Mersul pe sîrmă


1984. Variantă de copertă. © Gruia Dragomir 2008

1984. Variantă de copertă. © Gruia Dragomir 2008

Dacă privim măcar pe diagonală masa de texte literare produsă începînd cu anii imediat postbelici şi terminînd cu ultimii ani ai regimului comunist, observăm că aceste texte s-ar grupa în vreo trei categorii. În prima categorie sînt de găsit acele texte atinse letal de morbul realism-socialismului – texte purtînd marca A. Toma, în genere texte ca acelea de pe eşantionul antologiei Negrici[1]. Cea de-a doua categorie este întreţinută de textele rămase imune la virusul realist-socialist graţie mediului aseptic al sertarelor unde pululează peren fără vreo speranţă de a mai fi publicate. Ultima categorie, poate cea mai controversată, o reprezintă textele care au negociat, mai mult sau mai puţin, creanţele realism-socialismului prin compromis.

Am ales să întreprind această tripartiţie în funcţie de nivelul resurselor estetice, mai puţin sau mai mult, autonome, conţinute în textele din cele trei categorii.

Textele din prima casetă, de pildă, vlăguite fiind de transfuziile permanente ale aceloraşi sensuri pe parcursul dialogului între decretele partidului şi cititor, au un aspect smead pentru că ţin loc de instrument al puterii. Nu au o estetică prorpriu-zisă pentru că nu pot funcţiona autonom. Fără aceste proteze fals-reflexive, care sînt directivele partidului, textele de tip A. Toma intră în pană de resurse estetice. Ce sînt aceste resurse estetice? Ele constituie o sumă nereperabilă statistic de sensuri care se strecoară în text la compunerea lui, independent de conştiinţa autorului. Altfel spus, codul textual ar trebui, pentru a conţine un minimum de esenţă estetică, să repereze la ieşire, în output, adică la lectură, un număr incongruent de sensuri faţă de cel care a fost pus în joc la intrare, în input, adică în procesul creaţiei.

Or, textele din prima categorie sunt pur doctrinare tocmai pentru că numărul sensurilor este bine ţinut în frâu, iar cititorul înţelege exact ceea ce vrea să spună autorul, unde „să spună” egal „inoculeze”. Locul posibilelor interpretări adiacente este contramandat din faşă.

Fără a ne feri de o oarecare notă de cinism involuntar, putem spune că acest fel de a scrie reprezintă tipul de texte pentru care Socrate, în celebrul dialog platonician Phaidros, nu ar fi avut rezerve. Platon imputa scrisului absenţa unui ghid de lectură pentru a putea complini „lectura adevărată”[2], adică acea lectură în timpul căreia numărul de sensuri decodat de cititor este egal cu cel codat de sciitor graţie „marcajelor” textuale de suprafaţă, uşor depistabile. Alte interpretări, care să nu ţină cont de intenţia auctorială, sînt riscante şi periculoase, încît se pot întoarce împotriva omului. Acesta era argumentul lui Socrate, argument uzurpat de texte precum cele din categoria întîi. Socrate, tocmai pentru că ştia despre rezerva lui privind scrisul, ca în cazul majorităţii rezervelor platoniciene, că aceasta va fi dacă nu ignorată măcar ocolită cu tact, şi-a permis să gratuleze o extremă – cea a textelor cu teză.

Deşi fade estetic, aceste texte, în procesul receptării detaşate, cer o lectură mult mai complexă decît atunci cînd am citi un text nevirusat inestetic. Cu alte cuvinte, pentru a rămîne intact psihologic după lectură, sînt nevoit să actualizez în timpul lecturii mai multe paliere de cunoaştere. Confrunt informaţia care îmi este livrată cu o înteagă serie de cunoştinţe sociale, istorice, politice, (uneori) religioase, şi – abia într-un palid final – culturale. Paradoxul este că, deşi prestez o receptare atît de complexă şi de pluristratificată, newhistorycistă fără voie, textele cu pricina au valoare estetică nulă.

Valoarea lor estetică – să facem un exerciţiu de imaginaţie – poate fi simulată supunîndu-le unei receptări de felul white cube, în care şi o vespasiană obişnuită îşi poate aroga dreptul la valoare adăugată, texte precum cele iniţial irecuperabil realist-socialiste, pot spune mai mult sau mai puţin decît preconizase partidul. Arborînd textului o proteză literară cu un corespondent artistic ca cel descris de Brian O’Doherty în In der wei ßen Zelle – Inside the White Cube[3],  ca acel soi de galerie ridicată după legi stricte, în care „lumii de afară nu-i este permis să intre înăuntru”, înăuntru, textul, în noua lui haină are „libertatea de a-şi trăi viaţa proprie”. Este vorba, dacă vreţi, păstrînd gravele proporţii, de acea „izolare” de care vorbea Tudor Vianu în Estetica lui, cu privire la momentele devenirii artistice a unui obiect, sau a unui fapt de literatură.

Resursele estetice ce ţin de textele din cea de-a doua categorie nu comportă complicaţii în receptare. Un sistem de lectură de tip palimpsest ar fi suficient pentru a putea suplini confruntarea informaţiei cu adevărul istoric. Restul e literatură veritabilă, iar instrumentele de interpretare sînt nenumărate.

Adevărate probleme de interpretare pun textele din cea de-a treia categorie. Acestea sînt textele în care, pe o scară de la plus tranzitiv la plus reflexiv, numărul de sensuri decodate la lectură pe de o parte depăşeşte în incongruenţă numărul sensurilor angajate în cod, cînd acestea ţin de un adevăr istoric şi vizează o lectură critică izolată firesc de orice influenţă extraliterar politică; iar pe de altă parte, numărul de sensuri decodate pare că nu-l depăşeşte în incongruenţă pe cel din input, cînd cititorul însuşi are o lectură angajată politic. Cu alte cuvinte, atunci cînd scriu proză sau poezie, încerc să prezint faptele ca şi cum aş ţine cont de doctrină în timp ce eu, de fapt, spun ce vrea libertatea mea. Acest tip de ocolire a regimului s-a chemat multă vreme „acrobaţie literară”, sau „mers pe sîrmă”[4].

Receptarea unui text în care autorul şi-a pus ideile să meargă pe sîrmă nu se poate face decît citind din perspectivă dublă, privind faptele cu distinctă diplopie. Pe de o parte se ţine cont de felul în care autorul a răspuns muşcăturilor Scyllei personale, pe de altă parte, se analizează felul în care autorul a umplut halele Charybdei regimului. De o parte eşti tu cu adevărul tău, de cealaltă parte – regimul cu dreptatea lui. Cum procedezi?

Propun să deschidem mai jos un atelier practic, în care să analizăm o proză pseudo-autobiografică, a unui postbelic basarabean.

Argumente:

a. pe spaţiile largi ale prozei s-a putut fanda cu sens,

b. într-o autobiografie de familie, cea de faţă – Horodişte (1975) – autorul îşi graţiază naratorul chiar din premise, cadrul colectiv fiind redus la unul cel mult familial, cînd nu e strict individual, discrepanţa dintre adevărul personal şi cel colectiv dispare din obiectivul lunetei,

c. Ion Druţă prezintă unul din puţinele cazuri reuşite de evitare a unui sistem care, din 1925 pînă în 1948, printr-o serie de plenare şi articole ale C.C. al P.C.U.S. reuşise să impună o „literatură de partid”, pretins „moldovenească”, cu grafie chirilică, din care erau cenzurate cuvîntul „român” şi toate derivatele lui. Orice abatere se penaliza prin deportare în minele şi carierele de piatră din URSS. Ca să fii O.K. trebuia să fii filorus exaltat şi funciarmente românofob. Din 1951, încep să fie reeditate la Chişinău „variante” politic confortabile din cronicarii şi romanticii moldoveni, de la Neculce la Eminescu.[5]

Să observăm cum este văzută lumea, realitatea, în Horodişte, proza autobiografică a lui Ion Druţă[6], din 1975.

Din primele pagini aflăm despre tatăl protagonistului-narator că „la şcoală (…) nu a umblat, pentru că nu a fost dat atunci cînd era bun de şcoală, iar mai apoi n-a vrut să înveţe din mîndrie (…)”, în schimb vorbea ruseşte cu caii cumpăraţi de la un rus din Maramonovka, gest cu atît mai firesc cu cît „(…) tata era de părere că lumea străină e unicul dascăl înţelept” şi pe deasupra „avea (…) un dispreţ înăscut pentru primii gospodari ai satului şi nu vroia să ajungă printre dînşii, să crapi nu altceva” şi devenea temător ca nu cumva „soarta să nu-i facă o şotie, să-l îmbogăţească contrar voinţei lui (…)”.

Definiţia „originii sănătoase” este atît de concludent formulată încît refuză orice comentariu. În schimb rămîne de discutat acrobaţia. Vasăzică ştim despre tatăl din autobiografie că este un om din popor, fără prea multă şcoală, uşor xenofil, purtînd dispreţ pentru clasa primilor gospodari ai satului, adică exact cei care, în mod normal, ţin de colontitlu actelor de recensămînt, care sînt avangarda chiaburilor. Da, dar nu ştim dacă toţi ţăranii din Horodişte erau aşa, dacă aveau aceeaşi viziune. La drept vorbind, de ce n-ar exista un ţăran ca tatăl naratorului? În concluzie: pentru ochii partidului – un exponent al unei clase, pentru posteritate – un ţăcănit cu viziune proprie, mîndru de statutul lui de outsider.

Pentru a contrabalansa celălalt talger al „originii sănătoase” mai apare un personaj – mama: „mama era dintr-o familie de ucrainieni nimeriţi într-un sat moldovenesc şi moldovenizaţi aproape cu totul – numai bătrînul Sioma Tverdohleb, bunelul, pînă la moarte n-a vrut să scoată o vorbă pe limba noastră (…)”, părinte al unei mame numai bună pentru a satisface apetiturile străiniste ale tatălui. De asemenea, în acest pasaj mai avem în germeni mult decretata teză a moldovenismului românilor din Basarabia (pentru exigenţele regimului) ori culoare şi pitoresc local (pentru o posteritate mai docilă).

Despre „bădica Pavel” ni se spune că „i s-a nimerit să facă armata la Bucureşti, într-un regiment de gardă regală. A fost vai şi amar de pielea lui, pentru că dacă armata la români era numai muştruluială şi bătaie, apoi ce-i aştepta pe recruţi într-un regiment de gardă regală! Sergenţii din Oltenia se topeau de-a fi dat la brazdă basarabenii cu pretenţii de demnitate teritorială.” Este veridică această descriere? Da. Un regim cazon are şi sergenţi care îşi muştruluiesc subalternii, indiferent dacă primii sînt din Oltenia şi ultimii din Basarabia ori viceversa. Această descriere începe să îşi piardă din autenticitate cînd aflăm despre celălalt frate, Gheorghe, că şi-a făcut serviciul militar în corpul Armatei Roşii, graţie căreia – vai! – a ajuns să cunoască pînă şi cultura Cehoslovaciei şi pe cea a Austriei, întorcîndu-se acasă cu o puternică personalitate formată. Va muri de ciroză în primăvara lui ’58… Aşa se întîmplă, pentru partid dezvolţi personalitate sănătoasă, setată pe regim, pentru posteritate dezvolţi o ciroză din cauza unui ficat plimbat de-a latul Europei şi Uniunii Sovietice.

Per total – familie sănătoasă, în complexitatea şi necazurile ei, ducînd o viaţă bună. „(…) ce-o fi însemnînd în concepţia unui moldovean a ajunge la o viaţă bună, a deveni gospodar bun” – se întreabă autorul-narator, şi tot el răspunde – „nu înseamnă decît să ai o casă, o haină mai curăţică în zi de sărbătoare, pentru tine şi pentru copilul tău, o oră liberă înainte de hodina nopţii şi două cănuţe cu vin, pentru cînd va trece pe la tine un vechi bun prieten…”, apoi „e ceva condamnabil, e ceva criminal în felul acesta de a trăi viaţa?” Păi, da, este, avînd în vedere condiţiile socio-politice din perioada descrisă în proza de care ne ocupăm şi anume perioada care a urmat imediat după colectivizarea şi apoi foametea din ’46 – ’47. Autosuficienţa încărcată de modestie nu scuză responsabilitatea unui regim pentru numeroasele cazuri de canibalism care îl precedaseră. Răspuns corect. Răspunsul greşit: nu, nu este. În sfînta pace socialistă, orice om, sărmanul, se mulţumeşte cu ce are, pentru că – nu-i aşa? – are.

Aceasta este sforăraia de care stau suspendate paiaţele prozei. Aşa arată oasele albe ale unui schelet demachiat de cadavru, ale unui proiect perfid dejucat de posteritate. Aşa s-a „mers pe sîrmă”.

Text publicat în antologia „1984. Ultima generație a comunismului românesc”, Coordonator: Ion Manolescu, Antologie îngrijită și indice de nume de Igor Mocanu, Editura Universității din București, 2008, pp. 137-145. Autori: Bogdan Boureanu, Dragoș Carciga, Gruia Dragomir, Elena Drăghici, Oana-Raluca Drăgoescu, Igor Mocanu, Răzvan Mihai Năstase, Cătălin Pena, Ovidiu Pop, Matei Predescu, Raluca Ioana Stana, H.R. Wim Trok, Ruxandra Ana, Ana Chirițoiu, Emilia Georgiana David, Monica Deaconu. Traducerea prefeței în limba engleză: Sanda Watt.

[Descarcă aici antologia integrală în format .PDF]


[1] vezi mai multe detalii despre această poezie în Literatura română sub comunism, de Eugen Negrici, Editura Fundaţiei Pro,  2002 şi 2003, [2 vol.]

[2] se poate consulta o interesantă interpretare a argumentului lui Platon împotriva scrisului în capitolul „Despre ascultare şi imaginaţie” din Discernămîntul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt, de H.R.-Patapievici, carte apărută la Humanitas, Bucureşti, [2004], vezi pp.196-198

[3] apud Marius Babias, în Subiectivitatea-marfă. O poveste teoretică, traducere de Aurel Codoban, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2004, p.74

[4] vezi unele luări de poziţie şi în Don Quijote în est, de Octavian Paler, Ed.Albatros, Bucureşti, 1998.

[5] frugale, însă esenţiale informaţii, sînt de găsit în Literatura română contemporană din Republica Moldova, de Ion Ciocanu, o carte de „Articole de prezentare generală a procesului literar şi portrete de creaţie”, lucrare recomandată de Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei al Republicii Moldova, Litera, Chişinău, 1998

[6] Citatele care vor urma sînt din ediţia îngrijită cu acordul autorului de G. Guţu şi E. Lungu a Scrierilor, [vol.] 1, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989, pp.11-73.

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s