Pentru copiii sovietici care au crescut mari


coperta1Recunosc că mă aflu în poziţia celui care s-a trezit într-o joie dimineaţă şi a descoperit roata. Cînd am citit în newsletter-ul primit de la editura la care tocmai a apărut Iepurii nu mor am avut un fel de scurtcircuit al memoriei. Eram prin anul 2 de facultate cînd, la un seminar de literatură română, Gheorghe Ardeleanu, văzîndu-mă cu un volum de Liviu Deleanu pe bancă, şi aflînd dumnealui că autorul acelei ediţii de Poezii este din Republica Moldova, m-a întrebat dacă am auzit de Ştefan Baştovoi şi de Iepurii… lui. Nu, nu auzisem, iar ăsta era un lucru cu atît mai grav pentru că însemna că nu citisem nici Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, lucrare în care Părintele Savatie beneficiază de cîteva rînduri critice.

Nu ştiam nici că Ştefan Baştovoi debutase în 1996 cu volumul de poezie Elefantul promis, pentru care se alesese cu o căruţă de premii (de debut al USR Moldova, al Salonului naţional de carte din Iaşi, al Fundaţiei Soros), n-aveam habar că peste un an a publicat Cartea războiului şi peste doi – Peştele pescar – o poveste. Mai tîrziu am aflat că scriitorul postmodernist Ştefan Baştovoi s-a călugărit la mănăstirea Noul Neamţ din Republica Moldova, transformîndu-se ulterior în ierodiaconul, apoi ieromonahul teoretician Savatie, nume cu care va semna trei eseuri (Între Freud şi Hristos, Ortodoxia pentru postmodernişti, A iubi înseamnă a ierta), un roman (Nebunul) şi va deshide o editură bucureşteană (Cathisma).

Poveştile iepurilor care nu mor se decantează lent dar sigur în patru fire narative, subtile vase comunicante, limpezi, străvezii, percutante, ce dialoghează unele cu altele intertextual, în perfectă complementaritate.

E vorba mai întîi de povestea lui Saşa Vakulovski, octombrelul cu note mici la purtare care nu înţelege mare lucru din ce se întîmplă în jurul lui. Nu înţelege de ce scrisul lui e mai urît decît al celorlalţi copii din moment ce scrisul lor seamănă cu al lui şi, mai ales, din moment ce scrisul lui seamănă cu al lui Lenin despre care a auzit că scria urît. Nu înţelege de ce el este cel mereu crunt certat de către învăţătoare pentru paginile lipsă din carte, nu înţelege de ce se face mereu caz de întîrzierile lui la şcoală. Şi cînd nu înţelege atîtea lucruri, încearcă singur să-şi fabricheze explicaţii contextuale, care să mulţumească şi capra şi varza. Îşi doreşte să devină pionier ca să placă şi mai mult Soniei care a văzut într-o zi că Saşa are păduchi dar nu a spus în gura mare la toată clasa acest lucru, îşi doreşte să poarte la gît minunanta cravată roşie-satin pentru a putea deveni un adevărat partizan, îşi doreşte să ajungă prizonierul nemţilor, să fie torturat de aceştia iară el să reziste pioniereşte în faţa lor, să nu sufle o vorbă şi să moară ca un erou, recunoscător cu viaţa acelei uniuni a ţărilor surori care i-au pus unt pe masă dimineaţa la ceai, caiete în ghiozdan şi şcoală fără bani.

Activităţile preferate ale lui Saşa sînt mersul în pădure după buruiană pentru scroafă şi pregătirile pentru paradă. Pentru prima activitate are nevoie de un sac pe care să-l umple cu brebenei şi de mult timp liber pentru a se aşeza pe sacul plin ca să mdeiteze la marile probleme ale omenirii sovietice: prin ce minune poate urca Dumnezeu în cer şi sta pe nori din moment ce Iurii Gagarin cînd a trecut pe acolo n-a văzut nici un Dumnezeu iar stratul de nori era destul de subţire, cum de îl ceartă atît de mult învăţătoarea cînd tot ce face îi aduce mereu aminte de proieminentul model al lui Lenin, de unde a aflat învăţătoarea că atunci cînd dă buruiana la scroafă petrece cîtva timp în compania ei, cum să-i spună Soniei că o place fără să i se facă ruşine. Sau pur şi simplu meditează la întîmplările de peste zi: “(…) dar, într-o zi, la noi la şcoală era să-l calce maşina pe un băiat care avea ghiozdan cu semafor. Se vedea treaba că degeaba avea el ghiozdan cu semafor, dacă era să-l calce maşina. Mai bine îşi cumpăra unul cu iepure. Ştiu eu pe cineva care are ghiozdan cu iepure şi încă nu l-a călcat maşina.” Pentru a doua activitate are nevoie de un buzunar de sticle cu care să poată sparge baloanele altora.

Apoi, e vorba de o a doua poveste, cea a dialogurilor lui Lenin cu diferiţi tovarăşi din satul lui Saşa. De la Edmundîci pînă la pădurar, Lenin îşi practică meseria de vulgarizator al doctrinei iluminatoare şi aducătoare de noi avînturi revoluţionare. Povestea este un fel de dialog-clepsidră, nisipul textual filtrîndu-se prin gaura lecturii de la suprarealism involuntar („Virus benign cu ochi de viorea, de ce să dăm cu puşca după fluturi?”) la discursul normativ plat, frust şi indigest, dar prolific („Este un moment important în istoria ţării şi ilustrează foarte bine ideea noastră de progres. Apropo, dumneata mai tai copacii din pădure?”).

O a treia poveste o constituie pelegrinajul micuţei Sophie alături de tatăl său. Este o poveste ciudată, ruptă de corpul romanului, care alternează cu povestea şedinţelor de kolhoz şi discursurile aferente şi cu povestea călătoriei lui Nicolai Arsenievici prin pădure pentru a săpa o groapă unde să-şi crească iepurii.

Întrebat despre poveştile din roman de către Şerban Axinte într-un interviu din Suplimentul de cultură, nr. 143, 1-7 septembrie 2007, intitulat „Am vrut să surprind cît mai mult sentimentul sovietic”, Ştefan Baştovoi a răspuns: „Eu fac parte dintr-o generaţie neoprimată, nedusă în lagăre. Generaţia mea era rezultatul unei puternice şi nemaipomenite manipulări. Personajul meu nu este un disident, el crede în Uniunea Sovietică şi îl iubeşte pe Lenin, iar atunci cînd nu înţelege ceva, se îndoieşte de sine, nu de sistem.”

De fapt, sentimentul care marchează ireversibil soarta personajelor nu este „sentimentul sovietic” ci sentimentul ruşinii, sau poate sentimentul ruşinii este o formă undercover a sentimentului sovietic. Cert este că personajele din cartea lui Baştovoi, iepurii care nu mor, pot trece peste orice, în numele lui Lenin şi al soiuz-ului pot inventa/ improviza orice, oricînd, contra oricui însă nu şi contra sentimentului de ruşine în forma lui cea mai stigmatizantă – oprobriul public. Saşa este deseori tras de urechi în faţa clasei, fapt care îl paralizează pe toate planurile, lui Alexandr Timofeevici îi poate fi iertat orice, îi poate fi iertat furtul celor doi saci cu făină de calitate superioară, nu şi faptul că a înşelat astfel oamenii care au avut încredere în el, acesta căzînd pradă unor paranoice mustrări de conştiinţă.

Într-adevăr, generaţia de iepuri din roman este o generaţie neoprimată, nedusă în lagăre. Este, în schimb, o generaţie căzută pradă propriei malformaţii psihice, căzută pradă ultimei consecinţe a pînzei de păianjen a propagandei, pradă lagărului inextricabil al sistemului transplantat la nivelul creierului, în care logica absurdă este considerată normă de conduită, la extreme, nouă ontologie standard. „Este o carte făcută din lozinci, lozinci ce ajunseseră să fie respirate, mîncate, băute, dormite”, explică Ştefan Baştovoi în continuare.

Cu toate acestea, îndemnul lui Dan Lungu de pe vremea cînd Ştefan Baştovoi făcea şcoală la Iaşi, s-a materializat într-un roman impecabil. De la tehnica de compoziţie („(…) Iepurii nu mor are o structură de jazz în ce priveşte compoziţia, cu multă improvizaţie, poezie şi sinceritate care nu se repetă de la om la om.”) pînă la structura şi conţinutul dialogurilor şi ale poveştilor, romanul sfidează pagină cu pagină orice etichetă. Nu se poate spune că este un roman tezist din moment ce fiecare prezenţă, fiecare personaj îşi are contribuţia lui de explozibil involuntar, neplanificat. Saşa, în pasinuea lui pionierească pentru ţările surori şi pentru figura legendară a lui Lenin, atunci cînd îşi imaginează că Lenin, pe de o parte, aduna buruiană pentru scroafă şi că acesta, de fapt, pe de altă parte ocrotea natura şi nu rupea crengi pentru a-şi face morişti din ele, aprinde fitilul la teză fără să vrea. Cînd Nadejda Petrovna îl obligă pe elevul Buhin să meargă în toaleta şcolii să facă analiza într-o cutiuţă de chibrituri, timp în care „toată lumea se gîndea cum se va murdări cînd va vrea să pună analiza în cutiuţă”, în patosul ei prozelit pentru progres şi ştiinţă, aprinde un alt fitil al tezei.

Meritul major al scriitorului Ştefan Baştovoi constă în înţelegerea de a lăsa liber pînă la autoasfixiere acel micuţ şi zbanghiu Eugen Ionesco ce zace latent în fiecare personaj, în fiecare victimă a unui sistem de orice natură. Chiar dacă “Boala era ascunsă în trupurile lor ca un iepure mort într-o vizuină părăsită”, iepurii nu mor. Sau dacă mor, care sînt totuşi acei iepuri care nu mor?

Ştefan Baştovoi, Iepurii nu mor, „roman”, Ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, [Colecţia EGO.Proză], [Iaşi], 2007, 254 p.

Cronică publicată în revista „Pana mea!”, Nr. 3 / Noiembrie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s