Teribilistul Bogdan. Scurt eseu pentru o istorie a artei litigioase


copertaCred că cea mai reprodusă si, prin asta, celebră fotografie care să ni-l aducă aminte pe B. P. Hasdeu este aceea în care scriitorul apare stînd aşezat la o masă. Părul îl are demult albit, încît îi acoperă creştetul asemenea unui cuib de gîscă din puf alb puii proaspăt ieşiţi din ecloziune. Şuviţele rebele, zbîrlite cu haz dar care amintesc parcă de o aură ce numai la marii savanţi poate fi întîlnită, rimează cu o barbă albă de două ori mai lungă decît începutul de pleată. Măsura ştiinţei şi a înţelepţiei nu o dă o chelie enormă, sticloasă ca gura unei fîntîni descoperite, ci ochii largi, înfundaţi sub frunte şi încadraţi de nişte sprîncene generoase. Mîna stîngă o ţine rezemată în cot pe masă, pare o masă grea din stejar sau poate din ulm, însă bine şlefuită, şi în pumn la tîmplă. Marele savant gîndeşte, mîna dreaptă apucă strîns marginea scaunului construit din acelaşi lemn ca şi masa. Marele scriitor şi poet e îmbrăcat într-o haină neagră, ca de pîslă în această fotografie. Pe colţul din faţă a mesei se poate citi semnătura fotografului, „Spirescu”, cu fotoexplicaţia provizorie a Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Stampe: „B. P. Hasdeu bătrîn şezînd”.

Această fotografie, în variaţie liberă cu o alta – un bust în care scriitorul are părul uşor grizonant, barba mai scurtă însă mereu ciufulită, şi e îmbrăcat în costum cu papion – a avut nenorocul de a ne da despre Hasdeu, prin ratingul pe care i l-au dobîndit manualele şcolare, ediţiile critice, fotografiile cu ramă sepia care tronează suveran în orice catedră sau bibliotecă ce se respectă, o imagine hugoliană a unui înalt savant al cărui loc este pe un piedestal de cel puţin cinci metri şi la care să nu te poţi uita decît încordîndu-ţi muşchii de la ceafă, ridicîndu-ţi privirea în sus, intimidat, copleşit, pleoştit.

Ar putea nega cineva măreţia „vocaţiei enciclopedice”, despre care vorbea Mircea Eliade, a ilustrului savant? S-ar încumeta cineva a tăgădui talentul acablant al acestui gigant? Nu cred. Manualele şcolare ne-au arătat cum să admirăm profunzimea unor caractere precum Răzvan sau Vidra, ediţiile critice curente, accesibile oricui, ne dezvăluie nemijlocit un poet cu nerv şi talent, faptele lui Ioan Vodă cel Cumplit ori impetuozitatea Cuventelor din bătrîni şi a impozantului Etymologicum Magnum Romaniae, cînd intri într-o instituţie cu pretenţii cît de cît cultural-literare nu se poate să nu observi că în şirul infinit de Rebreanu, Iorga sau Nichita Stănescu, şi între ei Eminescu, se află măcar una dintre cele două fotografii bărboase despre care am vorbit. Îi priveşti cu admiraţie ori îţi faci semnul crucii cu limba-n cerul gurii, de parcă acest Petriceicu Hasdeu s-ar fi născut gata crescut, cu vocaţia literaturii în sînge, vorbind română, polonă şi rusă din născare şi pus pe fapte mari întru propăşirea culturii, de parcă Hasdeu nu mai poate fi citit în metrou în drum spre serviciu sau la baie în timp ce aştepţi să se umple cada cu apă.

Însă acest Petriceicu Hasdeu, înainte de a fi devenit B. P. Hasdeu, a fost şi el Bogdan. Şi ca orice Bogdan, cu studenţia lui pe la Harkov sau cu duelurile lui pentru vreo rusoaică ochioasă, cu crizele lui postadolescentine şi amoruri pasagere, cu geamparalele băieţoase de la care nu se poate să fi lipsit sau cu căzături zdravene de pe cal în timpul războiului din Crimeea, cu lecturi dintre cele mai variate şi, indubitabil, dintre cele mai la modă, acest Petriceicu Hasdeu a acumulat de-a lungul păcatelor tinereţii o experienţă bine sedimentată în acel colţişor al memoriei în care viitorii scriitori îşi adună, în genere, ideile şi subiectele lucrărilor de mai tîrziu.

Aşa se face că prin 1863, proaspăt sosit la Bucureşti, Bogdan începe să tipărească o revistă – Aghiuţă – al cărei nume amintea deopotrivă de Diavolul şchiop al lui Lesage cît şi de alţi îngeri şi demoni cîţi ni i-o fi dat literatura lumii, de la Apuleius, Boccaccio şi Rabelais încoace. Tot din acelaşi an, sătul probabil de preţiozităţile lingvistice pentru care pleda Academia, dar şi dintr-o cu greu camuflabilă frustrare la adresa poziţiilor tînărului Maiorescu, poate şi din alte motive, Hasdeu începe să publice în foileton o proză insolită, satirică pînă la autoasfixiere, pe alocuri deocheată, în care înşira, sub titlul Duduca Mamuca, povestea celor cîteva zile ale unui student găzduit de către o cucoană rusoaică. Aventurile amoroase neobişnuite, adevărată şarjă la adresa speciei literare dar şi la adresa literaturii sufocată de convenţii, ale acestui doctor ars amandi au alertat imediat spiritele conservatoare ale vremii. Primul care s-a zbîrlit din cap pînă-n picioare a fost V. A. Urechiă în O vorbă despre literatura desfrînată ce se încearcă a se introduce în societatea română, în care viitorul mare savant trecea drept autor de „literatură desfrînată”, ca atare o literatură ce „nu va putea îndritui pe cinicii noştri demoralizaţi a-şi etala în opere literarii viaţa lor desfrînată, cu scop de a ne face să găsim minunate mişeliile şi degradările lor, a fiinţei umane”. Însă numai peste un an, Hasdeu va rescrie romanul său „desfrînat”, plasînd acţiunea în Germania şi nu în Rusia, cum era în varianta iniţială, dîndu-i titlul Micuţa şi publicîndu-l într-un tiraj aproape confidenţial. Tot atunci, Titu Maiorescu împreună cu gaşca de confraţi pudibonzi, „Alexandrescu, Mîrzescu, Pangrati şi Teodori”, punea la cale un denunţ pe care să-l expedieze pe adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Însă conţinutul denunţului va lua forma unui sfat colegial şi înţelegător iar adresa de pe plic trebuia să fie cea a lui Hasdeu, Maiorescu şi ceilalţi recunoscînd în textul scriitorului basarabean şi oareşice calităţi estetice. Numai că această scrisoare nu a mai ajuns la Hasdeu, iar acesta din urmă, după ce povestise despre cum „populele se rebelesc” în articolul Mişcarea literelor în Iaşi, publică un articol critic la adresa primilor. Astfel denunţul ajunge la destinaţia iniţială, adică la Minister, între timp acuzatorilor alăturîndu-se şi Mihail Kogălniceanu care explică într-o depeşă telegrafică modul în care Hasdeu „s-au abătut la scrieri licenţioase, care jignesc moralitatea publică în chipul cel mai nedemn”. Toate acestea, la care s-a adăugat şi denunţul lui V. A. Urechiă, au atras destituirea din învăţămînt şi un proces de presă la Curtea Criminală din Iaşi, lui B. P. Hasdeu, cel care la vîrsta de numai 19 ani devenise judecător la tribunalul din Cahul.

I.L. Caragiale va fi cel care-i va face o vizită lui Hasdeu prin 1896 cerîndu-i permisiunea de a publica această „carte rară, o carte pe care o căutam de atîta vreme şi pe care pierdusem orice speranţă de a o mai putea găsi”. La rugămintea lui Caragiale de a redacta şi o scrisoare care să fie publicată odată cu romanul, Hasdeu, „spiritualul academic” – cum îl numeşte autorul Românilor verzi – îi va răspunde: „Unde ai văzut tu un om serios ca mine să dea hîrtie la mînă unui cioflingar ca tine”.

Grandomanie? Orgoliu nesăbuit? Frustrare nelimitată? Sau conştiinţă acută a propriei valori şi a crizei de inovaţie prin care trecea literatura convenţionalizată a acelei vremi? Poate cîte puţin din toate. Ceea ce rămîne important este spiritul „lucid, modern prin excelenţă”, aşa cum observa Sorin Alexandrescu, cît şi „jocurile dragostei” care „trec în cele ale literaturii” şi care îşi „dobîndesc savoarea abia astăzi, în condiţiile unei intertextualităţi generalizate”, cum aprecia Nicolae Manolescu. Aceste observaţii critice puneau însă punct unui lung proces de reabilitare a lui Hasdeu, autorul de literatură pornografică, proces care a început odată cu reeditarea romanului Duduca Mamuca de către Caragiale şi a continuat cu ediţia critică a operelor lui Hasdeu alcătuită de Mircea Eliade în 1937.

Dincolo de aceste informaţii sumare, care pot fi consultate astăzi de către oricine în studiile care s-au scris despre viaţa şi opera lui B. P. Hasdeu, cred că trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva cazul lui Hasdeu, în planul teoriei literare şi, mai larg, în cel al teoriei artei, nu este simptomatic pentru o categorie aparte a felurilor de a înţelege arta literară. Mă întreb, cu alte cuvinte, dacă nu cumva, urmînd unui tip de tradiţie alternativă, cea a literaturii meaudiţilor, romanul Duduca Mamuca n-ar cam trebui, într-o lectură nouă, să instituie o dezbatere privind arta plimbată prin tribunal ori direct la puşcărie.

Chiar dacă Iordache Golescu, prin caligrame şi prin ale sale Cuvinte i Pilde povăţuitoare, acestea din urmă deţinătoare de un bogat material sociologic, îşi datorează reputaţia corifeilor de la Junimea, la fel ca şi poveştile corozive ale lui Creangă, textele celor doi familiarizaseră cumva mediul academic cu pericolul unei eventuale fronde artistice. Hasdeu însă a aprins fitilul, iar un studiu sociocritic capabil să adune şi, ulterior, să teoretizeze implicaţiile proceselor penale în care au fost atraşi mulţi artişti români s-ar dovedi mai mult decît edificator. Ca atare, o istorie a artei care să o plaseze pe Duduca Mamuca lîngă Jurnal de sex ori lîngă Poemul invectivă ale lui Geo Bogza, revista Aghiuţă lîngă revistele scoase de suprarealiştii Gherasim Luca ori Sesto Pals, mă refer la Muci, Alge ş.a., pe Micuţa lîngă Pasărea în zbor a lui Constantin Brâncuşi, care a provocat un proces la New York acesta din urmă dînd Oficiul Vămilor în judecată pentru că îi trecuseră sculptura la materiale industriale, o asemenea istorie a artei litigioase ar umple un gol în cultura română şi, cine ştie, poate şi în cultura lumii. Cert este faptul că astfel îl vom privi pe Hasdeu ca pe un om viu, captivant, a cărui literatură poate fi frecventată de către oricine, la orice vîrstă, emancipaţi de panica „rădăcinie” care ne cuprinde în faţa fotografiei lui Spirescu.

Conferință publicată în volumul „Bogdan Petriceicu Hasdeu – un secol de nemurire”, Materialele conferinței științifice, Cahul, 20 noiembrie 2007, coord. Victor Axenti, Nicolae Dandiș, ediție broșată, Editura „Turnul Vechi”, [Hors Collection], Cahul, pp. 122-127. Autori: Victor Axenti, Gheorghe Bobână, Ludmila Balțatu, Lucia Sava, Snejana Poștaru, Valentina Rența, Virgil Nistru Țigănuș, Elena Zgârcibabă, Maria Șleahtițchi, Igor Sava, Valeriana Petcu, Igor Mocanu, Petru Botezatu, Dina Barilă.

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s