Istoria gazdelor mele


coperta

Eu nu am amintiri legate de comunismul de-aici. Poate doar cîteva flashuri ce-­mi apar uneori în minte cînd mă gîndesc la acele momente din copilărie în care, căţărat pe masă, loveam cu pumnii cît puteam de tare un televizor “Iantari” că doar-­doar, în colţul din dreapta-sus a ecranului, o apărea sigla cu “TVR”. Din dealul Tartaulului, comuna din judeţul Cahul în care m-am născut (de fapt, în certificatul de naştere scrie “născut în raionul Cantemir, URSS”), TVR-ul răzbea rar şi cu intermitenţe, şi atunci numai pe timp de ploaie. Cînd era cerul senin şi cu soare, nici pomeneală de recepţie.

Am în schimb amintiri, proaspete ca o halcă buretoasă de carne, din ultimii trei-patru ani de cînd am venit în România să fac Literele. Imaginea mea de dinainte de a trece graniţele acestei ţări, acum trei-patru ani în plină tranziţie, este următoarea.

Îmi închipuiam că Bucureştiul e doldora de anticariate îmbrebenate cu cărţi la preţuri mici, în stare să satisfacă pînă şi tabieturile unui bibliofil feroce, aşa cum îmi plăcea să mă văd. Pentru facultate îmi imaginam nişte profi gata să stea de vorbă oricînd cu studenţii lor. Aveam speranţa că voi da peste nişte colegi cel puţin toleranţi cu străinii. Eram sigur că gazdele nu sînt ca acelea din Chişinău, adică nişte oameni evisceraţi, bipezi fără facultatea bunului simţ, bine dotaţi cu o capacitate insuportabilă pentru acumularea cît mai multor lucruri care nu le aparţin, şi cu o poftă descumpănitoare de a sta la sfat.

Parte din aceste închipuiri cisnistrene s-a adeverit, cealaltă parte însă, cea cu gazdele, nu a făcut altceva decît să-mi dezvăluie, dincolo de conglomeratul statistic al victimelor mai mult sau mai puţin indirecte ale unui regim totalitar virusat, miezul poros al consecinţelor, de cele mai multe ori de la sine grăitoare. Eu doar voi consemna ce am văzut pe la casele la care am tras.

Renunţasem din start la ideea de cămin studenţesc pentru că voiam să fac carte. Prejudecată? Poate. Nu mă simt în măsură să cîntăresc prospecţiunile.

Pe 31 septembrie 2003, numai bine reuşisem să dau jos din portbagajul autocarului cele 16 pungi de rafie, că în dreptul nostru (mai eram cu cineva, cu prietena mea de atunci) opreşte o maşină care avea scris mare pe spate cuvîntul „jandarmerie”. În acest timp umpleam vintrele unei Dacia Berlina cu cele 16 plase. Din maşina jandarmeriei coboară un domn în uniformă, se apropie de mine, mă bate pe umăr şi îmi cere, în formula clasică, actele domniei mele la controlul domniei sale. Un buletin şi un paşaport trec imediat în mîinile respectabilului organ. Şi ce ai dumitale (adică eu) în pungile alea, întreabă. Cărţi, CD-uri, haine, conserve, zic. Şi, mai vinzi CD-uri şi pe-aici, mă întreabă jandarmul, ţuguind buzele ca la concertele de muzică electronică. Nu, sînt la purtător, răspund eu îngroşat ca la concertele de hip­-hop. Şi viza, mă întreabă. Sînt în anul înîi, răspund.

Îmi întoarce actele, se urcă în maşină şi pleacă. Eu urc în faţă, în taxi, şi zic, Aleea Lereşti, Rahova, pe Antiaeriană. Te-a văzut aşa, îmbrăcat lălîu şi tuns ca-n puşcărie, ce-o fi zicînd … , monologhează taximetristul.

Din autogara Filaret se vedea una din faţadele Casei Poporului. De pe bancheta din spate, prietena mea chicoteşte. Se gîndea la o butadă tristă întîmplată pe autocar în drum spre Bucureşti. O doamnă întrebase dacă ştia cineva cum poate ajunge ea pe strada Nicolae Iorga. Asta-i România Mari, uăi, tre’ sî ştii tăt di la a la ia, replică mucalit şoferul autocarului. Noi am rîs pentru că “a” şi “ia” sînt prima respectiv ultima literă a alfabetului chirilic.

Pe Aleea Lereşti stătea Tanti Anuţa, cum bine s-a recomandat acea doamnă în etate, scundă ca un liliput şi cu vocaţia căinării adusă la perfecţiuni nepămînteşti. Despre ea ştiam din ce-mi povestise taică-meu care era în Milano, că era sora individului pe care îl avea el ca partener de job acolo. Despre mine, Tanti Anuţa ştia că vin singur şi că-i dau 40 de dolari pe lună plus întreţinere, cablu, telefon. După ce văzuse că nu-i onorez de unul singur camera rezervată, a început să-şi plimbe ostentativ jumătate de faţă amorţită.

A doua zi aflam că în România se plăteşte pe cap de chiriaş şi nu pe spaţiu de locuit ca în Republică unde, o dată aşezat la chiria ta, puteau sta într-o cameră cîţi oameni voiau. Prin urmare, Tanti Anuţa s-a ales după multe tratative, cu 80 de euro cash de la cei doi proaspăt veniţi. Tratativele s-au purtat nu atît cu privire la suma plătită cît cu privire la deviza monetară în care-i viram suma. Tanti avusese în ziua respectivă o mare mirare: a aflat cum arată euro. Dar s-a temut. S-a temut să nu fie mai puţin. Dna Cornelia, vecina lui Tanti Anuţa, cu doi copii în Italia, cu parchet “din ăla scump pe jos” şi cu veceu “de lux” în baie, i-a explicat gazdei noastre că-i o afacere pe cinste să perceapă chiria în euro. Dolaru-i mai ieftin, i-a explicat ea babei. Baba, surdă cînd îi convenea şi cu insomnii frecvente, a ştiut ce are de făcut luna viitoare. Cînd în luna următoare, iniţiat deja în spirit local, i-am întins cei 80 de dolari, Tanti Anuţa a obturat aer în nări dîndu-mi vestea că nu aşa ne-am înţeles.

Tu îţi aminteşti vreo înţelegere, o întreb pe prietena mea. Nu, nu îmi amintesc.

A treia zi aflam că maneaua tînguioasă care ne-a ţinut treji pînă la răsărit venea din camera vecinului nostru, un chiriaş mai vechi, de vreo douăzeci şi şapte de ani ca vîrstă, plutonier, cu 9 milioane salariu pe care-i spărgea într-o noapte. Că Tanti Anuţa-mi mai povestea, de obiceiul ei în timpul meselor noastre, toată viaţa ei şi a lui Adi – pre numele lui, vecinul meloman.

În iarna care a urmat, Tanti s-a pomenit cu încă o femeie în casă de care nu putea scăpa, că voia să scape că nu-i dădea nici un leu, pe care o adusese Adi că i se făcuse milă de ea, maică, c-o vedea aşa în fiecare dimineaţă plimbîndu-se pe şoseaua Alexandriei cu o geantă după ea căutînd casă unde să stea, că erea dintr-un sat de pe lîngă Teleorman.

Din fix Teleorman era Adi. Pe la sfîrşitul lui ianuarie Tanti Anuţa a avut în casă tămbălău mare. Îi venise în vizită un ţigan, proaspăt ieşit de la puşcărie, care voia să-şi recupereze nevasta. Nevasta se împrietenise între timp cu gazda noastră şi, din vorbă-n vorbă, îi mărturisise că Adi urma să fie tătic. Păi cum, măi băiatule, tu de prezervativ n-ai auzit, îl căina baba pe meloman. N-am auzit, tanti, îmi zice. Da voi aţi auzit, face Tanti Anuţa spre noi insinuant. Mie mi se oprise un cîrnat în gît, că luam masa, fireşte, iar prietena mea a încremenit pe taburet.

Acuma, tu dacă nu vii, fă, la mama acasă, Violeto, eu îmi dau foc, că o viaţă te-am iubit, şi-o viaţă nu te las, zice eliberatul. Degeaba îţi pişi ochii că eu nici mort nu te las cu miliţianul ăsta. Mi1iţianul plîngea în baie. Dar a lăsat-o să plece că-i om cu respect pentru sentimentele valabile, cum îmi mărturisea mult mai tîrziu.

A patra zi de la sosire aflam că Tanti Anuţa s-a pricopsit la cei 78 de ani ai ei cu o incontinenţă urinară şi ne roagă, maică, să-i spunem cînd aveam de gînd să facem baie, că o dată o trece şi vine peste noi, chiar acolo sub duş.

Pe la sfirşitul lui februarie 2003 parăseam casa din Rahova cu surle şi trîmbiţe.

Mergeam în Ferentari, la Baduc, printre blocuri dacă vii dinspre Găzarului, în linie dreaptă dacă vii pe Iacob Andrei. Ne lăsasem seduşi de ideea unei chirii în toată regula, fără proprietari colocatari, chit că era vorba să stăm într-un apartament cu două camere, într-un bloc de nefamilişti. Într-o cameră stăteam eu cu prietena mea, în cealaltă doi colegi simpatici de la Universitate, moldoveni şi ei, cu o vastă experienţă de cămin studenţesc în spate.

Stradela pe care stătea proţăpit blocul nostru gri dădea într-o piaţetă care era de fapt un pavilion de manevră a întreprinderii de materiale de construcţii – Baduc. Pe la patru dimineaţa venea cîte un tren. Pe la opt veneau strîngătorii de fiare vechi. Pe le zece se găsea întotdeauna cineva care să scoată la balcon două boxe pentru a rula pe rînd şi încontinuu proaspetele hituri în materie de manea.

Am stat pe Iacob Andrei preţ de trei sesiuni în care, ca un făcut, de fiecare dată apărea cîte o piesă care spărgea topurile şi mie timpanele neputincioase în faţa celor cîteva mii de waţi, în luptă crîncenă cu cele două rînduri de sticlă ale geamului pe care eram astfel nevoit să-l ţin închis şi în iunie. Îl deschideam după ora unu noaptea. De la geamul camerei mele din Ferentari, dacă mă uitam în jos, vedeam curtea vecinului de la parter (eu stăteam la et. 1), o curte bine gospodărită cu tot felul de calorifere de fontă şi maşini de spălat vechi; dacă mă uitam drept înainte vedeam la balconul blocului de vizavi cele doua boxe, duşmani pe viaţă ce somneau somn adînc, în stînga vedeam o parcare mereu plină care se golea numai cînd se dădea vreo nuntă en plein air; în dreapta nu vedeam nimic dacă mă uitam rectiliniu, însă, dacă înălţam un pic privirea, pe sîrmele stîlpilor de curent se legănau domol cîteva perechi de ghete spînzurate de şireturi. (Pentru simbolistica ghetelor atîrnate, recomand filmul 187 cu Samuel L. Jackson).

Într-o seară, şi întîmplarea asta am ţinut-o sub pecetea tainei multă vreme, cînd mă întorceam spre casă pe la ora unsprezece noaptea, după ce trecusem de cele două bodegi zgomotoase care decorau drumul meu de la Găzarului pînă la Baduc, de după gardul de tablă care făcea ca pavilionul Baducului să aibă şi buze, mi-au ieşit în faţă doi indigeni. Unul mi-a pus un cuţit la gît, altul mă buzunărea abil. Ca atare, aveam actele şi banii în buzunarul interior al paltonului. Nu ştiu dacă e vorba de noroc sau de “hazard obiectiv”, cum ar spune Bogdan, dar, în învălmăşeala teancului de acte, primul care s-a nimerit să fie deasupra a fost buletinul. În secunda următoare, buzunargiul a citit placid “Republic of Moldova”, m-a privit descumpănit, a pus totul frumuşel la locul lui în buzunare după care a rostit: “Băiatu’, ne cerem scuze, vrei o bere?”

Taina acestei turnuri, adevărat coup de théâtre, am aflat-o ulterior din gura unui conaţional. Unui amic al acestuia îi scoseseră de sub palton, în exact aceleaşi circumstanţe, nu un buletin ci un kalaşnikov, tot of Moldova.

Dar nu din această cauză am plecat din Ferentari. Alta e povestea plecării mele de acolo. A fost să se întîmple o banală vînzare de apartament fără ştirea noastră. Aşa că, în plină sesiune de iarnă a lui 2005, a trebuit să-mi găsesc un alt acoperiş, după ce ne-am trezit la uşă cu noii proprietari.

În ziua cînd mă mutam, vecinii mei din Ferentari pîrleau un porc pe pavilionul Baducului.

A doua zi am găsit o ofertă pe un anunţ lipit chiar pe uşa Facultăţii mele, la intrarea din Edgar Quinet. Am sunat. Noul meu proprietar se numea Constantin Moldovanu şi mă aştepta în aceeaşi seară pe Aleea Dealul Măcinului.

Un apartament cu trei camere, deloc aerisit, fără geamlîc şi sonerie. Aflu că în camera din faţa mea, cum intri, stau patru tipi, doi fac politehnica, unul psihologia şi altul limbi străine. Sorin, Gigel, Fănel, Jorel, că nu-mi amintesc numele, mi-i prezintă. În clipa în care i-a strigat, din camera respectivă au dat buzna afară patru vlăjgani încît mă întrebam cum de încap toţi patru într-o asemenea cameră.

El e Igor, mă prezintă domnul Constantin Moldovanu. Hai să-ţi arăta camera.

Aceasta e, şi dacă mai poţi găsi pe cineva, vreun coleg, nu iau mult, 40 de euro pe lună, plus 500.000 întreţinerea şi 120.000 lumina. A, da, şi vreau garanţie o întreţinere. Cam mică, zic, şi nu cred că încăpem doi în camera asta. Ce-aţi zice dacă v-aş da 80 de euro, plus o întreţinere, a mea, şi o lumină? Plus garanţia.

S-a codit, s-a învîrtit, în final a acceptat. A doua zi am început să cărăm, eu, Gruia şi Bogdan, tot calabalîcul meu. Într-o săptămînă eram instalat. Cînd mi-a văzut biblioteca, dnul C. Moldovanu a trecut de la “Igor” la “domnul Igor”. A venit a doua zi la mine cu două coli albe, transparente, ca să semnăm un fel de contract pentru suma dată de mine şi primită de el. Mie-mi place să fac totul nemţeşte, zice, că şi linoleumul ăsta pe care-l vezi e făcut de nemţi. Dom’le, neamţul face totul calculat, n­a trebuit să-l schimb niciodată, nu ca românu’. Că şi românu’ a fost deştept un timp, pînă a căzut Dej. Dom’le, Gheorghiu Dej, noi nu mai avem oameni d’ăştia!

Am înghiţit în sec. Am tăcut încercînd să mă concentrez pentru următorul examen, că eram în sesiunea de iarnă. Dar dumneata de unde eşti, că n-ai nume românesc, mă-ntreabă. Din Cahul, zic eu. Dumnezeu mi te-a trimis, zice, că şi maică­-mea a fost basarabeancă, din Ţiganca. Şi-odată se ridică de pe taburetul pe care a şezut tot timpul, se-apropie de mine, mă strînge în braţe, şi-nc-odată îl buşeşte plînsul. Să nu crezi că-s nebun, că eu sînt bătrîn, am 60 de ani, sînt sur la cap, dar nu se vede, că-s vopsit. Ei, nebun, cum să fiţi nebun? De emoţie, îl consolez eu.

A treia zi a intrat ca o mîţă în camera pe care începeam să o cred a mea, cu un braţ de coli in octavo în braţe. Domnu’ Igor, eu nu deranjez, da’ eu sînt poet şi tare mi-ar fi plăcut, nu ştiu dacă mă-nţelegi, să-ţi citesc nişte poezii. Am şi eu o bibliotecă, zice. Nu mă deranjaţi deloc, îmi face plăcere chiar, mint eu ca un impostor. Mă trîntesc într-un jilţ, îi ofer loc pe un taburet, îmi aprind o ţigară şi, picior peste picior, îi dau de înţeles că îl ascultam. Ştiţi, domnul Igor, eu mă simt ca Eminescu cu Creangă acuma. Bănuiesc că eu eram Creangă, iar el – poetul. Prima se numeşte Eminescu, că mie-mi place foarte mult Eminescu, mă informează dnul Constantin. Şi începe: “Eminescu e poporul…” Nu mai ştiu acum care-i continuarea, dar ţin minte că a ţinut-o aşa preţ de cinci minute. După care trece la alta, apoi la alta. Cînd a terminat, se însera, iar eu nu mai aveam ţigări, aşa că l-am anunţat politicos şi cu regret prefăcut că trebuie să mă aprovizionez, altminteri nu pot lucra, şi-i fac un semn cu ochiul la teancul de coli care mă aştepta lîngă laptop. Bine, dar ce părere aveţi, se interesează. Doriţi o părere intimă sau una de critic, îl întreb. De critic, mă asigură el.

Textele dumneavoastră ţin mai mult de poezia din jurul lui 1900, cînd înflorea sămănătorismul. Au puternice tangenţe cu poezia unui Coşbuc, de pildă. Vă mulţumesc foarte mult, îmi zice el foarte mîndru că poezia lui are puternice tangenţe cu cea a unui Coşbuc, de pildă. Să ştiţi că veţi ajunge un critic mare.

Peste cîteva zile mă invita să-i văd biblioteca. Într-o cameră în care erau depozitate, ca după voia lui Lautréamont, nenumărate obiecte care mai de care mai insolite şi mai anacronice, într-un colţ, în spatele unor boxe imense, se vedea o mare pată roşie, expansivă. BPT, îmi zic în gînd. Sînt ale lui fi-meu, că lui îi plăcea muzica, da’ cînd m-au părăsit cu toţii nu l-am lăsat să le ia. Că nevastă-mea, după ce s-a dus la vecina asta a noastră de deasupra s-o ajute, cînd s-a-ntors era alta. De­-atunci certuri şi certuri, pînă m-a lăsat. Pe patul unde dormi matale au dormit şi copiii mei. Ce le-am făcut? Zi şi matale, ce le-am făcut? Dacă vezi cumva jigodia asta de deasupra plimbîndu-şi javra să nu vorbeşti cu ea că e securistă şi te toarnă.

Cît a durat confesiunea d-lui Moldovanu am reuşit să arunc o privire prin bibliotecă. Cînd a ajuns la pasajul cu părăsitul de către nevastă l-a buşit plînsul din nou, ca ajungînd la “securistă” să capete în glas o ură stridentă, aşa încît, mulţumindu-i politicos pentru că mi-a arătata biblioteca, m-am întors în camera mea. Am luat un volum din Kafka şi m-am pus pe citit, fumînd ţigară după ţigară.

Cam pe la începutul lui februarie mă trezesc într-o dimineaţă tremurînd de frig ca un tractor cu motorină impură, şi cu o febră ca de gelatină ce mă sufoca. Pun mîna pe calorifer, bocnă. Am mers la bucătărie să-mi prepar un ceai. La bucătărie, căldură mare. Mi-am zis că-i de la febră. Ies pe hol, pereţii geruiesc, iar de la colegi răzbate un puternic “Cînd soarele răsare, am ochiî injectaţi…”

Pricepusem poanta. Dl Moldovanu, mecanic de locomotivă, era plecat pentru trei zile la muncă. Atîta dura tura lui. La drept vorbind, băgasem de seamă că uneori zilele în care aveam căldură în cameră alternau cu cele ceva mai friguroase. M-am dus la centrala termică din bucătărie şi am dat volumul de căldură la maxim. În cîteva ore puteam să mă plimb prin cameră la bustul gol. Pe seară am deschis şi fereastra. Tot pe seară s-a întors şi dl Constantin de la muncă. A intrat val-vîrtej în camera celor patru colegi ai mei şi a început să-i ia la întrebări. Am ascultat ţipetele lor amestecate cu văicărelile lui preţ de zece minute după care, nemaisuportînd gălăgia, m-am dus peste ei. Am nimerit la spartul procesului, cînd juriul delibera.

Să ştiţi că eu am dat drumul la căldură, zic, aveam de dimineaţă o răceală zdravănă, îmi cer scuze dar nu am mai putut suporta frigul.

Dl Moldovanu a rămas siderat.

Altădată, după o lungă zi de şcoală, intru în cadă şi dau drumul la apa caldă.

Era mijlocul lui februarie, cred. Mă pomenesc cu un jet de apă rece ca gheaţa că-mi explodează fix în ţeastă. Am ieşit gol puşcă din baie, am intrat glonţ în bucătărie, misterul provenea tot de la centrală. Dau volum la apa caldă, fac baie, mă întorc din nou la bucătărie şi închid la loc.

Spre seară mă înfăţişez în faţa d-lui găzdaş şi, cu un aer de inocenţă suficient jucată, îl întreb dacă are cumva veşti legate de apa caldă, dacă ştia cînd îi vor da drumu’ ăia de la termonuştiucum. Nu ştiu, domnu’ Igor, că şi eu vreau să mă spăl şi n-apuc nicidecum apă caldă. Neamţu’, cînd face o treabă, făcută rămîne, dar cu ăştia, le dai bani şi tot fără apă rămîi. Dl Constantin, zic, aţi văzut că am pe masă un laptop, care, puteţi presupune şi dumneavoastră, e mult mai complicat decît o centrală termică, credeţi că nu mi-am dat seama că îmi închideţi apa şi căldura? Păi, aşa ne-am înţeles?

A tăcut mîlc, dar după două ore a venit iarăşi la mine în cameră, de data asta doar cu trei hîrtii în mînă. Puteţi să-mi bateţi la maşină şi mie poeziile astea? Vreau să le trimit la România literară, da’ să ştiţi că am ales vîrfuri. Şi îmi cer scuze pentru apa caldă, că ştiu cum e, nu ştiu dacă mă-nţelegi, că şi eu, acum vreo douăzeci de ani, cînd eram mai tînăr chiar de ziua mea, de la frig eram să mor. Îţi spun dumitale că eşti intelectual, mi-am zmuls, dom’le, un fir de păr din regiunea anusului şi de la frig s-a infestat. A trebuit să zac în spital jumate de an, nu ştiu dacă mă-nţelegi.

Cît de repede vreţi să aveţi textele, îl întreb. Cînd poţi tu, îmi răspunde.

În jumătate de oră erau gata şi îl chemam să şi le vadă. Vai ce frumoase sînt, parcă-s o carte… , se extaziază dumnealui. Opaa, îmi zic, poetul nostru are gînduri mari.

Pe la sfirşitul lunii aprilie cei patru colegi ai mei s-au mutat. Îi lăsaseră d-lui Constantin Moldovanu o cameră mare, goală, şi o factură de lumină neplătită.

A doua zi de la plecarea colegilor, cînd dau să ies pe uşă să merg la facultate, dl Moldovanu mă anunţă că va pune covoare prin toată casa că-i vine un popă să-i sfinţească locul şi îmi cerea permisiunea să intre şi la mine. Vreţi să şi semnăm, i-am răspuns eu în doi peri şi am ieşit trîntind uşa în urma mea.

Pe la mijlocul lunii mai, în toiul nopţii, omul nostru îmi bate discret la uşă şi mă roagă să ies din cameră că vrea să dea cu tămîie. Dar nu mă mastrubez, îi dau eu cu tifla şi mă duc la bucătărie să-mi fac un ness. Se apropiau vertiginos examenele iar eu aveam foarte mult de învăţat.

Întors plouat de la examene, m-am băgat direct în cadă unde am zăbovit cîteva ore bune. Dau să ies, în halat, cu părul ciufulit, în hol mă aşteaptă dl Constantin cu un caiet în mîini. Domnu’ Igor, de cînd ai venit dumneata s-a dublat consumul de apă, şi nu de ieri sau de alaltăieri ci din luna decembrie. Peste cîteva zile aflam şi deznodămîntul. Îmi zice, dom’le, înţeleg să faci baie, da’ chiar în fiecare zi. Să ştii că eu nu vreau să fiu asuprit în propria casă şi să mai ştii că de la sfirşitul lunii nu mai stai aici.

Cînd o gazdă îţi spune că de luna viitoare nu mai stai la ea se întîmplă exact cum spune. Şi oricum, e mai bine să te cari din timp pînă nu se varsă lăturile şi tensiunile adunate între timp.

Avînd toate aceste idei fixe în cap, a doua zi dis-de-dimineaţă mi-am cumpărat pentru a nu ştiu cîta oară Anunţul de la A la Z. Mi-l mai luasem şi înainte. Aveam gînduri mari. Visam la o casă proprie, numai a mea, în care să-mi aranjez biblioteca după criterii ştiute numai de mine, mă gîndisem şi la o ştampilă personalizată pe care să scrie cu verzale: “BIBLIOTECA PERSONALĂ IGOR MOCANU”. Visam la o bucătărie care să lucească precum ceaiul meu cu lămîie pe care mi-l fac de dimineaţă în cana mea mare portocalie şi din care bînd ai senzaţia că bei lumină dulce, uşor acidulată. Visam la o baie mare în care să pătrund ca într-un sanctuar, împărţind egal abluţiunile cu iubita mea. Visam la nişte ferestre vaste, abisale, la care uitîndu-te să nu ştii unde încep şi unde se termină, soarele alergînd prin ele ca nişte copii zgomotoşi din curtea grădiniţei.

“Bulevardul Iuliu Maniu. Ofer cameră. Băiat. Preţ rezonabil, 3.500.000”. A doua zi aveam examen aşa că nu am stat mult pe gînduri. Am pus mîna pe telefon şi am sunat. Mi-a răspuns o voce feminină de croitoreasă de Apaca. Peste cîteva ore, că avea nevoie de timp să se aranjeze, mă întîlneam cu dna Georgeta. Mi-a prezentat apartamentul, apoi camera care urma să fie a mea, baia şi toate celelalte. Apartamentul era nespus de mare, avea patru camere. Camera mea nu era prea încăpătoare dar beneficia de un fotoliu căruia nu i-am putut rezista, de un pat întins şi primitor şi, mai ales, o fereastră imensă care, deşi dădea în curtea blocurilor cu zece etaje, mă fascina.

Condiţiile impuse de dna Georgeta păreau rezonabile. Nu trebuia decît să-i dau suma respectivă la timp, să nu sun de pe telefonul familiei pentru că nu eram trecut la întreţinere şi pentru că uneori o mai ascultă unii ce vorbeşte, să nu viu beat acasă şi cu femeile s-o las mai moale. Nu ştiu ce indicii oculte găsise dna Georgeta în înfăţişarea mea pe care eu personal o găseam angelică în dimineaţa aceea, încît să ajungă la concluzia că eu, în genere, vin beat acasă seara tîrziu şi am de obicei acroşat după mine un harem de cadîne.

Vrînd să nu trezesc suspiciuni, mă răsesem de dimineaţă, aveam pielea feţei alburie, uşor bronzată, nu eram tuns prea scurt, eram îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare şi, ca să produc impresie, luasem un Observator Cultural sub braţ. Astfel încît am avut grijă din doi timpi şi trei mişcări să-i spulber şi această din urmă suspiciune dnei Georgeta. Şi ca să nu mai am nici un dubiu şi ca să-i fac impresie de om serios mi-am permis şi eu să enunţ nşte condiţii. Linişte, plus libertatea de a veni acasă la orice oră vreau, plus un rînd de chei.

Liniştea îmi era garantată, la fel şi libertatea de a mă întoarce acasă la cît vreau, dar nu putea să-mi dea chei pentnru că, din cîte i se părea, cineva îi verifica yala în permanenţă, aşa încît, dacă dispărea ceva din casă, numărul suspecţilor să fie cît mai mic. Dar nu va dura mult toată această detectivistică întrucît avea intenţia bună de a schimba yala. Îl bănuiesc pe cel care a stat în camera în care stai tu acuma că vine, era un drogat care atunci cînd a plecat mi-a zis, tanti Georgeta, o să mă întorc. Şi Carmen s-a speriat, că eu am trei fiice. Una e în America, alta în Bucureşti şi numai ea mi-a zis, mamă nu plec, stau cu tine, că cine o să aibă grijă de tine. Păi, Sorin, cine să aibă grijă de mine. Sorin e soţul meu, că eu m-am recăsătorit. Şi, biata de ea, cînd l-a văzut pe tatăl ei natural spintecat acolo la morgă, a leşinat, şi mie mi-e frică să o las să plece. Dar tu lucrezi, mă întreabă. Nu prea, colaborez la nişte reviste, zic. Da’ faci bani, mă scrutează dna Georgeta. Depinde de cît de mari sînt articolele şi de cît de des le scriu, o lămuresc eu. Păcat că e la servici, că face secretariat, că v-aţi fi cunoscut. Că şi Carmen a făcut Litere (îi spusesem la telefon cu ce mă mănînc) şi are multe cărţi, a scris şi un roman despre copilăria ei, şi scrie şi poezii. Foarte interesant, comentez eu, uitîndu-mă la ceas. Dar dumneata, poţi să-ţi spun cu tu, tu nu te grăbeşti, nu? Aş mai avea o oră liberă, îi dau eu veste bună. Se fumează la dumneavoastră, o întreb. Sigur că da, îţi fac o cafea? Suna bine, aveam în faţă un început promiţător de convieţuire. Cînd pot să-mi aduc bagajele, o întreb. Păi, poţi să le aduci azi seară, după zece, e bine? Ştii, nu vreau să te vadă vecinii, că după aia te trec la întreţinere. Nu pot diseară, am program, îi spun. Atunci de mîine în orice zi în jur de două cînd sînt toţi pe la muncă.

A doua zi sunam la interfon. Jos la scară stătea, burduşită cu vreo zece pungi de rafie, maşina unui prieten de-al lui Gruia, Dănuţ. Dna Georgeta nu era acasă, prin urmare ne-a deschis un domn uscat, însă foarte volubil, între două vîrste, cu un banc pe vîrful buzelor şi cerîndu-şi scuze că nu ne poate ajuta deoarece era bolnav. L-am asigurat că nu e nici un bai că oricum eram cu doi vlăjgani, între care unul, Dănuţ, făcuse tot cartierul la skandenberg, inclusiv pe mine, într-una din serile viitoare, la o bere în scara blocului. Cu maşina bravă a lui Dănuţ am făcut două drumuri. Seara, cînd m-am întors de la examene, am despachetat parţial.

A doua zi plecam la Iaşi, Ana, Ruxandra, Cristi şi cu mine, să lansăm numărul 2 din Eliterebelle. La drept vorbind, profitam de fapt de invitaţia lui Marius Babias, curatorul uneia dintre secţiunile bienalei de artă de anul trecut. Pe tren, plictiseală mare. De aceea am început să jucăm mimă. Imitam cînd titluri de proze româneşti, cînd stări de spirit, cînd ce ne trecea prin minte. Scălîmbăielile mele încercînd să imit Fefeleaga, la titluri, sau ipohondria la stări (mi-am zis că dacă imit Conul Leonida faţă cu reacţiunea se prind mai repede despre ce e vorba), strîmbăturile lui Cristi încercînd să mimeze o conopidă şi eu să ghicesc, sau ale Anei mimînd pidosnicul, au încins spiritele. Şi le-au încins bine, că atunci cînd am ajuns la Nicolina, se adunase în jurul nostru tot compartimentul, adică jumătate din pasageri, că mergeam cu Săgeata Albastră.

Pînă a nu ajunge la Nicolina primisem un telefon de la maică-mea, din Parma, care mă anunţa răvăşită că a murit tatăl ei, adică bunicul meu matern. Am ajuns în Iaşi pe la două. Am luat un taxi pînă la Chişinău unde am ajuns la patru. Spre seară, pe la şapte, eram în Lingura, satul în care s-a născut maică-mea. Era prima înmormîntare la care participam. Nu ştiam că atunci cînd intri în camera în care zace mortul trebuie să-ţi faci cruce, să pupi icoana de pe pieptul răposatului, să scoţi din torbă sticla cu vin şi să-i cinsteşti pe cei care-l veghează.

Am intrat şovăind în încăperea pe care stătea întins ţeapăn bunicul meu, mai tînăr ca niciodată, cu ochii închişi, cu o veselie evidentă pe chipul lui neînsufleţit. Am reuşit să duc pînă la capăt, bărbăteşte, doar primul pas. La al doilea am înţepenit. Ipoteticul “bună seara!” mi se puse în gît sub forma unui nod cît noul DOOM de mare. Am început să tremur, ciudat, de la călcîie la cap. Era vineri seara.

A doua zi seara urcam din Cahul în autocarul Chişinău-Bucureşti. Duminică dimineaţa coboram din troleul 61, singurul care vine de la Gara de Nord la Apusului, unde stăteam eu. Printre cearcănele ochilor suficient nedormiţi, observ o lumînare aprinsă lîngă scara blocului. Lîngă lumînare – o baltă de sînge. Mi-am amintit că Gruia, care stă de cînd lumea în Militari, cînd m-am mutat, m-a sfătuit să fiu atent cu băieţaşii de cartier. Eram prea adormit ca să realizez duminică dimineaţă gravitatea bălţii de sînge aşa că am intrat în casa scării orbecăind. Am chemat liftul. Am intrat. Apăs tasta pe care scria „10” şi aştept cu nerăbdare să ajung în noua mea cameră, ­leagănul surmenajului meu, hamacul poticnelilor gîndului, cuibuşorul de nebunii al raţiunii. Deja surîdeam în sine a mea, spunîndu-mi că ar trebui să mă fac poet. De fapt, terminasem de citit cu vreo cîteva zile inaninte Lolita şi mi-am zis că o parafrază postmodernă a primei fraze din roman n-ar strica în timp ce mă gîndesc la patul mare, la fereastra capabilă să încapă toată răcoarea cartierului, la ceaiul cu lămîie pe care o să-l beau înainte.

Sun la uşă, că n-aveam cheie. Îmi deschide promt dna Georgeta cu o faţă lividă, anume lividă şi nu altfel, plînsă toată, de parcă a vegheat şi ea cu mine o noapte întreagă la capătul bunicului men. Domnul Sorin s-a sinucis, zice. Şi-a tăiat venele şi a sărit de la balcon. Şi izbucneşte în plîns.

Acuma spune-mi şi tu, cititorule, care stai probabil acasă pe canapea şi citeşti îngăduitor aceste pagini, cum se reacţionează în asemenea momente? Ce faci cînd cineva pe care îl cunoşti de două zile îţi spune că al său consort şi-a pus capăt zilelor? O iei pe gazdă-n braţe şi începi să o consolezi? Nu. Te înnegurezi şi te faci că-ţi pare rău? Nu. Îţi vine să rîzi şi abia de te abţii? Nu, nu şi iar nu! Şi atunci? Taci. Nu scoţi un cuvînt. O laşi pe văduvă să-şi spună năduful pînă la capăt. Te duci în cameră să-ţi laşi geanta. Te întorci la bucătărie unde cafelele umblă în cruce. O rogi simplu să-ţi facă şi ţie o cafea. Îţi aprinzi o ţigară dar înainte ai grijă să-i oferi şi ei una, te aşezi la masă, tragi scrumiera mai aproape, îţi sprijini o tîmplă în pumn şi zici “Doamne fereşte!”.

Aşa am făcut şi eu. Şi am mai făcut ceva. Am întrebat-o dacă îi pot fi de vreun folos. Da, îi puteam fi de două foloase. Să-i împrumut nişte bani şi să stau la cineva pînă descurcă poliţia cazul, adică să nu mă arăt pe-acolo, chiriaş netrecut la întreţinere ce sînt. Între timp dna Georgeta a repetat de cîteva zeci de ori că soţul ei s-a omorît. Se făcuse ora nouă cînd i-am dat un sms lui Bogdan: “Pot să stau la tine cîteva zile? Soţul doamnei la care stau în gazdă şi-a tăiat venele şi a sărit de la zece.” Mi-a răspuns imediat: “Da.”

La Bogdan am stat “în gazdă” atîta cît a fost necesar pînă să se limpezească apele. M-am întors la Apusului săptămîna următoare. Lumînarea era tot acolo, aprinsă.

Lunile care au urmat au fost chiar liniştite. Mă înţelegeam perfect şi cu dna Georgeta şi cu fiică-sa, Carmen. Dna Georgeta nu m-a mai întrebat dacă muncesc, dacă fac bani şi cît fac. În schimb, de cîte ori mă prindea pe la bucătărie, că la baie nu putea veni cînd eram eu acolo, mi-a amintit de mai multe ori că nu-şi poate găsi liniştea. Cum a putut el să facă aşa ceva? Da’ de cît curaj ai nevoie să treci cu lama peste vene şi încă să te arunci peste balustradă. Da’ cum a ajuns el de la baie, unde mai sînt şi acum probabil cîteva pete de sînge, la balcon şi a fost în stare să se urce pe margine? Apoi continua, măcar Dumnezeu să-l ierte, da’ nu-l iartă, am citit în Biblie că sinucigaşii merg în iad. Tu ai cărţi despre aşa ceva în biblioteca ta? Nu. Nu cred, am doar literatură, zic. Ce trebuia să fac? Să-i propun pentru început Dicţionarul ezoterismelor, apoi, după ce va fi priceput cum e cu etherul şi cu corpul subtil să trecem la Les morts nous parlent?

N -a fost nevoie. Dna Georgeta s-a descurcat şi singură. Pentru că peste cîteva zile a venit în bucătărie unde eu îmi preparam o omletă cu ardei verzi şi mi-a povestit de-a fir a păr mersul insomniilor ei de cîteva săptămîni încoace. A spus că într-o seară, mai întîi a simţit mirosul de cafea pe care şi-o făcea răposatul, apoi tutunul aprins. Se jura că a văzut chiar o dîră de fum ieşind dintr-o gură atîmată pe un chip invizibil care s-a aşezat pe pat spunîndu-i că vrea să-i vorbească, dar nu acum, mai încolo. Şi iar dă-i de la început, cum a fost în stare, da’ cum a ajuns din baie la balcon, da’ cît curaj, Doamne… Pînă cînd, într-o zi şi-a amintit că în noaptea respectivă dna Clara, o chiriaşă şi ea ca şi mine, a gemut tot timpul, da’ ea s-a gîndit că o fi fost cu iubitul ei, şoferul. Abia acum şi-a dat seama că ea a şters sîngele din baie cu prima cîrpă pe care a găsit-o pe acolo şi care, iată îşi amintea, erau de fapt chiloţii d-lui Sorin.

De ce să-şi fi dat dl Sorin chiloţii jos de pe el înainte să se sinucidă devenea un alt punct de vedere întru elucidarea cazului. O fi avut vreo aventură cu dna Clara, pe care o ştia serioasă că lucra la minister, da’ cum dl Sorin avea cancer la prostată (motivul pentru care cred toate rudele că a recurs la ireversibilul gest) nu crede să fi fost în stare de ceva, da’ mai ştii. Că dnei Clara îi plac băieţeii, şi eu să am grijă cum vorbesc cu ea, că îi ademeneşte, şi să nu cred cumva că femeile cînd fac dragoste stau numai dedesubt. Unele se urcă ele pe bărbat, că a văzut ea mai demult în altă seară cînd nu putea să doarmă din cauza aceloraşi gemete. Şi a simţit ea, dna Georgeta, că în seara crimei (deja devenise crimă!) cineva a ieşit de două ori din casă pe uşa de la care doar ea avea chei. O fi fost şoferul gelos? Asta nu mai ştia.

Dar nu pentru lung timp. În zilele următoare, cînd se pregătea să-i facă parastas răposatului, a curăţat covorul din hol. Sub el a găsit pete de sînge. Şi ştie sigur că e sîngele d-lui Sorin. Seamănă leit cu cel de pe tabla care capitona balustrada. Înseamnă că din baie nu s-a dus direct la balcon, a vrut să iasă oare pe uşă? Da’, stai aşa, că îşi amintea şi că dl Sorin avea şi vînătăi pe gît cînd a mers cu el la morgă, că ea a mai mers o dată în viaţa ei la morgă, cu primul soţ… Şi iar dă-i cu povestea accidentului rutier al primului ei soţ.

M-am decis să plec de la dna Geprgeta în ziua în care mi-a spus că l-a văzut pe Omar Hayssam prin vizor că se plimba prin faţa uşii. Între timp, am uitat să spun, fostul chiriaş, ăla drogatul, frecventa yala din ce în ce mai des în închipuirile dnei Georgeta.

Era prin luna septembrie, adică luna de acum trei luni. 2006, toamna. M-am mutat la dl Popescu, în Drumul Taberei, pe la Valea Argeşului, unde stau şi acum.

Cu dl Popescu am fost scurt. Îi dau cît îmi cere, şi-mi cere foarte puţin ­2.500.000, numai să am linişte şi să fiu lăsat în pace. Linişte am din plin, cu excepţia zilelor cînd dau la maxim Tiamat pe la unu noaptea, dar nici atunci nimeni nu mişcă un deget, se fac că n-aud. Într-un cuvînt, imi se părea că-s rege.

Mi-am amenajat camera exact aşa cum am avut chef. Mi-am cuibărit cărţile pe unde am vrut. Camera e impecabilă. Mă bucur în fiecare dimineaţă ca un copil. Trag un halat pe mine, fac un duş, între timp ceaiul e gata. Strecor în el o felie transparentă de lămîie. Batik-ul negru dizolvat, în contact cu apa clocotită şi pieliţa de lămîie zgribulită, în cana mea portocalie, dau exact licoarea de care are nevoie un om să-şi însorească dimineaţa. Mă plimb cu cana în mînă prin cameră, privesc prin geamul mare cît peretele cei şapte plopi care acoperă numai bine blocul de vizavi. Între plopul patru şi plopul cinci e un spaţiu mai mare decît între ceilalţi plopi iar această deschizătură face loc numai bine unui şir indian de ferestre ale blocului de vizavi, de jos în sus sau de sus în jos, cum vrei, în care se reflectă mutiplicat soarele matinal. Camera mea se înveseleşte astfel o dată în plus.

Şoricelul minţii începe să chiţcăie îndată ce îmi amintesc de vecinii mei de apartament, pentru că, să nu te miri cititorule, mai stau cu patru oameni în aceeaşi casă, a căror medie de vîrtsă e de 57 de ani, spre 60. Primul, dl Popescu, gazda, stă în camera din capătul holului, admiţînd că holul începe cu camera mea care, de fapt, se află acolo unde am  zis că se află camera d-lui Popescu.

Am intrat de două ori în bîrlogul d-lui Popescu. O dată, cînd am luat două etajere de metal ca să-mi pot căpătui civilizat biblioteca. A doua oară, cînd am vrut să merg la balcon să-mi întind rufele proaspăt spălate.

Ca să-ţi faci o imagine cîtdecîtă despre vizuina d-lui Popescu îţi propun un joc. Ştiu că o să-ţi placă. Numeşte-mi primul obiect care-ţi trece prin minte în această secundă şi pe care crezi tu că nu-l are în camera lui dl Popescu. O umbrelă care se întîlneşte cu o maşină de cusut pe masa de operaţie? Diode de la nu ştiu ce model vechi de televizor? Buşteni? Cutii goale? O tastatură, primul model? Numărul din 1972 din PIF-ul pe care nu-l găseşte în România Alexandru Robe, personajul ultimului roman al lui Ion Manolescu? Ultimul apus de pe Golgota? Greşeşti, sărmane cititor, ai pierdut jocul, le are pe toate. În camera gazdei mele poţi găsi orice. Singurul spaţiu liber este patul şi un culoar mic, croit şmechereşte printre obiectele mai mari care monopolizează încăperea.

Asta e doar o parte a patrimoniului d-lui Popescu. Cealaltă parte e la subsol, pentru că dl Popescu e şef de scară. De acolo mi-am tras eu a treia etajeră, pentru restul de bibliotecă. Acuma, eu cînd vreau să-mi întind rufele la uscat, ajung în balcon sărind suselogiatul geam. Dar cu grijă. Că la balcon e un alt rest de obiecte strînse de dl Popescu, dar care rest nu se pune că e nesemnificativ în comparaţie cu greul restului prim. E vorba de te miri ce, nişte buşteni mari, nişte rame de fereastră, multe sticle goale, un motor de maşină, încălţăminte ieşită din uz, vreo două televizoare ş.cl.

Următorii doi locatari ai casei sînt chiar de-ai casei. Au stat acum ceva timp în urmă cu chirie şi acte în regulă la dl Popescu. Problemele au apărut cînd cei doi nu şi-au mai putut plăti partea. Dl Popescu, boier, le-a ţinut o morală bună, i-a dat apoi pe uşă afară, dar văzîndu-i cum îi trag aghioasele pe sub uşa lui, de milă, i-a lăsat să-i populeze proprietatea în continuare şi să contribuie întru binele comun cum pot şi cu cît pot, dar nu mai puţin de-o întreţinere.

Pentru că George are salariul relativ stabil şi cu dată fixă de retribuţie şi-a ales un loc privilegiat de trai. Spaţiul de sub chiuveta de la bucătărie. Şi-a încropit un pătucean din ce-a putut, a pus de-asupra nişte gioarse şi culcuşul a fost gata. Dar, cu toate acestea, eu pot lua masa liniştit la bucătărie pentru că eu cu George am un pact tacit. Ştim amîndoi că intimitatea lui se cam suprapune peste necesitatea mea fiziologică, aşa că ne vedem fiecare de ale lui. George a fost un contabil glorios la vremea lui, adică înainte de ’89. După Revoluţie s-a angajat ca paznic de noapte la o firmă.

Gabi, în schimb, deşi are acelaşi post ca şi George, are şi o pasiune: beutura.

De fumat s-a lăsat “chiar de ziua mea”, cum se tot laudă el, dar de ţuică nu putu şi pace. Din această cauză, salariul lui nu-l ajută să-şi poată construi în faţa dlui Popescu un statut bine conturat de contribuabil cinstit. Şi tot din această cauză Gabi doarme în hol sau în cadă, după caz. Dacă-s toţi plecaţi, mai puţin George – că mai împarte, pe rînd, patul şi cu George – cada e locul propice pentru un somn revigorant.

În caz contrar, holul numai lui îi e prieten, iară mie duşman mi-este că-ntr-o seară l-­am călcat pe cap. Noroc că luase salariul şi n-a simţit talpa bocancului meu.

Ultimul meu coleg de apartament este Daniel, cum îi spune dl Popescu (iar Dan îi spune d-lui Popescu nea’ Nicu, dl Popescu îi spune lui George – George şi lui Gabi – Găbiţă), iar eu îi spun Retardul. Are vreo 35 de ani, are o tarabă în piaţa de lîngă noi, mai are şi o pasiune enormă pentru maneaua în vogă, dar nu-i prost cu totul. Uneori, cînd a avut o zi proastă la servici, îşi ia o bere la 2l, o bea împreună cu nea’ Nicu, după care se închide singur în camera lui şi recită Scrisoarea III. “Tuu eşti Mimcea? Daa-mpărate! Am venit să mi te-nchini…” Şi la “da-mpărate” moleşeşte “a”-ul dîndu-i un ton galeş care să reflecte adevărata dexteritate şi dîrzenie geto-dacă a bătrînului Mircea.

Daniel nu se poate înţelege cu George pentru că Daniel tutuieşte pe toată lumea, iar George – băiat finuţ – nu acceptă aşa ceva. Poate accepta, cel mult, ca Daniel să o tutuiască pe mama care l-a făcut şi care i-a dat ochi, nesimţitul naibii. Asta am aflat eu personal din scandalul de pe hol, care în seara aia nu mai era buduarul lui Gabi ci stadionul pe care se disputau fără perdea principiile politeţii, dar nu aşa cum le ştim de la Grice şi Searle.

Dreptatea a fost de partea lui Daniel pentru că percepţia generală din casa în care stau acum e că George e un om imposibil cu care nu te poţi înţelege de nici o culoare, dom’le. Nu e prea comunicativ, iar atunci cînd se decide să vorbească face pe deşteptul, nu socializează şi el ca tot omul, vorbeşte numai în fraze aforistice care uneori redundează penibil. Dă sfaturi cui are ocazia şi de cîte ori are ocazia.

Iar dl Popescu, care într-o dimineaţă pe la şase citea un dicţionar latin­-român ca să se destindă, după cum mi-a mărturisit chiar el, nu acceptă ca cineva să o facă pe deşteptul în casa lui. Numai pe mine mă lasă să o fac pe deşteptul pentru că am multe cărţi. Mai multe decît are el.

Prima discuţie pe care am avut-o cu dl Popescu a fost despre patru rînduri din Memento mori transcrise aproape ilizibil pe o coală galbenă, şifonată, parcă trasă de cîini pe la margini, despre care mi-a spus că o are de la un domn profesor care, în timpul stagiului său militar, a găsit-o într-o sobă din nu mai ştiu ce sat din Moldova. Avea d-nealui nişte vagi bănuieli că ar fi de Eminescu acele patru rînduri, că “au în ele şi un conţinut filozofic”. Mare i-a fost mirarea cînd i-am confirmat că numai Eminescu îşi păştea turma gîndurilor lui ca pe oi de aur. Părerea actualizată a d-lui Popescu despre literatură poate fi citită şi în nr. 1 al revistei Noua Literatură, numărul de pe 2006, an I, p.31. Ceea ce nu poate fi găsit niciunde este părerea d-nealui despre istorie. Dl Popescu crede cu tărie că Mihai Viteazul a înfăptuit două uniri, nu una, cum eronat se crede în genere.

Gabi nu se încurcă în păreri despre literatură sau alte prostii. Cunoaşte istorie, şi literatură dacă e cazul, fotbal, filme (ţi le poate povesti fără întrerupere dacă te hotărăşti să te uiţi cu el la un film), şi multe altele, dar nu face paradă de erudiţie. Cunoaşte şi limba franceză. Într-o seară, s-a întors acasă cu salariul luat. L-am văzut eu că era pe două cărări şi un singur hol, şi, să nu tac, îl întreb: „Comment ça va, nea’ Gabi?”. Mi-a răspuns promt, fără ocolişuri: „Comme ci, comme ça…” Zic, da sînteţi mai mult „comme ci” decît „comme ça”?… E, aici n-a mai ştiut ce să răspundă.

Probabil că George ar fi ştiut. De dl Popescu nu mai zic. Nu de puţine ori mă aleg cu răspunsuri în engleză, în timp ce se plimbă în chiloţi pe holul apartamentului. Se pare că şi-a făcut un hobby din promenadele sale nicidecum exhibiţioniste. Cînd nu se plimbă pur şi simplu, se plimbă complicat şi impur, adică ţinînd în mînă o cratiţă plină ochi de cabanos bine prăjit, pe care-l consumă smerit, fără pîine, fără muştar, ca pe cipsuri. Alteori se plimbă pur dar nu şi simplu. Cîntă la o muzicuţă. Cunoaşte deja patru cîntecele pentru care-l mai cert eu uneori. Ciobănaş cu trei sute de oi sună miorlăit, iar celelalte, un Beatles şi încă vreo cîteva cu rezonanţă franceză, mă bagă-n colaps cerebral pur şi simplu.

Şi atunci dau volumul mai tare, să văd poate învaţă să-mi cînte Tiamat ori Moonspell.

Text autobiografic publicat în antologia „1984. Ultima generație a comunismului românesc”, Coordonator: Ion Manolescu, Antologie îngrijită și indice de nume de Igor Mocanu, Editura Universității din București, 2008, pp. 44-66. Autori: Bogdan Boureanu, Dragoș Carciga, Gruia Dragomir, Elena Drăghici, Oana-Raluca Drăgoescu, Igor Mocanu, Răzvan Mihai Năstase, Cătălin Pena, Ovidiu Pop, Matei Predescu, Raluca Ioana Stana, H.R. Wim Trok, Ruxandra Ana, Ana Chirițoiu, Emilia Georgiana David, Monica Deaconu. Traducerea prefeței în limba engleză: Sanda Watt.

[Descarcă aici antologia integrală în format .PDF]

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s