De la holorime şi ronsete la sonet. Şi invers


sensuri-ale-perfectiunii_132632În prima jumătate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Federico II al Siciliei, un cleric funcţionar numit Giacomo da Letino inventa un fel de poezie pe şapte rînduri, marcînd cu cerneală de o altă culoare fiecare a unsprezecea silabă. Rezultatul invenţiei reprezenta pentru vremea aceea o modalitate de a insera într-un text poetic mai multe preocupări matematice, care puteau fi întîlnite şi în scrierile altor umanişti redutabili de la curtea împăratului italian. Rezultatul acestei invenţii cu formă constantă, numită „sonetto”, este astăzi cunoscut de toţi şi detestat la şcoală. De la Petrarca la Mallarmée, trecînd prin Shakespeare şi Vasile Voiculescu, forma fixă s-a diversificat, a căpătat ceva din nuanţa închisă a agatei fine şi din gustul vinului bun, dar şi ceva din flerul obiectului găsit pe care toţi ar vrea să-l aibă, trezind pe parcurs şi interesul disciplinelor teoretice.

În Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, Ioana Bot întreprinde o astfel de încercare, ce se leapădă de armătura inodoră a metodelor din tratatele de prozodie, venind spre „forma fixă” din direcţia istoriei mentalităţilor şi a culturii, trăgînd cu ochiul în ograda românească a carierei acestei forme – la Asachi, Eminescu, Macedonski, Foarţă, Cărtărescu ş.cl. – cu o reluare a discuţiei de acolo de unde o lăsase Ştefan Augustin Doinaş. Cu alte cuvinte, studiul Ioanei Bot nu demarează cu o întrebare fundamentală sau cu mai multe, ci cu nişte răspunsuri neîndeajuns fundamentate care ar putea suna cam aşa: dacă ştim cu toţii că forma fixă a textului poetic are sens pentru că este primul lucru care ne sare în ochi, atunci acest sens trebuie interpretat pornind de la formă. Această presupoziţie nu este un fel de a privilegia formalismul demersului, ci mai degrabă modul onest de a accepta certitudinea, în felul lui Paul Ricoeur în încercările sale de hermeneutică.

Tocmai de aceea, una din ideile cheie conţinută în prima parte a cărţii – Poezia cu unghii de onix. Preliminarii la o poetică generală a literaturii cu formă fixă – va fi că forma este „un construct cultural preexistent textului ca unicitate şi recunoaşterea ei declanşează interpretarea”,  observaţie care îi aminteşte Ioanei Bot de întrebarea lui Stanley Fish, „How to recognize a poem when you see one?”. În acelaşi timp, remarcă Ioana Bot, primul sens al formei fixe va fi tensiunea dintre dimensiunea „lineară” şi cea „tabulară” a formei fixe. Ce înseamnă acest lucru? Că lectura unui sonet solicită o performare a acestuia în gînd, dar şi una vizuală. În „preistoria” lui, sonetul, de pildă, miza foarte mult pe aşezarea versurilor în pagină, pe distribuţia rimelor pe culori şi alte detalii de acest tip, solicitînd înainte de toate o lectură vizuală a informaţiei.

Între paranteze fie spus, în numărul 2, volumul 3, al The Harvard Libaray Bulletin din 1992,  istoricul şi teoreticianul Roland Greene prezenta sub titlul Material Poetry of the Renaissance/ The Renaissance of Material Poetry o serie de facsimile a unor texte cu formă fixă din perioada renascentismului european. E vorba de nişte structuri imbricate, jumătate text, jumătate desen, care necesită o lectură simultană. Nu sînt, ca în cazul avangardiştilor, caligrame sau texte pictopoetice, nişte propoziţii scrise cu un anumit stil grafic, ci este vorba de un simbolism al imaginii înlocuitoare de text, amintind pe undeva de vîrsta unui anume tip de limbaj mai vechi, poate de limbajul natural. Aşa cum este sonetul în două părţi al lui Giovanni Battista Palatino, Compendio del Gran Volume de l’Arte del Ben Scrivere, scris la Roma în 1566, Ara Christiani Religioni Poematum Liber (1573) al londonezului Richard Willes ori Square Poem in Honor of Elizabeth I Sundry Christian Passions (1597) al lui Henry Lok, care aminteşte de stihurile la stemă ale lui Varlaam, tot o formă fixă a textului poetic. Acest fel de a concepe forma poetică fixă trece în viziunea lui Roland Greene drept early visual poetry. Studiul Ioanei Bot nu avansează o ipoteză atît de ambiţioasă, dar insistă, pe urmele lui Marco Santagata, asupra unui caracter „difuz al constrîngerilor formelor fixe”. Prin urmare, care ar trebui să fie coordonatele unei definiţii a formei fixe? Aceasta trebuie să ţină cont – zice Ioana Bot – de următoarele „decupaje”: caracterul tabular obligat al formei, natura binară a corpului textual (tensiune poetică internă, complementaritate ireconciliabilă, mediere ca funcţie originară a poeticităţii), echilibrul între scurtimea textului şi caracterul lui compact, dialectica inevitabilă între caracterul canonic al textului şi originalitatea auctorială.

Patru aplicaţii întinse fac mult mai explicită această posterioară definiţie. E vorba mai întîi de sonetul Afară-i toamnă… al lui Mihai Eminescu în capitolul Forme şi sensuri. Protecţia sensului poetic, un „exerciţiu de modelizare” care examinează „forma fixă şi construcţia eului” în acest sonet. Partea a doua a studiului, De nerostitul. Literatura contemporană şi formele fixe, aduce discuţia despre forma fixă în cîmpul problematicii actuale a subiectului, prin analiza „ronsetelor” inventate de către Horia Bădescu în volumul omonim din 1995, a „fugii” importate de către Dumitru Ţepeneag din arta muzicală în lucrarea Zadarnică e arta fugii, publicată în româneşte în 1991, a „holorimelor” lui Şerban Foarţă din volumul Opera somnia din 2000. Partea a treia din Sensuri ale perfecţiunii…, Addenda: Fişe pentru un dicţionar al literaturii cu formă fixă, propune definiţii pentru „baladă”, „catren”, „constrîngere”, „cvadrilă”, „cvartet”, „cvintet”, „distih”, „forme fixe”, „forme deschise”, „gazel”, „glosă”, „holorimă”, „leitmotiv”, „madrigal”, „odă”, „rondel”, „sextină”, „sonet”, „terza rima”, „terţet/terţină”.

Studiul Ioanei Bot are meritul de a relansa în forţă şi inedit, în plan românesc dar nu numai, discuţia privind forma poetică fixă, dar pe lîngă asta acesta reuşeşte pe parcurs să avanseze şi un fel de normă de conduită teoretică, necesară discursului critic din România, aceea de a nu adera, sau de a nu crede despre celălalt că aderă, la o ideologie atunci cînd aceasta este studiată. O altă disfuncţie a discursului teoretic românesc, id est critico-literar, pus în evidenţă de Ioana Bot privind poezia o constituie ignorarea mutual-generală a aspectului formal al textelor. Cînd aţi citit ultima oară o cronică literară care să se ocupe de forma poeziei dintr-un volum proaspăt apărut? Un alt aspect al cărţii, spectaculos aş spune, este modul în care Ioana Bot înţelege să-l reabiliteze pe teoreticianul Ştefan Augustin Doinaş, unul din numele de referinţă al Sensurilor perfecţiunii… .

Ca să nu ne prindem urechile în aparatul riguros-teoretic, cartea Ioanei Bot este fără îndoială o lectură captivantă care ne ajută să recuperăm memoria pierdută a unui limbaj poetic bogat, accidental uzurpat de verslibrisme şi monocromii rimice.

 

Ioana Bot, Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, 259 p.

Cronică publicată în revista „Observator cultural”, Numărul 414 / Martie 2008

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s