Acum, în 2007, cînd numărul cărţilor despre Kafka a trecut lejer peste cifra de 40 000, încă un studiu, fie el şi „semi-monografic”, despre autorul Verdictului, poate fi considerat pe drept cuvînt „un act de sinucidere culturală”, cum recunoaşte, încă din Prolog, Iulian Băicuş, autorul cărţii Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, carte pe care am văzut-o întîmplător în vitrina librăriei din holul Facultăţii de Istorie. Însă nu din raţiuni culturale sado-maso a scris Iulian Băicuş această carte. Motivele sînt nenumărate, iar unul dintre acestea este de a apropria spaţiului cultural românesc un fenomen MittelEuropean, spaţiul românesc fiind unul din care a cam lipsit dezbaterea privind opera scriitorului praghez în timp ce în Europa şi în S.U.A. s-a pus deja pe picioare o întreagă exegeză ce poartă şi un nume – kafkologia.
Spectacolul kafkologiei este fascinant. În timp ce Harlod Bloom trecea opera lui Kafka „printre coloanele de rezistenţă ale canonului european”, Scholem şi Walter Benjamin urmăreau atent filonul evreiesc din opera acestuia; Borges s-a ocupat de o aşa-zisă „dublă rădăcină evreiască” iar Thomas Mann i-a respins teoria; psihanaliştii, cu Marthe Robert la proră, au explorat temele, motivele alienării şi persecuţiei; Deleuze & Guattari aplicau în forţă o „lectură deconstructivistă” în timp ce Milan Kundera se lăsa sedus de umorul suprarealist pe care l-ar fi simţit în textele lui Kafka. Între timp Kafka fusese considerat precursorul lui Federico Fellini, al lui Márquez, Fuentes şi Salman Rushdie iar studiile recente i-au aplicat cele mai interesante lecturi, de la cea feministă, dimpreună cu gender studies, şi de antropologie culturală pînă la literatură comparată, stilistică, cultural studies, studii evreieşti şi germanistică.
La noi, însă, nu s-a întîmplat mai nimic din toate acestea. Primele texte au fost traduse, ce-i drept, imediat după moartea scriitorului în revistele româneşti de avangardă, de către Saşa Pană şi Gellu Naum. Au urmat apoi traduceri în volum semnate de Paul Celan, Mariana Şora, Radu Gabriel Pîrvu sau Mircea Ivănescu, singurul care a oferit, pînă la recenta colecţie de la RAO, o traducere completă, literară pînă la capodoperă. „Singura problemă, comună tuturor cărţilor româneşti – observă Iulian Băicuş – constă în absenţa indexului, care transformă căutarea unui cuvînt cheie oarecare într-un soi de autodafé.” Pot confirma această observaţie. Am căutat cu disperare, vreo trei zile la rînd, în volumul 4 al Operelor complete de la Editura Univers în traducerea lui Mircea Ivănescu, scrisoarea în care Franz Kafka îi mărturisea lui Max Brod repulsia care-l curpindea faţă de mişcarea dadaistă de la Zürich, manifestîndu-şi inaderenţa în mod explicit, şi nu mi-a mai fost dat să o găsesc. Mi-am zis atunci că poate nici nu a existat acea scrisoare.
Un început al dezbaterii, şubred dar promiţător – trebuie să recunoaştem deşi Iulian Băicuş nu a făcut-o, a existat şi la noi. În 1968, cînd Radu Enescu aplica o lectură marxizantă operei kafkiene, în al său studiu, intitulat Franz Kafka şi apărut la Editura Pentru Literatură Universală, Al. Philippide scria despre Franz Kafka şi singurătatea în mijlocul mulţimii în Scriitorul şi arta lui, carte care apărea la Editura pentru Literatură. În acelaşi an, Paul Dinopol traducea cartea lui Roger Garaudy, Despre un realism neţărmurit (carte citată şi răscitată trei ani mai tîrziu de Nicolaie Balotă în Lupta cu absurdul), în care „lumea lui Kafka” beneficiază de analize întinse. Tot în 1968, Leonid Dimov aducea, prin traducerea sa, în spaţiul literelor româneşti Istoria romanului modern a lui R.-M. Albérès, carte din care analiza romanului lui Franz Kafka nu lipseşte. Un an mai tîrziu, în 1969, A.E. Baconsky analizează minuţios textele kafkiene în Moştenirea lui Franz Kafka din Meridiane. În 1975, Sergiu Pavel Dan întreprinde primele demersuri comparatiste, făcînd o paralelă între opera lui Kafka cu cea a lui Max Blecher şi cu cea a lui Urmuz în Proza fantastică românească. Mai palid decît Stanley Corngold în Kafka as an Expressionsit, Ov.S. Crohmălniceanu îl va aminti doar pe Kafka în a sa Literatura română şi expresionismul care apărea în 1978. Abia în 1987, un George Purdea va traduce cartea lui Walter Biemel, Expunere şi interpretare, carte prin care kafkologia occidentală intra, modest dar sigur, în spaţiul cultural românesc.
Sarcina lui Iulian Băicuş, în 2006, a fost prin urmare una deloc uşoară. Acesta ne spune din start că va trage cu ochiul şi la spectacolul „exuberant al interpretărilor, fără a ne lăsa furaţi de acestea”, „vom încerca să unificăm sinteza şi analiza, în spiritul ludic al autorului lui Odradek”, cartea fiind făcută „din aţe înodate, din petice, din resturi rămase de la festinurile altora, e un patchwork, într-o perfectă poetică postmodernă, căci se doreşte a fi un eseu mai degrabă personal, un fel de personal Kafka, şi nu un lung şi foarte plicticos discurs, care va trimite în cele din urmă la culcare şi pe cel mai încăpăţînat dintre cititori.”
Într-adevăr eseul este impozant prin diversitatea domeniilor de observaţie. Are tot ce-i trebuie ca să se poată numi „ediţie critică” în variantă postmodernă, de la reproduceri fotografice pînă la note de subsol laborioase şi bibliografii pe compartimente. Iulian Băicuş lucrează, treabă deloc lejeră şi de-a dreptul riscantă, pe mai multe fronturi teoretice. În timp ce polemizează (cu Walter Benjamin, de cele mai multe ori) sau se pune de comun acord (cu Ernst Pawel, The Nightmare of Reason. A Life of Franz Kafka, sau cu Marthe Robert) cu „spectacolul absolut exuberant al receptării” sau cu cel al biografiilor, propune soluţii teoretice sau rezolvă etimologii onomastice, ca în capitolul Biografia lui Franz Kafka, în zig zag, semnalează capcanele în care cad adeseori unii exegeţi ca Mailloux sau Karl Friedrich; propune totodată soluţii în Corespondenţa cu ecou controlat, un numitor comun al corespondenţelor lui Kafka fiind prietenia (Robert Klopstock a salvat bileţele de conversaţie din sanatoriul de la Kierling, cînd Franz nu mai putea vorbi, iar Max Brod a păstrat cărţile poştale); reia paralelele cu opera lui Max Blecher pe care le începuse în 2005 într-o altă cartea a sa, Max Blecher. Un arlechin pe marginea neantului.
Trebuie spus că Iulian Băicuş este unul din puţinii critici de la noi care se întreabă de ce scrie cutare autor. Judecăţile exegetice care-i aparţin sînt şi un vast răspuns la această întrebare. Răspunsurile sînt dintre cele mai ingenioase: pentru că, de exemplu, miza scrisorilor este „una ontologică, iar nu una ideologică”, scrisorile de dragoste „nu sînt transcrieri ale relaţiei, ci chiar substitutele ei, un soi de ersatz”; pentru că Franz Kafka este „o personalitate bîntuită de demoni, contradictorie, fracturată”; pentru că scrisul devine pentru Kafka „o nevoie organică, un proces pur şi simplu biologic, (…) unica metodă de a exista”, e „un pharmakon perfect” (apud Walter Sokel, citat de Iulian Băicuş); pentru că adevărata boală a marelui autor nu era tuberculoza, ci ipohondria, marele autor fiind de fapt „o fiinţă isteroidă, cu psihologia bolnavului închipuit al lui Molière”; pentru că „se teme doar de două lucruri, crucea familiei şi usturoiul căsătoriei” (în ciudatul capitol Kafka – Dracula); pentru că lumea ca teatru e unica „formulă de salvare, e chiar esenţa artei lui Kafka şi unul dintre fundamentele ei baroce”. Iar toate acestea formează ceea ce Iulian Băicuş a numit „esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka”.
Desigur există momente în eseul lui Iulian Băicuş cînd acesta nu se delimitează cu totul de unele interpretări care nu-i aparţin chiar dacă ar fi avut toate argumentele să o facă. De pildă, pentru că Metamorfoza şi alte cîteva proze respectă „regulile de construcţie din lirica centrată pe exprimarea totală a Sinelui celui mai profund” acestea devin dintr-odată, pentru Iulian Băicuş ca şi pentru Stanley Corngold, expresioniste. I. Băicuş trece însă cu vederea modul în care vocea insectei exprimă în totalitate Sinele cel mai profund. Gregor Samsa are o perspectivă arahnomorfotizantă, el nu se presimte un gîndac de bucătărie, el este această însectă, modalitate care apare la mai toţi absurdiviştii care lucrau cu metamorfoze în textele lor, de exemplu la Bruno Schulz în Manechinele. Altfel, mai toate textele moderniste recurg la „exprimarea totală a Sinelui celui mai profund”. Nu văd de ce tocmai Franz Kafka nu ar fi făcut-o.
Imperativ, mai trebuie semnalată o eroare de neocolit privind aspectul tipografic al cărţii care, de data aceasta, a funcţionat în detrimentul conţinutului. Textul e scris în Word, cu Fontul Times New Roman de 12, cu Alt+Shift setat pe română şi cu Autocorect în engleză. Asta înseamnă că la culegerea textului multe cuvinte au fost drastic dispensate de sufixele şi desinenţele româneşti. Astfel, ce ar fi trebuit să fie un citat din Deleuze & Guattari, s-a transformat într-o sibilinică bălmăjeală tipografică: „single fiinţelor camivore” pentru „sîngele fiinţelor carnivore”, „noctumă” pentru „nocturnă”; sau în altă parte: „toate aceste act de succesiv”, „acest putemic filon tragico-patetic”, „în această scrisooare nu sînt salvate”.
Una peste alta, marele merit al Esenţei înfricoşătoare… este acela de a fi redeschis o dezbatere care pînă mai ieri a lipsit de pe rafturile exegezei kafkologice.
Iulian Băicuş, Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, editura universităţii din bucureşti®, [Bucureşti], 2006, 205 p.
Cronică publicată în revista „Observator cultural”, Numărul 360 / Februarie 2007
kritische concepten 