Cele două soiuz-uri


coperta1Măcar şi din cauza anului apariţiei, ultimele două romane apărute în colecţia EGO.Proză a editurii Polirom, Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi şi Înainte să moară Brejnev al lui Iulian Ciocan, nu au prea multe şanse de a se sutrage unor etichete inevitabile: e pe val să-ţi povesteşti tribulaţiile dintr-o copilărie de dinainte de ’89, e cool să zici că eşti născut în URSS şi, mai ales, o să ai ceva succes la public dacă-ţi povesteşti pubertatea şi adolescenţa uşor nostalgic, uşor melancolic, bine relaxat, în orice caz nu resentimentar, nu cu ochi răi, nu încărcat de prejudecăţi politice, nu cramponat de ultimele concluzii la care a ajuns dezbaterea şi expertiza istorico-literară aferente. Prin urmare, e necesar ca şansele, atîtea cîte sînt, de a scoate totuşi de sub etichetă aceste două cărţi excelente să fie speculate corect, cît de cît obiectiv, cu bun simţ, s-ar zice critic.

Mai întîi trebuie spus că cele două romane îşi au geneza în anii ’90. Ambele au fermentat multă vreme fie ca proză scurtă care apare periodic în revistele de specialitate, fie ca practică neinstituţionalizată de creative writing. Iulian Ciocan şi-a publicat parte din bucăţile care alcătuiesc acum, autonom şi perfect închegat, romanul Îninte să moară Brejnev în revista Contrafort, în timp ce ideea romanului Iepurii nu mor a apărut la îndemnul lui Dan Lungu, cînd Şetfan Baştovoi îşi făcea studiile la Iaşi, după care, la Timişoara, să se transforme într-o plachetă de texte în proză cu titlul provizoriu Sophie, care să fie periodic citită colegilor şi prietenilor de la Cluj, iar aceştia să nu întîrzie să vină cu sugestii, lectura devenind treptat un ping-pong de idei legate de numele personajelor, de întîmplările prin care sînt purtaţi.

Cît despre motivele din care au fost scrise cele două romane, aici părerile sînt împărţite. Fiecare posedă raison-ul său, un lucru însă le pune împreună: nu de dragul trend-ului fost-au scrise, nici de dorul urmaşilor urmaşilor lor.

„Eu nu reuşesc nicidecum să-mi exorcizez propriile fantome. De aceea mă apropii de ele, abia stăpînindu-mi neliniştea, şi le las să vorbească în timp ce scriu. Am impresia că numai aşa trecutul poate fi suportat şi înţeles”, mărturiseşte Iulian Ciocan în O precizare, capitol din romanul de faţă. Scuză? Anticipare auctorială a feed-back-ului? Încercare de a controla ecoul? Nu, este un capitol recurent în majoritatea romanelor care încearcă să-şi genereze propria teorie romanescă odată cu povestea din roman, o specie de roman rar întîlnită care vorbeşte şi despre sine în timp ce se compune, ca atunci cînd ai cumpăra un medicament iar în cutie ai găsi nu fişa de preparare şi utilizare ci cîteva pagini cu ecuaţii, cu probleme de fizică şi chimie organică.

„Pe atunci (în 1996, mai exact) eram student la Timişoara. Mă vedeam absorbit într-o lume care mie începea să-mi displacă. Mă refer la obsesia aproape prostească pe care românii şi-o făceau din «intrarea în Europa». Eram sătul să tot aud cît de bună este Uniunea Europeană şi cît de rea, săracă şi ştearsă este România. Fără să vreau, am început să am repulsie faţă de tot ce era străin, mă refer la nivelul acesta vulgar: hamburgheri, discoteci, baruri. Vreau să mă înţelegi corect, lumea spre care mergeam semăna tot mai mult cu Uniunea Sovietică, nu neapărat ca atmosferă, ci ca model. Entuziasmul omului de rînd, dar mai ales al studenţimii, al intelectualilor mi se părea nepotrivit. Era rezultatul unei manipulări pe care eu, ca om sovietic, o simţeam pînă la oase. Atunci am vrut să scriu o carte despre o lume pe care toţi am uitat-o prea repede: Uniunea Sovietică. Este o carte despre o lume făcută din lozinci, lozinci ce ajunseseră să fie respirate, mîncate, băute, dormite. (…) De fapt, acest roman este o încercare de a surprinde sentimentul sovietic.”, povesteşte Ştefan Baştovoi în interviul acordat lui Şerban Axinte în Suplimentul de cultură, nr. 143, 1-7 septembrie 2007, intitulat „Am vrut să surprind cît mai mult sentimentul sovietic”. Spre deosebire de Iulian Ciocan, care încerca să se lepede de fantomele trecutului prin curăţare livrescă, prin imaculare asumativă, Ştefan Baştovoi îşi propusese curăţarea în mod manifest, o revoltă profund umană şi tinerească îl determinase să recurgă la scris, înţelegînd prin asta recuperare personală a unui trecut recurent în alte forme, să expună rezultatul literar cu secţiunea transversală la vedere, în acelaşi timp să se bucure, de ce nu, de rememorarea idirectă a unei copilării care a produs omul şi autorul de acum.

Fantomele celor doi autori au morfologiile lor. Fantomele lui Iulian Ciocan sînt cu atît mai absurde, cu atît mai apăsătoare pe creier cu cît descrierea este însoţită pe parcursul cărţii de conştiinţa aberaţiei lor. Copilul Iulian are un şoc disclocant atunci cînd află de la un post de radio străin că Brejnev chiar poate să moară, că Brejnev chiar este om. Moartea liderului iluminat, director de conştiinţă, zdruncină coerenţa sistemului, Iulian ajunge într-un final – happy ending, sugerează Iulian Ciocan – să-şi pună întrebări despre lumea în care trăieşte şi îl procustează. Soiuz-ul celor doi Iuliani, autorul şi personajul, se dovedeşte a fi perisabil, corodabil, friabil. Cu toate acestea, cuplul Olga Leonovna-Vladimir Vladimirovici continuă să mute cu locul mobila din apartamentul lor mult prea strîmt, Polikarp Feofanovici – veteran de război care acum nu mai are decît pieptul încărcat de medalii, incontinenţa nu o are decît  urinară şi singurătatea patologică – continuă să aibă aceleaşi aşteptări iar o roşie care i se sparge de ţeastă îi dă măsura imperiului aflat la începutul decandeţei. Idealurile care se ciuntesc, visele care sînt amputate, speranţele deşarte sînt apanajul fantomelor lui Iulian Ciocan. Să producă solid un balast de aşteptări, iată repercusiunea acţiunii acestor fantome, consecinţe adîncite şi de inserturile intertextuale din roman, excerpte de discurs normativ din epocă semnate de scriitorii patriei.

Spre deosebire de acestea, fantomele lui Ştefan Baştovoi, în simbolul iepurilor care nu mor dar care hălăduiesc ghidate de numai cîte o pereche de ochelari de cal, nu au şi nu produc aşteptări, se complac şi perseverează într-o lume pe care o resimt imemorială, pe care şi-o proiectează mereu în opoziţie cu bestia capitalistă. Că Lenin a murit demult nu mai are nici o importanţă, acesta bîntuie prin roman şi prin conştiinţa personajelor mereu viu, proaspăt normativ: copiii îl recită şi-l imită la şcoală, ajung să-şi formeze idealuri în comparaţie cu el, oamenii din sat discută cu el în gînd sau prin păduri şi nici nu au îndoieli legate de el. „Personajul meu nu este un disident, el crede în Uniunea Sovietică şi îl iubeşte pe Lenin, iar atunci cînd nu înţelege ceva, se îndoieşte de sine, nu de sistem.”, explică Ştefan Baştovoi în acelaşi interviu. De fapt, romanul ar fi trebuit poate să aibă trecut pe coperta de titlu nu „ediţia a II-a revăzută”, ci „ediţia a II-a, cu Lenin în filigran”, ca pe rublele din perioada Uniunii Sovietice. Iar greutatea romanului o dau liniştea şi pacea zguduitoare în care se complac a trăi personajele, insolitul situaţiilor aberante considerate normale, normalitatea absurdă înţeleasă ca raison d’être, asemenea familiei Stamate a lui Urmuz care înţelege să locuiască pacific într-o groapă, legată toată de un ţăruş.

Şi mai există o deosebire: situarea în timp. Chiar dacă personajele din Iepurii nu mor au o dată fixă cînd ies toate la paradă sau vin la şedinţele de colhoz, ele nu par a fi cusute pe haina istoriei, nu sînt o medalie prinsă în pieptul unei epoci pentru care a fi decorat pentru merite însemna progres şi dezvoltare. În schimb, la Iulian Ciocan lucrurile se întîmplă „înainte să moară Brjnev” şi după.

Două imagini diferite ale aceluiaşi soiuz, o singură monedă calpă cu două feţe ruginite diferit, romanele celor doi ar fi putut rosti, dacă n-ar purta încă stigmatul căluşului, luaţi şi citiţi, acesta a fost cîndva trupul şi sufletul meu.

Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev, Prefaţă de Andrei Bodiu, Editura Polirom, [Colecţia EGO.Proză], [Iaşi], 2007, 172 p.

Ştefan Baştovoi, Iepurii nu mor, „roman”, Ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, [Colecţia EGO.Proză], [Iaşi], 2007, 254 p.

Articol publicat în revista „Tiuk!”, Nr. 17, ediția din 3 octombrie 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s