Critificţiune sau exerciţii de luciditate?


la-sud-de-dumnezeu---exercitii-de-luciditate_39281Ce fericită oportunitate de a scrie despre o carte al cărei autor “postiluminist” – chiar dacă acesta declară de la bun început că nu are stipulat vreun obiectiv precum cel al respectării principiilor postiluministe ( – “e la mijloc o figură de stil – dacă nu mă-nşel, se cheamă preteriţiune” – observă atent MAD cînd e să aducă vorba de Lista şi decalogul lui Nicolae Manolescu) – îşi expune indirect încă din Prefaţă, dacă nu chiar din sugestivul moto, citîndu-l pe Caragiale, metoda de lucru: “Eu nu sunt un erou, eu sunt un burghez.”

MAD ne avertizează, aşadar, că avem în faţă în un op alcătuit de “un ins , în care mă recunosc uneori, care preţuieşte demonstraţia la fel de mult pe cît dispreţuieşte demersul teoretic şi care schiţează din frînturi un autoportret, prilej, acesta, de a aproxima temeiul judecăţii critice.” Dar cum vine asta, să aproximezi temeiul judecăţii critice, avînd în vizor un segment destul de larg al textelor metaliterare din prezent, şi, în acelaşi timp, să reuşeşti o schiţă din frînturi de autoportret?

Cel puţin două sunt riscurile care-l pîndesc pe un autor cu un asemenea background metodologic. În cazul cînd nu se va fi ales cu o privire dezaprobatoare venită de la un public – nu-i aşa? – avizat, atunci cînd, deschizînd la cuprinsul Exerciţiilor de luciditate, se pomeneşte cu un evantai multicolor prin contraste, de 34 (!) de autori-critici (intervievatorii included); cînd trece de acest scurt examen, apare cel de-al doilea risc, al metodei. Anume riscul de a nu fi taxată ca şubredă, dată fiind alergia recentă, tot mai pronunţată, la impresionisme, şi de a nu se alege cu un verdict ca cel dat de Albéres metodei lui Sartre din cartea lui despre Budelaire, din care, “ce qui reste – conchide Albréres – c’est l’onanie de la méthode”.

Numai că, începînd cu primele capitole (unul despre Poetica (re)lecturii cu Matei Călinescu, altul despre Aventurile unui anticartezian la Paris cu Eugène Ionesco – după caligrafierea autorului MAD, şi încă unul despre un Funcţionar al nimicului, linie de pauză, Livius Ciocîrlie) te izbeşte un mod – mie personal, relativ nou – de a pune materia în discuţie, o manieră sagace de a-şi aborda materialul investigat. Iată cum începe discuţia despre Eugen Ionescu: “O introducere (s.a. MAD) la Eugène Ionesco ar putea avea doar motivaţia ignoranţei. O credem, indiscutabil, caducă… deşi, dintr-o astfel de posibilă imagine sumativă, n-am vrea să ocolim o interogaţie, chiar dacă mai degrabă una retorică.” Întrebarea ţine de rezolvarea angoasei “existenţialiste” a acelui Eugen Ionescu precoupat de metabolismul ţării de unde provine. Privind detaşat, corespondenţele care s-ar stabili între planul ochiului care analizează şi cel al fragmentului analizat sunt puse în evidenţă prin intermediul unor observaţii punctuale, autorul reuşind, astfel,  printr-un număr limitat de strategii demonstrative ceea ce ar fi ratat în cazul “demersului teoretic” exhaustiv. Acel summum de observaţii descriptive configurează autoportretul. Selectezi din analiză numai necunoscutele din problema ta.

Acest mod de a construi judecata critică lipsea din studiile de critică ale generaţiilor mai vechi. Un Nicolae Manolescu, de pildă, nu ocoleşte capcanele textuale. Supraveghează cu grijă discursul textului luat în laborator. Îl crede pe cuvînt pe autor, îl urmăreşte din aproape în mai aproape, pîndind momentul oportun pentru a da verdictul. Migala e litera de lege a criticii vechi (dar nu învechite). Tributară structuralismului, critica veche urmăreşte schemele îndeaproape.

Ceea ce observăm însă la MAD, de pildă, ţine nu neapărat de un mod general, şi prin urmare – comod, de a aborda analiza, ci, de acea înţelepciune a pădurarului pe care-l preocupă, bineînţeles pădurea întreagă, dar îl interesează în primă instanţă anumiţi arbori. Cînd un critic, din generaţia ’60 – ’70 de pildă, îşi propune să ajungă în brădet, nu ocoleşte păltinişurile, el este mai pedestru. Un optzecist poate examina brădetul şi din teleferic, la rigoare paraşutîndu-se în mijlocul lui.

E în asta un soi de lejeritate care îţi permite să abordezi nonşalant Miturile şi contradicţiile lui Grigore Grigurcu, ori să pui în discuţie Paradigma Mincu, cu tot cu Edificiile, intoleranţa şi aventura aferente, evitînd pe de o parte impresionismul haşurant, pe de altă parte nelansîndu-te, pentru credit şi credibilitate, în auscultări dezarmant de minuţioase. Poţi profera O insolitare cu “Omul din Cajvana” despre “prosperităţile viciului” (aista îi Luke McPitoo, aka Luca Piţu) fără să te spurci, aşa cum avertiza O.Nimigean într-o prefaţa a unui studiu de hermeneutică lucapiţuliană.

Dar poţi aduce în discuţie şi unele amendamente, cînd din acel brădet ţi-ai alege să analizezi unele porţiuni flagrante de uscături. Aici sunt de găsit discuţiile  pline de învăţăminte privind monografia lui Constantin Călin despre Bacovia. A se privi cu atenţie, pare să avertizeze MAD, Gratuităţile istoricului literar şi Amoralitatea axiologică. Din teleferic te poţi angaja polemic într-o dezbatere privind Mirajul tranzitivităţii al unui Gheorghe Crăciun, acesta fiind – tiens! – într-un alt teleferic ce trece pe lîngă tine.

Aceasta ar fi povestea perspectivei – o parte semnificativă a metodei. Cealaltă parte semnificativă ţine de un criteriu calitativ al analizei. MAD nu se sperie de numărul mare de cărţi analizate pentru că acesta caută în fiecare autor trăsătura definitorie, esenţa, am putea spune. Şi aici nu se mai deosebeşte prea mult de criticii vechi. Şi aceştia au încercat să ajungă la rădăcina faptelor de literatură, fie că era vorba de un personaj literar sau de metoda de abordare propriu zisă. În critica veche toate personajele se regăsesc, ajung să fie ele însele, toţi autorii realizeză dimensiunea operei lor. În cazul lui MAD, arghezianul deziderat: să pun mîna şi să urlu “este!” funcţionează perfect. De aici şi o evidentă alură de proză confesivă în Exerciţii de luciditate. Uneori crezi că ai în faţă cel mai pur text de critificţiune.

În treacăt fie spus, da’ nici chiar în fugă, Exerciţiile de luciditate ale lui MAD au atuul de a fi flancate, de o parte, de Trei epistole către prieteni, de altă parte, de vreo patru interviuri luate de alţi, sau poate aceeaşi, prieteni. Epistolele pică bine, că vin ca un fel de captatio, predispunînd pentru un soi de pasionant exerciţiu de recrudescenţă eseistică pe varii teme; iar interviurile încoronează opul, pentru că verifică încă o dată o metodă de lucru onestă.

Acuma parcă mai lămurită transpare şi chestiunea burghezului din motto. Un burghez abordează întotdeauna mai detaşat, pune problema cu mănuşi albe, selectează ambientul şi perlocuţia. Aşa arată criticul nou. (A nu se confunda cu cel care produce nouă critică). Eroul se potriveşte mai bine tipului vechi de critic, criticul cu aplecare hiperangajată, gata să dea tîrcoale masivelor de trei ori şi a patra oară, de verificare, să le escaladeze, timp în care se va emoţiona, se va înfuria, va muri şi va reînvia de vreo mie de ori, iar în final, aşteptînd laurii, o va lua de nevastă pe fata împăratului, ori pe Elena din Troia. Burghezului i-ar veni mai la socoteală, parcă, nişte tratative, un negoţ n-ar fi rău, iar litigiul piept în piept l-ar intimida.

Mircea A. Diaconu, La sud de Dumnezeu. Exerciţii de luciditate, Paralela 45 Editura, [Piteşti],[2005], 303 p.

Cronică publicată în revista „Observator cultural”, Numărul 333 / August 2006

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s