea unor nivele superioare ale rezistenței nu contrazice această realitate.

Mai multe concluzii pot fi trase din această analiză. În primul rînd, lupta pentru muncă salariată sau lupta pentru a se „alătura clasei muncitoare la locul de muncă“, după cum au pus problema feminiştii marxişti, nu poate fi o modalitate de eliberare. Munca salariată poate fi o necesitate, dar nu şi o strategie politică. Atîta vreme cît munca reproductivă este devalorizată, atîta vreme cît este considerată o chestiune privată şi o responsabilitate a femeilor, acestea se vor opune mereu capitalului şi statului într-o măsură mai mică decît bărbații, şi anume, doar în situații de insecuritate socială şi economică extremă. De asemenea, e important să subliniem faptul că există limite serioase ale măsurii în care munca reproductivă poate fi redusă sau reorganizată după regulile pieței. Cum putem, de exemplu, reduce sau comercializa îngrijirea acordată copiilor, vîrstnicilor, bolnavilor, fără a face-o pe costul celor care necesită îngrijire? Modul în care comercializarea producției de alimente a contribuit la degradarea sănătății (de exemplu, prin creşterea obezității chiar în rîndul copiilor) vorbeşte de la sine. Cît despre comercializarea muncii reproductive prin redistribuire către alte femei, această „soluție“ nu face decît să extindă criza muncii casnice în familiile de origine ale celor care oferă servicii de îngrijire, şi să creeze un nou tip de relații de putere între femei.

Ceea ce se impune este reinițierea unei lupte colective pentru reproducție, revendicarea controlului asupra condițiilor materiale ale reproducției ființelor umane şi crearea de noi forme de cooperare în jurul acestei munci, în afara logicii capitalului şi pieței. Aceasta nu este o utopie, ci un proces deja în derulare în multe părți ale lumii şi care se va extinde cu siguranță în condițiile prăbuşirii sistemului financiar mondial. Guvernele încearcă în prezent să se folosească de criză pentru a ne impune un regim dur de austeritate pentru mulți ani de acum înainte. Ca replică, prin preluarea de terenuri, agricultura urbană, agricultura comunitară, squatting, prin crearea unor tipuri diferite de schimb în natură, de întrajutorare, de forme alternative de îngrijire a sănătății – pentru a menționa doar cîteva dintre domeniile în care reorganizarea reproducției este mai avansată –, începe să se formeze o nouă economie, care poate transforma munca reproductivă, dintr-o activitate sufocantă şi discriminatorie, în sectorul cel mai eliberator şi creativ de experimentare cu relațiile umane.

După cum am mai spus, această luptă nu este o utopie. Consecințele globalizării economice ar fi fost cu siguranță mult mai nefaste fără eforturile a milioane de femei obligate să se asigure că familiile lor vor subzista, indiferent de valoarea acestora pe piața capitalistă. Prin activitățile lor de subzistență, dar şi prin forme diferite de acțiune directă (de la ocuparea terenurilor publice pînă la agricultura urbană), femeile şi-au ajutat comunitățile să evite deposedarea totală, să îşi extindă bugetele şi să pună alimente în oalele de bucătărie. Printre războaie, crize economice şi devalorizări, în timp ce lumea în care trăiesc se prăbuşeşte, femeile au plantat porumb pe terenuri urbane abandonate, au gătit mîncare pe care au vîndut-o la colțul străzii, au creat bucătării colective – „ola communes“ –, ca în Chile şi Peru, rezistînd astfel împotriva transformării totale a vieților în marfă şi punînd bazele unui proces de reapropriere şi re-colectivizare a reproducției, ce e indispensabil dacă vrem să recîştigăm controlul asupra propriilor noastre vieți.

Traducere de Sanda Watt, publicată în revista „IDEA artă + societate”, Numărul #38 / 2011

Bibliografie:

Amore, Louise, ed. (2005). The Global Resistance Reader. New York, Routledge.

Anton, Anatole, Milton Fisk şi Nancy Holmstrom (2000). Not For Sale: In Defense of Public Goods. Boulder (Colorado), Westview Press.

Bonefeld, Werner, ed. (2008). Subverting the Present, Imagining the Future: Class, Struggle. Commons. Brooklyn, Autonomedia.

Boris, Eileen şi Jennifer Klein (2007). „We Were the Invisible Workforce: Unionizing Home Care“. In Cobble ed. (2007), 177–193.

Buckley, Cara şi Annie Correal.,(2008). „Domestic Workers Organize to End an «Atmosphere of Violence» On the Job“. New York Times, 2003, p. B3.

Burkett, Paul, (2006). Marxism and Ecological Economics: Toward a Red and Green Political Economy.Boston, Brill.

Burkett, Peter, Ecological Marxism… Calasanti, Toni M. şi Kathleen F. Slevin, ed. (2006). Age Matters: Realigning Feminist Thinking. New York, Routledge.

Castells, Manuel (1998). The End of Millenium. The Information Age: Economy, Society and Culture. vol. III. Malden (Mass.), Blackwell.

Cobble, Dorothy Sue, ed. (2007). The Sex of Class: Women Transforming American Labor, Ithaca, Cornell University Press.

Dalla Costa, Mariarosa (2008). „Capitalism and Reproduction“. In Bonefeld (2008), 87–98.

——. (1974). „Riproduzione e Emigrazione“. In Sandro Serafini, ed., L’Operaio multinazionale in Europa. Milano, Feltrinelli.

Dalla Costa, Mariarosa şi Giovanna F. Dalla Costa, eds. (1999). Women, Development and Labor of Reproduction: Struggles şi Movements. Trenton (NJ), Africa World Press.

Dalla Costa, Mariarosa şi Leopoldina Fortunati (1976). Brutto Ciao: Direzioni di marcia delle donne negli ultimi trent’anni. Roma, Edizioni delle donne.

Davis, Mike (2006). Planet of Slums: Urban Involution şi the Informal Working Class. London, Verso.

Di Vico, Dario (2004). „Le badanti, il nuovo welfare privato: Aiutano gli anziani e lo Stato risparmia“. Corriere della Sera, 13 Giungo, 2004, p. 15.

Eaton, Susan E. (2007). „Eldercare in the United States: Inadequate, Inequitable, but Not a Lost Cause“. In Folbre, Shaw şi Stark eds. (2007) 37–52.

Edelman, Marc şi Angelique Haugerud (2005). The Anthropology of Development and Globalization. From Classical Political Economy to Contemporary Neoliberalism. Malden (MA), Blackwell Publishing.

Ehrenreich, Barbara şi Arlie Russell Hochschild eds. (2002). Global Woman: Nannies, Maids and Sex Workers in the New Economy. New York, Metropolitan Books.

Engels, Friederich (1980, 1892). The Condition of the Working Class in England. Moscow, Progress Publishers.

Federici, Silvia (2008). „War, Globalization and Reproduction“. In Matt Meyer şi Elavie Ndura-Ouédraogo, ed.Seeds of New Hope: Pan-African Peace Studies for the Twenty-First Century. Trenton (NJ), Africa World Press, 141–164.

Federici, Silvia (1997). „Going to Beijing: The United Nations and the Taming of the International Women’s Movement“ (Unpublished Manuscript).

——. (2004). Caliban and the Witch: Women, the Body and Primitive Accumulation. Brooklyn (NY), Autonomedia.

——. (1999). „Reproduction and Feminist Struggle in the New International Division of Labor“. In Dalla Costa şi Dalla Costa (1999), 47–82.

Folbre, Nancy, Lois B. Shaw şi Agneta Stark, ed. (2007). Warm Hands in Cold Age. New York, Routledge.

Folbre, Nancy (2006). „Nursebots to the Rescue? Immigration, Automation and Care“. In Globalizations, vol. 3., nr. 3, pp. 349–360.

Fortunati, Leopoldina (1981). L’Arcano della riproduzione: Casalinghe, prostitute, operai e capitale. Venezia, Marsilio Editore.

Gray, Anne (2004). Unsocial Europe: Social Protection or Flexpoitation?, London, Pluto Press.

Green, Carole A. (2007). „Race, Ethnicity and Social Security Retirement Age in the US“. In Folbre, Shaw şi Stark (2007), 117–144.

Hardt, Michael şi Antonio Negri (2004).Multitude: War and Democracy in the Age of Empire. New York, Penguin.

Holmstrom, Nancy, ed. (2002). The Socialist Feminist Project: A Contemporary Reader in Theory and Politics. New York, Monthly Review Press.

Marx, Karl (1990). Capital, vol. 1, Penguin Books.

Meillassoux, Claude (1975). Maidens, Meal and Money: Capitalism and the Domestic Community. Cambridge, Cambridge University Press.

Milwaukee County Welfare Rights Organization (1972). Welfare Mothers Speak Out: We Ain’t Gonna Shuffle Anymore. New York, W. W. Norton & Company, Inc.

McMurtry, John (2002). Value Wars: The Global Market Versus the Life Economy. London, Pluto Press.

——. (1999). The Cancer Stage of Capitalism. London, Pluto Press.

Misra, Joya, Jonathan Woodring şi Sabine N. Merz. (2006). „The Globalization of Care Work: Neoliberal Economic Restructuring and Migration Policy“. In Globalizations, vol. 3, nr. 3, pp. 317–332.

Moyo, Sam şi Paris Yeros eds. (2005). Reclaiming the Land: The Resurgence of Rural Movement in Africa, Asia and Latin America. London, Zed Books.

——. (2005). „The Resurgence of Rural Movements Under Neoliberalism“. In Moyo şi Yeros. (2005), 8–66.

Olivera, Oscar în colaborare cu Tom Lewis (2004). Cochabamba! Water War in Bolivia. Boston, South End Press.

Pyle, Jean L. (2006). „Transnational Migration and Gendered Care Work: Introduction“. In Globalizations, vol. 3, nr.3, pp. 283–296.

——. (2006). „Globalization and the Increase in Transnational Care Work: The Flip Side“. In Globalization, vol. 3, nr.3, pp. 297–316.

Seccombe, Wally (1995, 1993). Weathering the Storm: Working-Class Families From The Industrial Revolution to the Fertility Decline. London, Verso. Shaw, Lois B. şi Sunhwa Lee (2007). „Growing Old in the US: Gender and Income Inadequacy“. In Folbre, Shaw şi Stark, pp. 174–198.

Note:

1. Federici 2008.

2. Marx 1990, vol. 1, 274.

3. Ibid.

4. Ibid., 276–277.

5. Ibid., 275.

6. Federici 2004.

7. Ibid., p. 346.

8. Capitalul, vol. I, capitolul 23, p. 718.

9. Mamele Casnice Vorbesc, 1972.

10. Marx 1990, 277.

11. ‑„Maquilizare“, din spaniolul maquiladora sau maquila, fabrică ce produce exclusiv pentru export: un proces originar în zonele supuse acordului de liber comerț din nordul Mexicului, prin care forța de muncă e feminizată, calificările diferite sînt segmentate radical iar salariile sînt diminuate. (N. ed.)

12. McMurtry, 105–111.

13. Moyo şi Yeros, 1.

14. Grundrisse, citat de McLellan, pp. 363–364.

15. Folbre 2006.

16. Federici 1995.

17. Glazer 1993.

18. Staples 1–5.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s