Inventarea poporului-națiune


????????„Dacă în anul… cineva de pe planeta Sirius și-ar fi întors privirea către…” poate fi o excelentă parafrază care să descrie succint vederile oricărui antropolog din secolul trecut, însă nu și pe cele ale francezului Claude Karnoouh din volumul Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973-2007. Deși a fost publicată de câtăva vreme, reeditarea traducerii integrale românești a cărții nu beneficiază nici până în prezent de un copleșitor dosar de presă, pozitiv sau negativ, sau și-și, pentru că, am impresia, e vorba mai degrabă de un op care se lasă cu greu digerat sau, mai bine zis, acceptat. Posibilele motive le voi enunța puțin mai jos, să vedem însă deocamdată despre ce este vorba. Prima ediție a acestei cărți a apărut în 1990 la Editura Arcantère din Paris, fiind tradusă peste patru ani în română de către Carmen Stoean și publicată la Editura Humanitas, cu titlul Românii. Tipologie și mentalități. Ediția care stă la baza reeditării de față de la Editura Idea Design & Print, în remarcabila traducere a Teodorei Dumitru și cu note redacționale de Adrian T. Sîrbu, a apărut în 2008, în colecțiile Editurii L’Harmattan.

O odisee editorială așadar demnă de însăși odiseea autorului, descins pe plaiurile românești (transilvane, ar spune autorul) în anii ’70, cu o bursă CNRS, cu scopul precis, științific, de a studia triburile rurale maramureșene. În sânul comunității de la Breb își găsește adăpost cercetătorul nostru și, în decurs de aproape două decenii, conviețuiește cu aceasta, încearcă să-i surprindă principalele momente constitutive în calitate de comunitate și liant social, riturile și miturile care o fondează și îi perpetuează existența în lume. Căci aceasta pare să fie paradigma antropologică în câmpul căreia încearcă să se miște ochiul planant al cercetătorului: observarea și descrierea unui soi de ecosistem existențial care închide în sine suficiente date și energii în parte ficționale, în parte mitologice și în parte reale, în măsură să determine comunitatea să persiste peren, în confruntarea ei cu politicul modern și postmodern, cu revoluția tehno-științifică și extinderea capitalului mondializat, chiar și în România lui Ceaușescu. Iar aborigenii de la Breb par să-i ofere cercetătorului antropolog răspunsuri la toate aceste confruntări.

Toate bune și frumoase până aici, orice antropolog ortodox s-ar fi găsit extrem de mulțumit în confirmarea descriptivă a acestor dileme, s-ar fi întors acasă, în lumea lui civilizată, ar fi scris o carte, două, trei, poate chiar ar fi trăit toată viața de pe urma acestei cercetări de teren. Numai că antropologia practicată și teoretizată totodată de profesorul Claude Karnoouh este una absolut neortodoxă, este heterodoxă, demersurile autorului sunt greu de categorisit în ramele științifice și disciplinare pe care le are astăzi la dispoziție orice demers hermeneutic. Pentru că, așa cum sugeram mai sus, antropologul heterodox nu se mulțumește cu datele pe care i le-a furnizat experiența de teren, ci încearcă, punând la lucru toate disciplinele, să surprindă tribul în care a poposit dimpreună cu contextul care găzduiește acest trib. În acest sens trebuie înțeleasă derogarea lui Claude Karnoouh de la metafora marțianului aterizat în comunitate, impusă prin exigența disciplinei antropologiilor de tot felul, atunci când spuneam că fraza „Dacă în anul… cineva de pe planeta Sirius și-ar fi întors privirea către…” nu i se potrivește deloc. Cred că așa se explică oscilațiile de taxonomie care i-au fost aplicate până acum: nu e nici românist ca la carte (Sorin Antohi), dar nu întreprinde nici ceea ce înțelegem astăzi prin nationalist studies (Cristian Cercel). Privirea, viziunea, scrutarea pe care o aruncă profesorul Karnoouh asupra comunității începe mai întâi prin prisma mitologiilor identitare pe care i le furnizează cultura și societatea românească la primul contact mai aprofundat cu aceasta. Claude Karnoouh constată mai întâi că identitatea românească, românitatea, faptul de a fi român și orice altă expresie clopoțitoare preferați, ține mai degrabă de un demers ideologic al unei epoci culturale și sociale sau alta, traversate de arealul românesc și în funcție de modificările geopolitice survenite. Scurt spus, începând cu demersurile Școlii Ardelene de implementare autohtonă a ideilor luministe, trecând prin sequel-ul postrevoluționar de la 1848, iar apoi prin sămănătorismele, poporanismele, gândirismele și ortodoxismele începutului de secol XX, în contrapol cu răscoalele țărănești, prin figurarea interbelică a științei folclorului și până la național-socialismul Epocii de Aur, identitatea românească globală, de la Nistru pân’ la Tisa, pare să fie un construct politic, predat prin ștafetă, de la elită la elită prin veacuri, și de la voievod, la domnitor, la rege, la dictator. Națiunea și naționalismul românesc, constată Karnoouh scurt pe doi, sunt niște invenții politice, necesare pentru a coagula comunitățile pe o hartă într-o structură administrativ-politică rentabilă, care, la rigoare, să genereze surplus.

Dar cine sunt făuritorii acestei invenții? Care sunt naratorii neobosiți ai acestei, cum ar spune Lyotard, mari narațiuni naționale și, în consecință, se întreabă autorul, cine pune gazul pe focul legitimării narative, dacă admitem, odată cu Hans Vaihinger, că ficțiunile sociale, religioase și naționale sunt niște ficțiuni făcute și nu născute, adică date, la fel precum ficțiunile juridice? Momentele fondatoare ale mitologiei naționale românești asupra cărora se oprește Karnoouh sunt racolate din rândurile discursurilor elitei, cea care oferă, pe rând, definiții și prescripții țăranului, culturii populare, folclorului, satului, etnologiei și etnografiei, muzeului etnografic, în melanjul tuturor acestora cu istoria și progresul tehno-științific. Memorabile rămân, cred, din acest punct de vedere, analizele întreprinse de Claude Karnoouh pe marginea viziunilor lui Lucian Blaga și Constantin Noica asupra satului românesc și a țăranului român. Concluzia autorului este, ca să o reformulăm din perspectivă culturală, perspectiva care ne interesează cel mai mult aici, că naratorii ficțiunii etniei-popor-națiune nu fac, de fapt, decât să cenzureze datul rural de făcutul urban postmodern. Cu alte cuvinte, Lucian Blaga, Constantin Noica ș.cl., deși aflați la poli filozofici opuși, nu fac decât să expurge ficțiunea folclorică de ceea ce înțelegea Umberto Eco prin metafora epistemologică a unei epoci istorice și să o contraoferteze comunității ca pe un soi de hierofanie similireligioasă cu funcție legitimatoare. Căci postmodernitatea s-a impus în câmpul cultural românesc nu în anii ’80, cum încearcă critica literară să argumenteze, ci odată cu prima emisie televizată din România, adică în anii ’50, deci cu două decenii mai devreme de aterizarea marțianului nostru la Breb. Între altele, trebuie spus, niciodată nu se va vorbi îndeajuns despre influența aproape paradigmatică asupra socialului pe care au avut-o implementarea transmisiilor prin radiodifuziune (anii ‘30) și TV (anii ’50).

Întorcându-ne astfel la acel „cineva de pe planeta Sirius” invocat adesea de către Claude Karnoouh în carte, constatăm că autorul ajunge la acea puritatea a viziunii incoruptibile, caracteristică antropologiei teoretice sub dictat științific, dar și turistului (cum sagace și autoironic descrie autorul în câteva capitole), abia după de a refăcut, după ce a reconstruit, în sensul metodei lingvistice a reconstrucției, toate etapele care au contribuit la marea narațiune de legitimare a etniei-popor-națiune românească, ca la final să se lepede de toate acestea, să se întoarcă la Breb, după șaisprezece ani, și să mai scruteze odată comunitatea, contemplând dispariția țărănimii în efortul acesteia de a supraviețui în comunitate.

Astăzi, în schimb, după patruzeci de ani de la această ultimă contemplație științifică a autorului, această ultimă constatare implicată, putem spune că statul modern, angajat până-n măduvă în cursa expansiunii capitalului mondializat, a reușit să spulbere și ultimul efort al țărănimii de a se perpetua în comunitate, un efort „radical acivic”, cum îl numește autorul în textul de clapă al cărții (în fapt, un extras in jurnalul ținut la Breb, notă din 20 noiembrie 1973), dar care până la urmă a cedat locul comerțului, transformându-și, cinic, propria cultură, propriul habitus, în marfă comercială destinată turismului. Iar această din urmă înfrângere a comunității, dar și biruință a capitalului, de astăzi, transformă cartea lui Claude Karnoouh din tratat antropologic, în cronică a unei lumi dispărute. Poate că în acest sens trebuie citit subtitlul cărții, „cronici din România și Europa Orientală”.

Iar întrebarea care se ivește firesc în acest moment este: ce mai rămâne valabil din carte, utilizabil, cu termen de garanție neexpirat, acum, în 2013, pe vârf de val de criză economică, dacă ce am citit până aici s-a dovedit a fi un soi de analiză a unei lumi dispărute? Cred că răspunsul nu trebuie căutat tot în antropologie sau în orice altă disciplină socială, ci în educație și pedagogie. Există de-a lungul cărții o polemică implicită la adresa curriculei școlare oficiale și de stat, există acolo o viziune radical diferită de tot ce au trecut în programele educaționale, liceale sau universitare, marii noștri pedagogi de stat și marii alcătuitori de teste de BAC. Majoritatea temelor la care se pică pe capete la examene se regăsesc în cartea pedagogului Claude Karnoouh, începând cu Miorița și terminând cu figura țăranului. Trebuie că mirarea unui George Pruteanu, la apariția unei alte cărți a autorului („Ce ne facem, domnule, cu Claude Karnoouh ăsta?! Că ne ştie feleşagul ca pe apă. Şi perseverează.”, exclama Pruteanu într-o recenzie din „Dilema” la volumul Dușmanii noștri cei iubiți. Mici cronici din Europa Răsăriteană și de prin alte părți, Editura Polirom, 1997), este și mirarea unei întregi bresle pedagogice.

Oricum ar fi, orice lecție sau curs de etnologie și folclor, din școală sau universitate, ar trebui să înceapă cu acest citat: „În câmpul metafizicii armoniei ontologice, Tradiția devine motiv filozofic pentru o axiologie a unității politice naționale; în câmpul obiectivării cunoașterilor științifice empirice, Tradiția devine folclor, etnografie, muzeografie – tot atâtea tipuri de cunoaștere consacrate legitimării unității sociale și culturale naționale; în câmpul economiei de piață, Tradiția devine marfă, obiect artizanal și turism folcloric, fără a pierde vreodată din vedere discursul politic și cultural; în câmpul pedagogiei de masă a statului-etnie-popor-națiune, Tradiția devine spectacolul folcloric, catharsis teatral ce garantează consensul etnico-istoric.” (p. 222).

Claude Karnoouh, Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973-2007, Traducere de Teodora Dumitru, Cu o prefață de Sorin Antohi, [Redactor / Revizia științifică: Adrian T. Sîrbu], Idea Design & Print, Editură, Cluj, [Colecția „Refracții”], 2011, [362 p.].

Cronică publicată în revista „Luceafărul”, Numărul 3 / 2013

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s