«Tainele inimei» şi lectura palimpsest


coperta1La data apariţiei, 1987, «Tainele inimei» nu avea prea multe şanse ca să poată trece drept o carte subversivă, amendabilă în circuit. Un fapt divers, accidentul de maşină (“Wartburg”, o marcă aleasă nu întîmplător, care înseamnă “cetate distinsă, trufaşă”) este cel care deschide povestea, şi dă ghes personajelor să apară în scenă. Comisionarul  Iacob Haikis, preocupat de cazul acestui accident, despre care vom afla mai tîrziu că ar i-ar fi sucombat unul din potenţialii colaboratori şi clienţi de succes – dnii Stănescu, îşi face apariţia cu tot cu crizele de astm. Dnii Stănescu, lasă orfani doi băieţi, Octavian şi Marius, care nu s-au putut înţelege niciodată. Octavian pleacă la facultate, în Bucureşti, unde, într-un ambient cît se poate de comun, o întîlneşte pe Lucia, un personaj care apare de fiecare dată tot mai incolor, tot mai inodor, cu care va întemeia o relaţie de relativă durată. După terminarea facultăţii, dintr-un sentiment de apartenenţă paternală, Octavian se va întoarce acasă, unde va obţine un post decent la fabrica de ciment. În curînd se va căsători cu Mona, provincială într-un oraş provincial, ţinîndu-se cu regularitate de meandrele modei, fostă oscilantă feminină între logodna cu Penciulescu şi pozîndul pentru portretele pictorului Poldi. Încercarea noilor căsătoriţi de a avea un copil va eşua în urma unui incendiu de la uzina chimică de petrol şi gaze care provoacă moartea fătului. Acesta este un al doilea accident din viaţa protagonistului, care alimentează treptat coroziunea relaţiei celor doi, culminînd cu ruptura căsniciei. Octavian, după o idee sugerată de un scurt buletin informativ de la rubrica – iată din nou – “fapte diverse”, va părăsi oraşul incognito pentru a pleca spre niciunde, asta în urma unei operaţii de muşamalizare a unor afaceri murdare de la fabrică, legată de stivuirea rebutului în condiţii de funcţionare mizerabilă a fabricii. Soluţia de a scăpa de subansamblurile rebutate va duce la calicirea unui subaltern, asumarea unor minciuni declasate, acestea culminînd cu mustrări de conştiinţă ireconciliabile. Penciulescu, după căsătoria Monei cu Octavian, se va însura cu Aneta (Mona va zice că Aneta s-a însurat cu el), profesoară de matematică dimineaţa, melancolică în rest. E un prim plan.

Cel de-al doilea mare plan al prozei lui Cristian Teodorescu, cel în contralto, continuă povestea lui Octavian de după plecarea lui la Bucureşti. Este un fel de “jurnal” care notează totul, ţinut la persoana a doua singular, scris cursiv, răspîndit în toată cartea prin alternanţă oarecum inconstantă cu primul plan. Octavian va duce un mod de viaţă promiscuu. Va dormi “în aer liber”, va lua masa la cantinele cu autoservire, pe banii pe care-i face din scuturatul covoarelor mai multor cliente, pe care le deserveşte în bună conformitate cu o agendă adusă la zi. Cînd nu va putea dormi în aer liber se va cuibări prin vagoanele cu cherestea ale Gării de Nord, trezindu-se poate a doua zi prin nu ştiu care orăşel de provincie unde va decide să-şi radă barba şi să-şi aranjeze coafura. În scurta carieră a scuturatului de covoare o va cunoaşte îndeaproape pe una din clientele lui exemplare, Sanda, care are un băieţel. Propunerea de căsătorie va apărea din cînd în cînd, sîcîitor, de-a lungul jurnalului. Şantierele de construcţie şi cele feroviare îl vor găzdui în continuare, asigurîndu-i un post de muncă plătit, şi mai tîrziu un coleg de cameră la un cămin de nefamilişti. Între timp îi va face o vizită Luciei, care se va încheia cu fără prea mari bilanţuri, şi cu discuţia rămasă în aer. Ambii îşi împroaşcă reproşuri, mărturisindu-şi sentimentele de pură compasiune, dar, observînd fiecare la celălalt urmele timpului încrustate pe chipuri, decid să renunţe în cea mai placidă, insipidă tăcere. “Jurnalul” se încheie cu vizita pe care o face Octavian, neobservată de anonim, fratelui său în oraşul natal pentru a-şi lua cu sine la Bucureşti diploma de la facultate cu ajutorul căreia să obţină un post mai bun.

Încă nu se vede prea limpede, dar cartea asta provoacă diplopie. Cu un ochi o priveşti în preobzeşinouă, cu celălalt în postrevoluţie. Pe de o parte, aveai în faţă un roman care povestea despre unul care nu s-a putut aciua în sistem, aşa încît după lectură, un pic tulburat, nu puteai decît să-ţi spui ceva în genul “Asta e, şi-a făcut-o cu mîna lui, cu “tovarăşii” nu te pui. Eu n-o să păţesc ca el.” “Dialectica” prerevoluţionară a lui vinovat/nevinovat transfera vina asupra lui Octavian. De data asta Don Quijote cel din est nu provoca “morile” la duel, mai degrabă cădea între scocuri. Pe de altă parte, în postobzeşinouă, Octavian devine un fel de succesor mai palid al lui Victor Petrini. Cheia poate fi găsită în titlu, Tainele inimei.

Acest titlu mai stătuse în capul unei proze, un început de roman de la paşopt, al lui Kogălniceanu. Reţeaua de personaje a lui Teodorescu, apropiată inevitabil în timpul lecturii de cea a lui Kogălniceanu, creează un fel de circuit ciudat al ideilor, senzaţiilor, ca atunci cînd am apropia două plăci magnetice una cu plus, alta cu minus,  şi am fi capabili să vedem fojgăiala de particule trepidante. Numeroase niveluri asociative încep să se stratifice, să se întreţese, ca într-un soi de virtual palimpsest.

Calificativul de “roman palimpsest” atribuit prozei lui Teodorescu se poate face şi sub incidenţa aspectului grafic al textului. Alternanţa aceasta “postmodernă” a celor două planuri narate la persoane diferite este de factură, ca să zicem aşa, palimpsestică. Această alternanţă pare a fi miza operei, de ea depinde tensiunea interioară a lucrării, ea e coarda care face să vibreze sunetul din contrabas. În ciuda aparenţelor, corpul principal, locomotiva romanului este textul la persoana a doua. De ce?, pentru că este mai aproape de prezent, mai aproape de realitatea imediată, mai aproape de narator, mai aproape de naratar. Celălalt text, la persoana a treia, stendhalian, putea lejer să figureze ca notă de subsol a textului secund scris la persoana a doua, întrucît este într-adevăr o istorie în cheie explicativă.

Caz răruţ în literatură, de data aceasta avem un roman în care consecinţele suportate de personaje, ne interesează mai mult decît cauzele lor. Am putea spune că structura romanului este construită după modelul manualelor de fizică sau de matematică în care, după ce îţi este prezentată problema, la sfîrşit într-un capitol separat ai cheia de rezolvare, însă metoda rămîne să o reconstrueşti chiar tu. Or, Cristian Teodorescu face aproximativ acelaşi lucru. Tranşează problema exact la mijlocul metodei ei de rezolvare, plasînd a doua parte a rezolvării în chiar ipoteza problemei, strategie utilizată de Quentin Tarantino cinci ani mai tîrziu în “Pulp Fiction”.

Conceptul de palimpsest în cazul unei proze ca cea de faţă se referă aşa cum am sugerat mai sus la procesul receptării, vizînd actul de lectură prorpiu-zis. Parcurgînd textul «Tainelor inimei», naratarul (pentru că un roman calificat palimpsest nu poate exista pur şi simplu fără un cititor racordat, pentru că romanul-palimpsest este una din rarele specii literare care vine pe lume laolaltă cu tipul de cititor adecvat, este un roman care se vrea dialogat) îşi făureşte o imagine de ansamblu fundamental diferită de cea din pagina cărţii. Efectul lecturii-palimpsest mizează de fapt pe diferenţa dintre textul originar şi cel atavic. Adevăratul roman, desăvîrşit în ultimă consecinţă, rezultă de fapt din suma tuturor analogiilor pe care le-ar opera lectorul între textul originar şi cel descendent, în actul lecturii.

Să revenim un pic la acţiunea romanului. Tema fundamentală, formulată oarecum şcolar, ar putea suna aşa: individul, marionetă în sistemul de coerciţie al faptului divers. Nu întîmplător romanul debutează cu un accident de maşină. Din acest unghi de vedere, metonimia devine explicită: individul însuşi face parte dintr-o maşină care se accidentează cu regularitate. Unitatea pendulează într-un sistem defect. Otcavian este victima acestui accident de maşină socială, la propriu şi la figurat. La propriu, defectă este fabrica de ciment, învechită, producînd rebuturi, şi insolvabilitate, ceea ce-l determină pe protagonist să recurgă la metode de muşamalizare nu tocmai în bună concordanţă cu normele juridice. Accidentată devine relaţia cu soţia sa, Mona, după pierderea copilului, el însuşi victima unui accident al fabricii de petrol. La figurat, defect este acel echilibru social artificios, gestionat de legile nescrise ale micului anonim, care are grijă mai mereu să potrivească pe ochii personajelor ochelarii de cal ai sistemului. Acest accident îl va determina pe Octavian să pornească în căutarea acelui “nu ştiu ce” ambiguu, de-abia intuibil, care să poată substitui trecutul. Din acest moment Octavian devine un element alogen sistemului, un fel de outsider, unanim recunoscut. Replica socrului se dovedeşte a fi tranşantă în acest sens: “E omu’ ăsta străin între noi, mă fată!”(p.373). Octavian va acţiona în consecinţă. Mult mai acută este replica lui Vieru, colegul de cameră de la căminul de nefamilişti: “Ai venit aici pur şi simplu ca să-ţi pierzi urmele. Şi ţi le-ai pierdut atît de bine că nici tu nu mai eşti în stare să dai de ele.”

De aici rezultă spectaculos-insolitul prozei lui Cristian Teodorescu, să poţi vorbi de indivizi care fac parte dintr-un sistem şi să ocoleşti nonşalant clişeul tipului. Într-adevăr, personajele din «Tainele inimei» de Teodorescu nu sunt nişte tipuri bine conturate, cum erau ale lui Kogălniceanu. Ficare personaj în parte, pînă şi unul nesemnificativ, ca bragagiul Midat de pildă, este imprevizibil la timpul lui. Nu ştii care poate fi atitudinea adoptabilă în legătură cu o întîmplare sau alta. Fapt care umanizează considerabil personajele şi tensionează pe fir înalt desfăşurarea acţiunii. Iată aici încă un paradox al prozei lui C. Teodorescu, să poţi să tensionezi la maxim firul unei povestiri cu ajutorul notei joase, aierisite, a faptului divers. Una din frazele naratoului, care încerca să pătrundă gîndurile protagonistului său, privind replicile Luciei se dovedeşte definitorie pentru a explica în termeni exacţi maniera, metoda şi stilul prozei lui: “Replicile acelea de care-i era silă pe vremuri şi, poate fiindcă nu găsea altele mai bune, vorbea cu răceala eliptică (pe care tu o găseai interesantă), voluptatea imaginaţiei care dă cu tifla realităţii arătîndu-i urîţenia şi banalitatea…”(p.291)

Kogălniceanu era prietenos, complice, îşi trata cititorul cu o camaraderie reverenţioasă. Teodorescu descrie medical, uneori fără scrupule. Proza lui Kogălniceanu era carameaua servită după suta de grame de lichior, cea a lui Teodorescu este murătura de reveneală, servită a doua zi după beţia cu spirt medicinal a regimului. Kogălniceanu vorbeşte despre avînt cultural, evoluţie şi progres, Teodorescu despre degradare, involuţie, accident. Kogălniceanu creează “eroi principali”, Teodorescu descrie “poveşti” auzite de la “persoane de bună condiţie”. Kogălniceanu prevesteşte la belle époque, Teodorescu tocmai dă jos de pe şevalet, pentru a fi expusă în galeria secolului, pînza despre la mauvaise époque. “Tainele inimei” lui Kogălniceanu sărbătoresc, ale lui Teodorescu abhoră. Aşa încît efectul provocat de cel din urmă este unul homeopatic, necesar, catarhic. E un roman care poate stîrni bagatelizarea şi ironia postmodernului, atitudini care s-ar putea transforma ulterior într-o invidie constructivă. Nichita Stănescu spunea pe undeva că exagerarea ar fi prima lege a artei. Se pare că romanul lui Cristian Teodorescu ne demonstrează că lipsa exagerării este ultima lege a ei.

Cristian TEODORESCU, „Tainele inimei“, editia a II-a, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 408 p.

Cronică publicată în revista „Observator cultural”, Numărul 317-318 / Aprilie 2006

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s