Sigur că da, România e vagă


carti_concert-la-carnegie-hall_21546N-aş putea să spun chiar de la început despre ce este cartea lui Constantin Virgil Negoiţă, Concert la Carnegie Hall. Senzaţia e foarte ambiguă. Ai în faţă o naraţiune care se întoarce pe toate părţile, mîrîie la tine, dă din coadă, zburdă, latră, turbează, se limpezeşte şi, zău, ai renunţa să-l citeşti dacă nu ar apărea pe parcursul romanului, la început mai disipate, apoi, treptat-treptat, tot mai concentrate, adiacente meditaţiuni pe tema unei aşa-numite logici a vagului, ori logică fuzzy. În genere, conceptul nu e nou. Între altele, cărţi precum Pullback din 1986, Cybernetic conspirancy (1988), Post Modern logic (2002), traduse de curând şi la noi, asta au făcut: au teoretizat conceptul de vag, fuzzy. Adus din cibernetică în dezbaterile teoretice pe teme sociale şi de ştiinţe umane de către însuşi Constantin Virgil Negoiţă, după ce făcuse carieră în domeniul industriilor fine, conceptul de fuzzy logic se referă atît la procesul de construcţie literară cît şi la cel de receptare a produsului literar finit.

Pentru a doua situaţie, cea a receptării, C.V. Negoiţă propune conceptul de pullback, adică o necesară distanţare faţă de obiectul receptării în scopul unei vizionări mai largi, cît mai complete,  a obiectului supus observaţiei. Pasul următor pullbackului, adică desituării – cum propusese Mircea A. Diaconu să se traducă – ar fi deplasarea ochiului receptor într-un punct ales din multitudinea infinită, vagă, de puncte din care e alcătuit acel obiect, acum cunoscîndu-i foarte bine ocurenţele, pentru a declanşa observaţia în detaliu. În cazul Concertului…, logica vagului este acea logică preocupată de nuanţele infinitezimale care există parcurgînd etapele, spectrul, de la o extremă la opusul acesteia, cum ar fi nuanţele de gri de la negru la alb, ori felul de a fi al omului de la bun la rău, de la ateu la religios. Logica vagului – conchide naratorul – se ocupă de acel număr de fire păr lipsă, suficente pentru a declara o chelie…

Pentru prima situaţie, cea a construirii obiectului literar, în cazul de faţă – un roman, autorul aduce în discuţie sintagma roman algebric. Cînd, în roman, acţiunea capătă nişte proporţii diforme (de pildă, istoria românilor narată în cauză şi efect de la traci pînă în contemporaneitate, pe jumătate de pagină, neomiţînd nici un detaliu important), începe să ni se spună să nu ne mire, pentru că acest roman este unul algebric şi necesită „o vizualizare reală”, după care urmează o comparaţie cu modul necesar şi corect de a privi lucrările lui Brîncuşi. Poţi vizualiza în întregime Coloana infinitului numai luînd o considerabilă distanţă fizică faţă de ea, adică desituîndu-te.

Dar „ce e romanul algebric?” – se întreabă în coninuare autorul – şi tot el răspunde – „o construcţie care, ca orice construcţie, trebuie să urmeze un plan gîndit dinainte. (…) Afirmaţia, plină de încărcătură, declasează ideea unui răspuns pe măsură, o schiţă a romanului cu cinci personaje, care să adune toate fragmentele adevărului în jurul unei singure forţe centrale, cu strigăte, cu fermoare deschise, cu dureri de cap, datorită infinitei feţe multiple a lucrurilor, care, pentru că nu pot fi numărate, se vor prăbuşi în trecutul neşters.”

Că romanul are cinci părţi o vedem şi noi, cu ochiul liber, cum se zice. Dar care sunt acest cinci personaje principale? După estimările mele acestea ar fi: Şerban Andronescu (fără corespondent în realitate, eu cel puţin nu m-am prins care ar fi acesta), care, mereu în străinătate, „nu e monarhist” şi nu are „simpatii printre corifeii din exil”; apoi, un băiat, băiatul pur şi simplu, luat de la cinci ani de mînă de o vagă întrebare despre antisemitism, purtat pînă la maturitate prin toate camerele de şoc ale istoriei. Va afla de Eliade, Cioran, Jilava, Antonescu, Nick şi Elena, pe scurt spus, o cultură generală achiziţionabilă la modul acesta abia după ’90, cînd încep să fie scoase la iveală malformaţiile istoriei. Următorul personaj pare să fie la început postmodernismul (una tare de tot, vezi p.124: „Modernul este de stînga, iar postmodernul, de dreapta, este o restaurare a premodernului. Atunci cînd pretinde că e altceva, minte, nu mai e postmodern, este contracultură, o şmecherie modernă care vrea să păcălească. Şi nu e bine.”), apoi logica fuzzy, apoi un oarecare Dan Riz, ierte-mi-se lacunele la capitolul „biografii celebre”, iar spre final tot Şerban Andronescu. În paralel se mai perindă şi alte personaje, cum ar fi poeta bătrînă, care seamănă cu Nina Cassian, iarăşi ierte-mi-se susamintita lacună. Aceste personaje cu încă o puzderie anexă, joacă piesa sfîrşitului de veac XX, remixează „epoca de aur”, o depăşesc în fugă, iar acum dispută reîmproprietărirea. Concert la Carnegie Hall e un roman, ca să zic aşa, panopticular,  avînd un curios aer de tabloid. Bîrfa seriosă pîndeşte la tot pasul, nu ştii dacă e cazul să o ocoleşti ori să-i rămîi fidel, pentru că acest concert este, de fapt, „romanul procesului comunismului” care „ar trebui încercat începînd cu anul furtului caselor şi terminat, peste o jumătate de secol, cu concertul de la Carnegie Hall, cînd proprietarii au protestat în zadar.” E o Românie cu  o istorie întoarsă pe toate (cele cinci) feţele (modernităţii), care produce paradox. Cu cît te apleci asupra unui număr mai mare de feţe, cu atît devine mai necunoscută, mai ambiguă. „Cînd vezi România din mai multe poziţii, să zicem de la New York şi de pe dealul Copoului, şi faci un minim efort de a asambla o imagine, vagul devine indispensabil. Va fi deci sub impresia diferenţelor de nuanţă dintre nordul Moldovei, nordul Ardealului şi nordul Munteniei, ale căror grade de apartenenţă la spiritul românesc nu coincid. Sigur că da, România e vagă.”

Cu vreo două zile înainte de a parcurge Concert la Carnegie Hall, terminasem de citit Oglinda limburilor, prima parte a Antimemoriilor lui Malraux, iar asemănarea dintre felul de a vedea lucrurile al primului şi stilul celui de-al doilea m-a izbit dezarmant.

Şi unul şi altul, adică şi Malraux la vremea lui, şi Constantin Virgil Negoiţă, astăzi, au înţeles foarte bine faptul că inflaţia onomastică, cea de date istorice detaliate arborescent, comparaţiile cu ajutorul referentului filat, toate acestea pot duce la un fel sufocant de face proza să respire. Prin urmare au recurs la cîteva tertipuri compensatorii.

Cînd în Cuceritorii, de pildă, ori în Calea Regală, aglomerarea de informaţie brută devine insuportabilă, Malraux instituie ad-hoc un alert dialog ce seamănă mai mult cu o stenogramă, un fel de proces-verbal care să nu solicite prea mult cititorul, dîndu-i răgaz pentru a digera povestea de dinainte. Cînd nici această strategie nu ambreiază destul, rolul relaxator e preluat de descrierile pur vizuale, de aici rezultînd proverbialul caracter cinematografic al prozelor lui Malraux, lejer ecranizabile.

Constantin Virgil Negoiţă abandonează descrierea vizuală, însă nu renunţă la stenogramă şi, mai cu seamă, nu renunţă la un anume fel vizual de a aborda materia diegetică. Nu de puţine ori personajele sunt puse în funcţiune reală, prin dialog îngust şi lung, în replici laconice, aduse aproape de contrareplica frustă, eliberate de zaţul ornamental. Alteori însă, locul diegezei este luat pe neobservate de un schimb de interminabile tirade pe o anumită temă sau alta între două personaje, cel mult.

Să mai spunem că, din cînd în cînd, de-a lungul romanului Concert la Carnegie Hall, mai apare încă un şiretlic de captatio, unul oarecum ludic, interactiv. E vorba de un ciudat fel de a nara ri(t)mat, (auto)ironic, pe marginea unui eveniment dramatic, rezultînd un frumos exemplar pentru antologia lui Mihai Zamfir de poeme româneşti în proză. De exemplu: „Ei nu aşteaptă în coada de aşteptare, cu ceilalţi, aliniaţii de la intrare, gata să între în sala încăpătoare, unde trei mii de participanţi îl vor saluta pe cel care a fost în stare să doboare o fiară, să iasă învingători în alegeri de necrezut, să readucă speranţa, să ne facă să credem că trecutul ne poate ajunge din urmă.”, sau: „Cei îndîrjiţi îl aşteaptă afară, vor să le dea socoteală; te-am votat, acum ce faci cu casele noastre, cînd ni le dai înapoi? Ei ştiu ce se va întîmpla înăuntru, unde va fi prezentat de o doamnă distinsă, care pierduse şi ea casele moştenite şi care i-a condus campania de alegeri peste Ocean.”

Şi totuşi, ce fel de roman mai e şi acesta? Nu tu linie de subiect, nu tu perspective naratologice, nu tu sentimente înalte, doar un reporter şi un teoretician repovestesc tranziţia culturii române, o reistorisesc. Din punctul acesta de vedere, Concert la Carnegie Hall nu are prea mari şanse să ajungă un roman de succes, pentru că nu se lasă înţeles din prima. Necesită două lecturi. Una propedeutică, a doua de pullback. Iese învingător, însă, la capitolul percuţie. Este percutant. Pune la dispoziţia receptorului ceea ce se poate numi visul oricărui autor de carte: nuanţa. Şi aceasta e noutatea savantului C.V.Negoiţă, a reuşit să facă din specia romanului un obiect ştiinţific, care poate fi interpretat numai avînd în dotare instrumentele necesare.

Constantin Virgil NEGOITA, Concert la Carnegie Hall, Editura Paralela 45, Colectia „Biblioteca romaneasca“, Pitesti, 2006, 178 p.

Cronică publicată în revista „Observator cultural”, Numărul 335 / August 2006

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s