În acel moment am încetat să mă mai consider intelectual


pana meaCînd am călcat eu prima dată pragul Facultăţii de Litere voiam să fiu lăsat în pace. Aveam în cap o prejudecată cît cultura română de lată: e un sistem anchilozat, cei care încearcă să-l braveze ajung pînă la urmă să facă bună casă cu el, integrîndu-se duios, şi, niciodată mai în oglindă cu Occidentul, totul este superficial. Eu nu voiam să fiu aşa, eu voiam să fiu exhaustiv (cuvînt pe care tocmai îl învăţasem şi îl repetam, îmi amintesc, pînă la vertij). Eu voiam să epuizez bibliografia şi să ştiu totul, voiam să pot vorbi despre Odiseea din toate, mă-nţelegeţi, punctele de vedere. Îmi ajungea cît aflam la fiecare curs, aşa mi se părea, că Mara se regăseşte, aventura lui Don Quijote e, de fapt, o aventură către sine, Ulise trebuia să se regăsească aşa cum o va face Aeneas, Ghilgameş se regăseşte asemenea lui Ladima, totul topindu-se într-o frumoasă regăselniţă pedagogică.

Cam o dată la două zile venea cîte un coleg să-mi spună că în ziua cutare, la ora cutare, în sala cutare se ţine cenaclul cutare şi dacă nu vreau să vin şi eu. Poate aveam şi ceva scris şi poate citeam, sau poate publicam în recent înfiinţata revistă a facultăţii. Nici nu voiam să aud. Voiam să fiu lăsat în pace. Mă găseam superior şi, cum îi plăcea lui Gheorghe Crăciun să se amuze autorironic, mai aveam puţin şi mă credeam înţelept, mistic.

Pînă la urmă am cedat.

Se întuneca. În holul vag iluminat de la etajul trei se adunase o mulţime de băieţoi. Aşteptau ceva, care trîntiţi pe jos, care fumînd ca turcii lîngă geam, care cu două-trei cărţi în braţe ca la paradă. N-am habar cine erau. Am intrat cu toţii într-o sală. Un chilug înalt şi cu palton a împărţit marfa, textul proaspăt scris de el, xeroxat cu mîna lui, împărţit acum de mîna lui. Avea şi coperta. O coperta de bocanci uzaţi, unul lîngă altul. Fără firmă pe ei. Am ascultat aproape un sfert din text, adica vreo zece pagini, pînă am pierdut firul, era totuşi seară, nu mîncasem nimic, şi oricum omu’ nu părea să ştie despre ce vorbeşte în ce ne citea. O cană cu cireşe putrede, un moşneag la pod pe timp de ploaie, cam atît îmi amintesc din capodopera lui. La final, un altul a început să modereze: da’ nu crezi că filiera asta freudiană se pretează la nu ştiu ce abordare? Păi, da, da’ Roland Barthes zice că… Nu, mă, e Yung nu e Barthes, el te poate ajuta mai bine, da’ treci prin Baudrillard înainte…

M-am jurat că nu mai calc pe la cenacluri. Nu trebuia ca acestea să fie un loc unde te întîlneşti cu nişte potenţiali prieteni ca să să înveţi lucruri mişto? Pînă la urmă am mutat cenaclurile la o bere, unde stăteam cu orele, l-am plimbat pe la Motoare, pe la Arhitectură, în bar la mate, pe la casele cui ne are. De mai multe ori pe zi eram cînd de stînga, cînd de dreapta şi autorii noştri preferaţi erau ăştia şi ăştia şi ăştia, apoi schimbam rolurile între noi.

Astfel s-a născut Eliterebelle. Şi atunci Facultatea de Litere a început să fie foarte frumoasă. Produceam cu toţii cîteva romane pe zi, în fază de proiect, nu altfel. Articolele îşi dădeau din coadă ideile ca într-o farfurie de macaroane ciupercile. Ne credeam promotorii năzbîtiei culturale, ai saltului în gol şi ai umbrelei întoarse pe dos de vînt. Facultatea era mişto iar cultura din curte şi mai mişto.

Într-o zi însă m-am întîlnit cu un om mare şi bun, occidental pînă în măduvă, care m-a forţat să aleg. Cum n-aş fi dat-o, supăram pe cineva, supăram cultura română. Acum îmi dau seama că în acel moment am încetat să mă mai consider intelectual.

Răspuns la o anchetă publicată în revista „Pana mea!”, Nr. 3 / Noiembrie 2007

One response to “În acel moment am încetat să mă mai consider intelectual

  1. Cavalerii mesei patrate…

    “Un academician, in timpul unui seminar in care le vorbea despre Clitemnestra( sotia lui Agamemnon) din opera lui Eschil, despre tragedia in sine plina de profunzime a fost intrerupt de un student: Ce ne bateti capul cu prapaditii astia si vechiturile astea!? Academicianul a inteles pe loc ca trebuie sa se pensioneze, desi mai avea multi ani de predat la catedra…primul gand in minte este unul de revolta, de ce n-a ramas la catedra si, cu diplomatie, sa-i convinga pe acei tineri de valorile umanismului autentic! Abdicarea brusca a academicianului, nu se potrivea cu taria de caracter si perseverenta de pana atunci.Ma intreb totusi, daca aceasta persoana inteligenta a intuit ca batalia este pierduta si ca, pe moment, nu este nimic de facut”??
    Razboiul contra mediocritatii va fi mereu si va avea pierderi mari in randul intelectualilor de marca si a spiritualitatii!
    Sunt invinsi cu usurinta, ca si in “Razboiul Stelelor”, forta negativa este mai facila si atractiva, ea pare pe moment calea spre o cunoastere laxa, este din pacate, drumul spre autodistrugere interioara…
    Poate am uitat “Mitul pesterii” al lui Platon, in care oamenii plini de superficialitate si prejudecati stau in lumea umbrelor, focul este in mijlocul pesterii si ii asteapta sa le ofera lumina, sa-i faca mai destepti…,la Selimbar 1601, Giorgio Basta este protagonistul unui complot de proportii, tradarea se combina cu invidia.., privirea lui Cezar spre Cassius si Brutus, plina de mirare si dezolare, ramane un punct de referinta in istoria antica, comparatie face si Dante in “Infernul”, cei doi fiind dizgratiosii de la gurile diavolului. Incerc un exercitiu literar pentru cei care au sarit cu prajina direct pe bancile facultatii particulare, care se uita prea mult la televizor si strica “Corola de minuni a Lumii”( vezi Lucian Blaga)…Kafka s-a angajat intr-un conflict cu propria sa viziune despre lume, mai degraba decat cu lumea insasi. Sunt aceleasi personaje comune noua, un om intalneste in calea sa pe altul, un alt om, alti oameni, asemenea lui, dar total diferiti…
    Revine in actualitate romanul “Imparatul mustelor”, William Golding ne lasa mostenire o mare capodopera.
    “Imparatul mustelor”, este un roman cu 2 personaje centrale, fiecare fiind reprezentantul unei idei. Unul este mai inteligent si reprezinta liderul autentic, cu solutii si reale posibilitati iar celalalt este mai “convingator” cu latura superficiala, facila lipsei de judecata si care cu lejeritate este acceptata de cei multi, ea dovedindu-se mai tarziu calea spre dezastru..
    “Cavalerii mesei patrate”, asa cum le este si judecata, cand patrata, cand in colturi, pare a fi o piesa de teatru, pe protagonisti ii veti descoperi singuri, ei sunt in mare voga acum. Tot ei sunt cei care au netezit calea spre vulgaritatile momentului…Mai repede o sa vad o maimuta facand focul, decat pe cei in cauza sa-si ceara scuze!
    Am sa caut ca Diogene cu lampa aprinsa in timpul zilei, poate am sa gasesc pe cineva… plin de praf din prelucrarea pietrei brute, ostoit de apa ploilor primordiale si cu privirea de foc ca sa ne arate calea spre lumina si intelegere..
    “Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.”…Lucian Ciuchita

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s