Artemii Magun, Agonia suveranității și democrația mondială


artyom-magun2Dmitrii Uzlaner în dialog cu Artemii Magun

„Russkii Jurnal”, 02.01.2012

Partea II-a

 

În ultimul său articol din „Russkii Jurnal”, Boris Kapustin susține că democrația în condițiile capitalismului este posibilă numai în măsura în care masele sunt capabile de o rezistență organizată. Democrația este o concesie la care este nevoită să recurgă clasa capitaliștilor pentru a-i liniști pe cei de jos. Împărtășiți această teză și cum evaluați capacitatea celor de jos de a se opune și rezista?

 

Nu sunt de acord în totalitate cu această teorie general acceptată în științele politice pozitive contemporane. Adică Boris Kapustin are parțial dreptate atunci când afirmă că democrația de jos este posibilă numai în momentul revoluției, iar în restul timpului conduce establishmentul. E o bună abordare a faptelor empirice. Dar, așa cum s-a mai spus, filozofii ar trebui să urmărească nu empirismul nud, ci acele principii, acele fundamente ale legitimității, pe care se bazează acest empirism.

Statul contemporan se autoproclamă democratic și își creează un fundament propriu în revoluție. Putem spune că este vorba pur și simplu de cinism și că în realitate cea care conduce este elita. De acord, însă dacă declarăm la televizor că suntem conduși cu toții de elite și că nu există, de fapt, nici un fel de democrație, atunci aceste elite se vor prăbuși automat. Pentru că nu mai trăim în veacul al VII-lea, ci în al XX-lea. Legitimarea este alta acum, iar asta nu-i o glumă. În acest sens, manifestațiile de acum demonstrează că reconstituția Rusiei și numele democrației, cu tot cinismul, au avut o anumită noimă.

Din acest motiv, mi-e mai apropiată filozofia politică a lui Alain Badiou, care și ea are în totalitate un sens empiric concret. Elitele nu se pot afla tot timpul la putere, adică e nevoie să existe din când în când momente de scurtcircuitare a sistemului, unele prăbușiri. Iar atunci când se întâmplă asta, respectiva prăbușire comportă pe mai departe unele consecințe. Altfel spus, democrația nu este un moment temporal, ci o mișcare. Iar Badiou prezintă corect lucrul acesta, ca eveniment-fondator loial sieși pe mai departe.

Cu alte cuvinte, în timp apar anumite durate. Astfel este organizată Constituția de drept și așa e organizată viața. Badiou are dreptate atunci când spune că în viața fiecărui om există iubire. Te-ai îndrăgostit de un om. Poate că numai te-ai culcat cu el, relativ vorbind, după care v-ați despărțit. Dar poate că ați început să aveți o relație. Ia dacă o aveți, atunci se înțelege că, la fel ca într-un stat, nu trăiți o pasiune nebună 24 de ore din 24, probabil că vă ocupați de unele aspecte ale vieții, vă certați și așa mai departe. Dar pe ce se bazează această relație? Ea se bazează exclusiv pe amintirea unui anume eveniment, care se întoarce din când în când în mod asurzitor. Le fel și cu politica. Astea le spune Badiou și din acest punct de vedere sunt de acord cu el.

 

Dar problema e că democrația contemporană, cel puțin în unele expuneri, se transformă în postdemocrație, în sensul că litera democrației, procedura democrației este supravegheată, iar spiritul democrației, astfel încălcat.

 

Voi porni de la același exemplu al relațiilor de iubire. Există, să zicem, o familie, iar la un moment dat soții realizează că barca iubirii lor s-a lovit de viața cotidiană. Și atunci ei fie divorțează, fie continuă să trăiască împreună, însă duc o viață extrem de plictisitoare. Se întâmplă așa? Se întâmplă. Putem reduce viața unei familii la un astfel de proces? Nu putem. Pentru că ideea și însăși posibilitatea unei familii constau în opusul acestora de mai sus. Exact așa e și cu statul.

Într-adevăr, în prezent, democrația ca regim politic se află în criză în toată lumea. În special, din cauza unor evenimente foarte specifice – victoria ideologiei neoliberale și, drept urmare, a acelui grup de oameni care o reprezintă. De aici și dizolvarea valorilor democratice – atât în cadrul ideologiei dominante, cât și în interiorul elitelor. Dar există un moment mai fundamental decât asta – elementele democrației din țările occidentale nu duc către nici un fel de democrație în sens global, dimpotrivă, SUA se comportă în politica internațională de parcă le-ar interzice anumitor țări să se implice în propria lor politică internă (Irak, Afganistan, Libia ș.a.m.d.). Iar acest bumerang se întoarce asupra democrației din chiar interiorul SUA.

Criza de astăzi se traduce printr-un proces extrem de bizar: adevărata democrație se caracterizează prin faptul că toți se revoltă împotriva ei însăși. Oamenii ies în stradă și protestează împotriva statului, după care statul (America, Franța) zice: uitați-vă cât de democrați suntem noi, se protestează împotriva noastră. E un model ciudat, dar cred că nu mai are viață lungă. Cu toate acestea, e mai bine așa, decât nimic.

 

În Rusia lucrurile se întâmplă exact așa cum le descrieți – oamenii protestează împotriva „democrației” proprii, iar statul spune: uitați-vă cât de democrați suntem noi, le permitem oamenilor să se revolte. Dar asta e o situație patologică. Ar trebui să ducă la ceva până la urmă. Ce va urma? Democrația directă?

 

Cred că există mai multe ieșiri din această situație. Da, cu siguranță, prăbușirea acestui sistem poate duce la un nou moment democratic. Teoria de stânga recunoaște unanim că e nevoie de o adevărată democrație directă, e nevoie de consilii, atât teritoriale, cât și comerciale. Astea sunt lucruri evidente. Și sunt ceea ce trebuie făcut astăzi, ce trebuie cerut să se întâmple în Rusia, dacă nu vrem ca puterea să se confunde din nou cu proprietatea privată, iar oamenii să se uite ursuz unii la ceilalți. Municipalitățile investite cu competențe generale, consiliile asociațiilor muncitorești, susținute de lege, adunarea legislativă în calitate de consiliu al consiliilor locale și de muncă. Toate acestea nu exclud, ci presupun necesitatea unui guvern central puternic, cu condiția ca acest guvern să aibă interes pentru democrație și să o aducă la rang de scop în sine (și nu de instrument de creștere a PIB-ului ș.a.m.d.).

Pe de altă parte, problema democrației mai este și că are loc o criză a statului național, pentru care democrația a și fost creată. Dacă trăim astăzi un grad tot mai mare de integrare, globalizare și așa mai departe, atunci e limpede de ce democrația trece printr-o criză.

 

Iar asta înseamnă…

 

Asta înseamnă că democrația trebuie să devină internațională, mondială. Toate mișcările de proteste din 2011 ar trebui să se strângă la un loc și să elaboreze o politică comună. Acest lucru e greu de instituționalizat, dar, se vede, altă cale nu există. Altfel, la nivel global, internaționalizarea va determina un soi de structură imperială, care va renunța la democrație și va declara că de-acum încolo cei care conduc sunt experții, birocrația, iar restul nu sunt decât grupuri și grupulețe de gestionat. În acest sens, teoriilor lui Negri și Hardt li se poate contraargumenta că mulțimile pot exista cel mai bine anume într-un imperiu.

E posibil un astfel de imperiu al mulțimilor? Se pare că da. SUA poate candida lejer pentru rolul de metropolă. Dar care vor fi bazele acestui imperiu? Ei, aici trebuie inventat ceva. Vreun marxism-leninism nou, vreo teorie care să demonstreze că acest imperiu se bazează totuși pe voința popoarelor sau pe carisma vreunui conducător remarcabil. Dar asta e prea puțin verosimil. De aceea, cred că fără o legitimare democratică stabilitatea globală nu poate fi posibilă.

Dar în realitate, vor exista, mai degrabă, niște compromisuri între forma imperială și cea democratică. Iar forma statului suveran va fi treptat depășită.

 

Cum se suprapun toate acestea peste procesele de transformare prin care trece capitalismul contemporan? Adică dominația finanțelor, relocarea proceselor de producție la periferie, în China, fragmentarea clasei muncitoare, transformarea de fapt a oamenilor în muncitori în sfera serviciilor…

 

Capitalismul, dacă e să privim în ansamblu, este și el parte a aceleiași probleme. Democrație plus capitalism este o formă de compromis, un monstru orbit de lucruri destul de contradictorii. Democrația, în principiu, neagă capitalismul, după cum ultimul se bazează pe exploatarea forței de muncă. În ceea ce-l privește, capitalismul pur ar prefera să se descurce și fără democrație. Ar fi fost suficientă libertatea individuală, însă fără dreptul de a vota (Chile, Singapore, China…).

Însă dintr-un șir întreg de motive, aceste logici s-au ciocnit și s-au legat una de cealaltă, dând naștere democrației capitaliste, adică nici democrație deplină, dar nici capitalism total, iar astfel, de îndată ce democrația triumfă un pic, încep imediat să iasă la suprafață constrângerile sociale ale capitalismului. Ca atare, asta s-a și întâmplat în secolul al XIX-lea, când cele două s-au ciocnit încă de la bun început. Iar acum au loc următoarele: contradicția care în secolul al XIX-lea nu a fost rezolvată, până la urmă a fost treptat transferată în geopolitică și geoeconomie.

Capitalismul care funcționa prin intermediul exploatării proletariatului în Anglia sau Germania funcționează acum prin intermediul exploatării în Sud. În acest sens, nimic deosebit nu s-a schimbat. S-a schimbat numai distribuția geografică și mecanismul.

Prin urmare, apare și aici, din nou, chestiunea democrației. Însă de data nu mai vorbim despre democrație în cadrele unui singur stat, ci la nivel mondial. E ciudat, la voi e democrație, iar la mine sclavagism. America instaurează democrația peste tot, însă nu știu din ce motiv ea construiește democrația doar în cadrele unor state individuale, iar nu în cadrele relațiilor cu America însăși. E ceva neconvingător aici. De aceea, până la urmă, trebuia să apară o anumită tensiune democratică dinspre sud spre nord. După Hardt și Negri, exact asta se și întâmplă acum și tocmai de aceea în curând va lua naștere democrația mulțimilor. Însă totul, bineînțeles, e mult mai complicat. Pentru a te putea opune la ceva, trebuie să fii unit.

Putin, așa cum știți, a declarat că suntem victimele „agitației” și că manifestațiile sunt organizate de dușmanii din Occident. Din punct de vedere empiric, asta e o tâmpenie totală, bineînțeles. Dar în spatele ei se ascunde un argument serios: o potențială revoluție colorată poate slăbi Rusia, de parcă în miezul protestelor s-ar afla dominația Americii. Și rezultă acest paradox: luptând pentru egalitate la scară mondială, Rusia și China pun pe picioare niște regimuri autoritare. Acesta e un paradox din care nu se poate ieși pur și simplu în direcția adoptării premizelor „democrației” modelului american. Unde înafară de Europa Occidentală au reușit ei să-l exporte?

Astăzi, pentru noi, victoria democrației ar trebui să însemne nu numai alegerea căii neoliberale „drepte” (!), ci crearea propriei noastre puteri populare, bazată pe dialog social și respectând dorința de a nu mai avea încă o „zgardă” prin exploatarea forțată a muncii ș.a.m.d. Dacă vorbim serios despre democrație, ar trebui să acceptăm, pentru o vreme, conservatorismul bineștiut și inerția valorilor societății rusești. Singura modalitate de depășire a lor se poate face numai prin implicarea democratică a majorității și printr-o integrare internațională a mișcărilor democratice.

 

Altfel spus, raportați până la urmă lupta pentru democrație la lupta pentru democrația mondială?

 

Eu spun că asta e o tendință obiectivă, în raport cu care ea poate fi posibilă.

 

Dar ce credeți despre „democrația suverană” și în genere despre suveranitate, asupra căreia se concentrează atenția mai mereu în politica rusă internă și externă?

 

Unul din recursurile filozofiei politice contemporane – în special, acestuia i-am dedicat ultima mea carte, Edinstvo i Odinocestvo [Unitate și Solitudine] (2011), rezidă în îndemnul de a nu ne amăgi că subiectul suveranității este un fenomen existent natural și real. Dimpotrivă, ea e rezultatul prăbușirii societății sau rezultatul forțelor îndreptate către această prăbușire. Așa este chiar și atunci când avem de-a face cu un stat întreg.

Voi da Rusia drept exemplu: așa cum bine ați observat, conducătorii noștri insistă foarte mult asupra suveranității. Ce înseamnă asta, de fapt? Asta înseamnă: nu mă atingeți, toți vor să-mi facă rău, am și eu mustăți. Asta e o logică puțin infantilă, dar e limpede că e îndreptată asupra celorlalți. Altfel spus, suveranitatea în chipul autosuficienței, în realitate, înseamnă dialogul cu cealaltă persoană de care vrei, de fapt, să te izolezi. Putem spune că suveranitatea în zilele noastre decurge dintr-un soi de disperare. Un om pus la colț sau un subiect format de o mulțime de oameni declară că este suveran. Iar suveranitatea statului reflectă, reprezintă, disperarea suverană a cetățenilor săi atomizați.

 

Altfel spus, accentul pus pe suveranitate, la final, se termină în agonie? „Democrația noastră suverană” este un astfel de exemplu?

 

Da. Și, de fapt, nu numai Putin se face vinovat pentru ea. Asta e, de fapt, o latură deloc simpatică a vremurilor de azi. Dacă privim secolul al XVII-lea, când se formaseră deja toate momentele de bază ale structurii metafizice a timpurilor noi, dacă ne uităm la Descartes, Hobbes, Pascal, Racine, dacă luăm cei mai mari și mai remarcabili autori, vom vedea că toți scriu despre tulburare, depresie, solitudine în însuși omul suveran de-atunci, dar în același timp ei (înafară de Pascal) ajung la concluzia decurgând de aici că tocmai de aceea trebuie să rămână suveran. Concluzia, bineînțeles, e bună, dar în spatele ei veghează o anumită stranie disperare.

Sarcina mea și a filozofiei nu se rezuma la asta. Patosul pozitiv constă în faptul că atunci când constatăm solitudinea, constatăm și structura profund socială și sociabilă a situației noastre, constatăm că, fie și în mod negativ, tot prin intermediul celorlalți oameni ne definim, strâns legați de alți oameni. Ne raportăm și ne definim prin ei chiar și atunci când intrăm în găoace. Pornind de la acest fundament putem construi o anumită comunitate, o nouă valoare generală, decurgând din faptul că societatea contemporană se află într-o stare de semicolaps.

Solitudinea colectivă și nu confluența într-o nouă hidră fără cap este starea politică a vremurilor noastre. Cred că aceasta poate sta la baza unei noi solidarități – ceea ce și vedem la manifestațiile noastre, unde, spre exemplu, hoinărește un număr mare de flaneuri! Însă pe ei îi unește forța negativă a protestului, se eliberează de alibiul solitudinii cuibărit în mulțime, îi mobilizează ritualul laic al acțiunii în masă, întreținut de vraja veselă a sloganelor și de formele ludice ale Facebookului, care, apropo, este o altă formă a socializării în solitudine!

 

Vorbiți despre agonia suveranității și tendința către democrația mondială, dar sistemul contemporan ne dă impresia unui mecanism extrem de solid: simbioza dintre SUA și China. Și Rusia e construită foarte bine în acest sistem al distilării capitalului din colo încoace. De aceea nu-mi pot imagina unde poate apărea un asemenea subiect care să aibă puterea reală de a se lupta pentru o oarecare democrație mondială. Altfel spus, elitele sunt atât de integrate, încât mi-e greu să-mi imaginez așa ceva.

 

Cred că exagerați gradul de stabilitate al sistemului. Dimpotrivă, dacă ascultați economiștii, aceștia mai că nu suflă-n surle și trâmbițe. China va înceta foarte curând să finanțeze America. China își cumpără singură propriile mărfuri pe propriii bani, iar America trăiește tocmai din asta. Stabilitatea se bazează pe puterea Americii, cea tradițională și cea militară.

Toate astea se pot întrerupe peste noapte. Nu vreau să fac nici o prognoză, dar a vorbi despre stabilitate, având în vedere instabilitatea conceptuală despre care am discutat deja, pentru mine, în calitate de filozof, ar fi ceva extrem de ciudat. Un regim construit pe realitățile secolului al XVII-lea (sistemul westfalic) este proiectat astăzi peste o realitate incomparabil mai complicată, în care există noi direcții ale unității și integrării. Iar astea ar trebui să cedeze. Dar nu în sensul că va veni sfârșitul universului, iar statele lumii vor fi nevoite, inevitabil, să elaboreze noi forme politice. Iar noi, astăzi, în Rusia, ne aflăm în cea mai bună dintre situații pentru a crea noi jocuri politice – noi mecanisme ale solidarității.

 

Traducere publicată pe platforma „CriticAtac”, ediția din 11 ianuarie 2013

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s