Artemii Magun, Protestele din decembrie: perspectiva unui filozof politic


artyom-magun2Dmitrii Uzlaner în dialog cu Artemii Magun

„Russkii Jurnal”, 26.12.2011

Partea I-a

Există în cartea dumneavoastră, Otrițatelinaea revoliuțiea [Revoluția negativă] (2008) o teză provocatoare. Scrieți acolo că revoluția anticomunistă încă mai continuă într-un anumit sens și că mai avem timp să-i dăm finalul care ne avantajează cel mai mult. Credeți în continuare în acest lucru? Și cum ați putea evalua, pornind de aici, resuscitarea activismului civic pe care îl urmărim deja de câteva săptămâni?

Atunci când am vorbit despre revoluția antisovietică, mă refeream la un anume potențial. Una din particularitățile analizei filozofice este că îți permite configurarea unor tendințe în chiar miezul realității empirice, niște tendințe subterane care comportă un caracter latent, neexplicit. Altfel spus, eu nu aș putea argumenta această declarație în mod empiric. Aș putea-o în schimb demonstra numai pornind de la logica istorică a evoluției. Iar empiric vorbind, aceasta era o demonstrație neviabilă, în sensul că potențialul acestei revoluții ar fi putut să nu fie realizat (cel puțin, nu prin eforturile noastre proprii).

Dacă ne amintim bine teza aceea pe care ați menționat-o, în esență ea afirmă următoarele: întrucât revoluția anticomunistă a fost îndreptată nu doar împotriva socialismului pur și simplu, ci, în genere, împotriva ideologiei în sine, mai exact, împotriva publicității ei și a spațiului puterii, atunci devine destul de limpede faptul că aceasta a dus la ani buni de căutări multistratificate, la grija oamenilor pentru viața privată și creșterea urii pentru sfera publică în sine. Iar toate acestea se traduc printr-o apatie aparentă, însă în profunzimea acestei apatii rezidă forța refuzului și a repudierii liantului social. Aceasta e o forță subterană puternică. Iar mai devreme sau mai târziu ea se transformă dintr-o stare potențială în una „cinetică”.

Cât privește evenimentele de acum, am observat de-atunci că societatea noastră le gesta, era gravidă cu ele, chiar dacă în momentul când scriam, la începutul anilor 2000, politizarea tindea către zero, iar în modă se etatismul artificial, naționalismul și Putin (ultimul – ca fetiș al vidului din spațiul public). Dar în același timp, țara trăia în continuare furtuna tot mai palidă a euforiei eliberatoare din vremea perestroikăi. O nemaipomenită bucurie a consumului, traversarea granițelor, redenumirea orașelor, toate acestea încă mai erau percepute în contrast cu epoca sovietică și ofereau oamenilor șansa de a se bucura de negativitatea acestei stări de ruinare a societății, produsă de pe urma unor forțe nerealizate ale dezvăluirii, eșecului și disperării. Altfel spus, odată cu surparea idealurilor, încă se mai simțea în aer, cu cinism, bucuria libertății, prin respingerea politicii ca reprezentare și reîntruchipare a propagandei sovietice. Însă de cum au început să fie date uitării consecințele evenimentelor din trecut, această negativitate a început să se reverse din nou la suprafață.

Evident, eu nu aș fi putut „prezice” faptul că revolta (și despre revoltă vorbim, chiar dacă momentan e una civică și pacifică) va avea loc fix după alegerile din 2011. De fapt, speram să se întâmple mai devreme. Unul din recenzenții primei mele cărți (2008), a scris, pe un ton nepoliticos-arogant, pornind de la declarațiile mele privind reînnoirea viitoarei revoluții, cum că „lui Magun nu-i ies teoriile și prognozele, și nici nu merită luate în serios argumentele autorului despre posibilitatea unei răzmerițe radicale a subiectului politic postsovietic copleșit de apatie și melancolie”[1].

În anii 2000, melancolia intelectualității se traducea în cea mai mare parte prin filipice despre osândita și nedreptățita societate rusă și înaltele idealuri cetățenești care-ți stau în gât ș.a.m.d. Exemple bune de propagandiști ai nimicniciei ruse pot fi B. Dubin și L. Gudkov. În același timp, mulți analiști ceva mai subtili și sensibili – între care B. Kagarlițkii, T. Vorojeikina, K. Kleman – scoteau în evidență numărul relativ mare al mișcărilor sociale, încolțite nu dintr-un civism idealizat, ci din fenomene concrete ale frustrării. Aceste mișcări nu au constituit, bineînțeles, masa critică reclamată de o revoluție, dar ele au fost o foaie de turnesol care indica tensiunea interioară a societății, contorsionată asemenea unui arc sau asemenea unui porc spinos înfuriat care se zburlește și se nărăvește, dar care stă gata să zbârnâie.

Dar prin ce se aseamănă atunci manifestațiile actuale împotriva fraudării alegerilor și perestroika din anii 1987-1991? Doar s-a întâmplat demult, iar cea mai mare parte a participanților la mitingurile de acum pe-atunci de-abia se născuseră!

În principiu, cunoaștem încă din teoria revoluțiilor veacului al XIX-lea că acestea au obiceiul de a se repeta. Marx, în mod special, a spus că istoria se repetă ca farsă, dar el se referea la autoritarismul postrevoluționar care pastișează Vechea orânduire. Cu toate acestea, tot el a mai scris și că o revoluție burgheză, cu termidorul său inevitabil, este urmată întotdeauna de o revoluție proletară, cu tendința de a se radicaliza. Bineînțeles, la noi nu are loc acum o revoluție proletară. Și în genere, nu e nici măcar revoluție deocamdată. Dar și aici funcționează logica secondării.

Ideea e că – dar și despre asta am scris în Revoluția negativă – perestroika a fost o revoluție inconștientă într-un anume sens: participanții au confirmat faptul că nu vor revoluție, dar că vor o evoluție normală a lucrurilor, parcurgând, în același timp, toți pașii clasici ai unei adevărate revoluții, ieșind în stradă cu milioanele ș.a.m.d. Se poate spune chiar că aceasta a fost o revoluție conservatoare. De unde și un deceniu de dominație a conservatorismului. Însă, inevitabil, asta s-a întâmplat doar pentru ca revoluția inconștientă să poată reveni, ca să spun așa, să devină „din sine”, „pentru sine”. De aceea, asistăm astăzi la o perestroikă „în răspăr”, nimeni nu discută ideologia, cu toții dezbat în jurul formei politizării și civismului (ceea ce la perestroika a fost pe al treilea loc, după personalitatea liderilor și economia de piață).

Chiar dacă și astăzi, din păcate, poți auzi de la unii lideri (al 24-lea al lui Kasianov, spre exemplu) mantra anilor ‘90: „numai de n-ar fi revoluție”. Asta e și ideologia împărătșită de către majoritatea conducătorilor Partidului Drugaea Rossiea [O Altă Rusie] – o tentativă de a mai încerca o dată să umple strada de sloganuri neoliberale de tipul „revoluție fără revoluție”. Sper că acest discurs nu va mai avea trecere acum, pentru că majorității, de data aceasta, îi este clar, e nevoie de instituții politice participative și cu autoguvernare și nu doar de o democrație parlamentară „normală”.

Așa că astăzi asistăm într-adevăr la cea de-a doua ediție a perestroikăi. Vom vedea pe viitor dacă se va ajunge la o înțelegere și o consolidare a formelor politice revoluționar-democratice, iar prin asta să se confere statului rus creat numai pe jumătate o bază cu adevărat constituțională. Cred că acesta de-acum e doar începutul unui drum lung și anevoios, iar succesul lui depinde numai de faptul dacă se va găsi o formă hegemonică reușită.

Perspectiva dumneavoastră este aceea a unui filozof politic sau nu distingeți în aceasta nici un specific? Ce este pentru dumneavoastră filozofia politică?

Filozofia politică nu este vreo nirvană speculativă exercitată într-un turn de fildeș, ci una din metodele de investigare a realității sociale: alta decât cea pe care ne-o propun pozitiviștii dominanți, ci dimpotrivă, ea este analiza fiecărui fapt din perspectiva originii sale istorice, analiza cauzelor și efectelor și a perspectivelor pe care le deschide, cât și a semnificației sale istorice universale (chiar dacă, să zicem, analizează faptul separat al fraudării alegerilor, cum ar arăta o lume în care astfel de fraudări ar deveni o normă?). Filozoful contribuie cumva la construcția suplimentară a unei anumite lumi (a world) pornind de la oricare din faptele reale.

E acea optică pentru care democrația înseamnă puterea poporului (chiar dacă poporul trebuie lăsat în pace), libertatea înseamnă transformare și creație (chiar dacă nici creația nu trebuie solicitată cetățeanului în sens juridic), și oricare dintre faptele politice – vârfuri ale unor iceberguri perene. Iar acestea nu sunt niște afirmații „normative” – ele descriu forma realității în sine.

Normative sunt de regulă afirmațiile pozitiviștilor-politologi, de tipul „democrația are nevoie de rotația elitelor și de separarea puterilor”, pur și simplu pentru că așa este organizată democrația în America. O conexiune absolut aleatoare este luată drept normă și criteriu esențial în empirism. În schimb filozoful se străduiește să exprime esența conexiunii. În cazul democrației, e vorba în primul rând de sursa revoluționară, iar în al doilea, de recursul la unitatea indeterminabilă, generică a poporului, care necesită cotituri și tulburări periodice în societate, cu scopul recurent al integrării sale generice.

Ce este politicul? Unde e de găsit acest politic în Rusia contemporană? Unde s-a coagulat? Evenimentele din Piața Bolotnaia sunt și ele un soi de revanșă a publicului, a politicului?

Există multe definiții ale politicului și foarte multe dintre ele sunt suficient de înțelepte. Mie mi se pare – am dezvoltat acest punct de vedere în ultima mea carte, Edinstvo i Odinocestvo [Unitate și Solitudine] (2011) – că politicul, înainte de toate, se definește prin faptul că oamenii se adună la un loc și acționează împreună. Ei nu acționează așa în mod implicit. Oamenii, așa cum a spus Immanuel Kant, sunt niște ființe social-asociative, ei se unesc, după care se sperie de această comuniune și încep să se respingă (asemenea porcilor spinoși, adaugă Schopenhauer). De aceea, e nevoie de ceva în plus pentru ca acestea să formeze o colectivitate, o anume comunitate. Iar această comunitate, în aspectul unicității ei, formează politicul. Dacă această unitate este stabilă, atunci ea poate forma un stat sau o anumită corporație. Dar în ansamblu, politicul este mult mai larg decât un oarecare stat sau oricare din instituțiile lui. Omul poate ocupa o poziție politică sau poate săvârși un gest politic în cadre complet neinstituționale. Dar va fi un gest îndreptat către o comunitate nedefinită a publicului, a poporului, îndreptat ca atare în special către o educație a solidarității.

Unde este acesta „coagulat” nu știu. Dar pot spune următoarele: în clipa în care orice mișcare socială pășește în stradă, aceasta se angajează politic. Chiar dacă cea mai mare parte a acestor mișcări, mai ales în Rusia, se intimidează de ceea ce ele însele înțeleg prin „politic” și încearcă să nu recurgă la niște slogane prea mari, legate de stat, putere și așa mai departe. Dar asta nu înseamnă că mișcările bune sunt politice, iar cele rele sunt apolitice. Mișcările din Piața Bolotnaia și de pe bulevardul Saharov sunt politice. Dar și manifestațiile naționaliștilor din Piața Manejului sunt niște mișcări politice. Mai mult chiar, însăși Duma sau administrația noastră sălășluiesc în câmpul politic și sunt nevoite să vorbească în permanență o limbă politică, chiar dacă ele, bineînțeles, încearcă tot timpul și pe măsura posibilităților să camufleze această formă a activităților lor. Filozoful dă expresie acestei forme ascunse, formată în cadrul evenimentelor constitutive ale trecutului și care dețin virusul reînnoirilor evenimențiale.

Dacă politicul se constituie în sfera unității, atunci ce îl alimentează?

În primul rând, impulsul evenimențial. În al doilea rând, prezența unei avangarde consolidate. În pofida diverselor tipuri de teorii anarhiste, care circulă astăzi prin toate mișcările democratice, cred că scopurile transformării și mobilizarea civică nu sunt posibile fără structurile unei conduceri personale și de partid. Un lider nu poate, bineînțeles, da naștere unei mișcări, el nu trebuie să fie „reprezentantul” acesteia – însă e nevoie de un mobil sau de un „subiect al fidelității față de eveniment” (după Badiou). În excelentul studiu recent al Carinei Clément, Ot obîvatelea k aktivistu [Din laic în activist] (2010)[2], e descris rolul unic al personalității liderului pentru mișcările sociale rusești. Evident, acesta este întotdeauna un pariu riscant care nu schimbă, ci propune o structură de autoguvernare, dar cineva totuși trebuie să îndemne oamenii, să spargă rezistența elitelor și propriile idei în dialog cu comunitățile de jos ale cetățenilor. Pariul nostru astăzi este prin urmare nu restricționarea totală a omnipotenței președintelui, ci mai degrabă înlocuirea lui (precum și a guvernatorilor, primarilor ș.a.m.d.). Toate acestea, evident, în condițiile unei restricționări dure a timpului de conducere, pentru a preîntâmpina apariția monarhiei, altfel spus, comutarea vectorului puterii de la crescător la descrescător.

În alți termeni, trebuie să vă raportați extrem de critic la teorii precum cele ale lui Hardt și Negri și conform cărora viitorul aparține mulțimilor, care nu cunosc instituționalizarea și nu au lideri?

Mă raportez la astfel de teorii în două moduri. În spatele lui Negri și Hardt se află o mare tradiție italiană a gândirii postmarxiste și marxist-anarhiste. Ei au foarte multe observații corecte. Eu, spre exemplu, împărtășesc anumite valori vehiculate de ei, asociate cu o mai mare democratizare, că oamenii se pot autoorganiza în mod organic. Acesta e un lucru minunat.

Dar ce concluzie putem trage de-aici? Că totul se dezvoltă, crește și înflorește într-o democrație mondială și că, mai mult, democrația va fi aceea care va spulbera orice tradiție metafizică, sprijinindu-se nu pe unitate, ci pe mulțime? Altfel spus, asta înseamnă că este suficient să deții un anumit grup, că din acesta se va desprinde un altul, care se va diviza la rândul său și nu va exista nici un moment în care să putem afirma că avem un singur grup, ele vor fi mai multe întotdeauna, iar aceasta va fi forma de organizare a omenirii. Cu alte cuvinte, rezultă de aici o dinamică a haosului perpetuu. De fapt, e și asta tot o utopie metafizică, numai că una pe dos.

Am două argumente împotriva acestor poziții – unul filozofic, celălalt, empiric. Argumentul filozofic constă în faptul că un concept precum mulțimea este pe deplin predefinit de conceptul de unitate. Dacă e să ne întoarcem la Parmenide și să afirmăm că principalul nu este unitatea, ci mulțimea, asta înseamnă că nu ne-am îndepărtat deloc de Parmenide și de Platon, care a negat mulțimea. În orice caz, vom fi deținătorii acestei pozitivități a unității, când aceasta există oricum undeva, dar de care ne îndepărtăm acum. Dacă într-adevăr ne mișcăm undeva înainte, atunci nu e mai bine să căutăm o sinteză?

Argumentul empiric constă în următoarele: oamenii trebuie să se unească într-un fel sau altul, fie aceștia anarhiști de trei ori și fie aceștia într-o mulțime. Dar mulțimea este atunci când există mai mulți. Adică atunci când ne imaginăm că facem parte dintr-un grup. Dacă oamenilor li se spune că nu trebuie să mai fie unici, nu mulțimea este cea care triumfă, ci forțele centrifuge. Și totul se dărâmă. Către ce conduce această realitate? Către faptul că societatea se fărâmițează în anumite reziduuri. Iar de asta se leagă un proces extrem de neplăcut. De exemplu, o astfel de societate va fi condusă de un tiran. Dar cum altfel mai poate exista o societate care este divizată în mulțime?

Încerc să rezolv această problemă prin conceptul de solitudine. Solitudinea, cred, precedă mulțimea. Pentru că solitudinea este unitate, însă într-o formă negativă. În consecință, solitudinea poate fi împărtășită, ceea ce se și întâmplă în realitate.

Astfel, principala provocare pe care o impun mișcările populare actuale este însușirea solidarității sociale, în pofida politicii autorităților, îndreptată (cu bună știință sau nu) spre distrugerea consecventă a acesteia. Deocamdată vorbim despre solidaritatea clasei educate – însă pentru noi e important să găsim o formulă deschisă pentru toți, „hegemonică”. Iar aceasta e o formulă dublă – în primul rând, cea a înverșunării împotriva unei puteri înstrăinată (din nou) de societate, iar în al doilea rând, cea a sloganelor adevăratei autoguvernări pe toate nivelurile.

Numai o astfel de reconstrucție a solidarității poate constitui răspunsul nostru adus naționaliștilor, care își pun aceeași întrebare, însă care propun un răspuns „suveran”, adică disperat: solidaritate fără străini. Iar blocul liberal de stânga trebuie să răspundă acestor proceduri printr-o solidaritate incluzivă.

Cum vă raportați la teoriile care afirmă că trăim în era postpoliticii, adică acolo unde ar trebui să existe politică, există din start un simulacru al politicii sau ceva de genul acesta.

Cred că astfel de teorii apar la intersecția dintre evenimentele politice, care trădează antagonismele reale care le traversează, și niște alegeri cu adevărat necesare și definitive pentru un deceniu de-acum înainte. Ce sens are să vorbim despre ele astăzi când zeci de mii de locuitori ai capitalei se află în piețe, în defavoarea carierei și portmoneului lor și sfidând riscul de a se arăta veseli?

Traducere publicată pe platforma „CriticAtac”, ediția din 11 ianuarie 2013


[1] Referința este la recenzia lui Ivan Boldîrev, publicată în Nr. 4 (60) / 2008 al revistei „Neprikosnovennîi zapas” [„Rezerva de urgență”] (n.tr.).

[2] Volum semnat împreună cu Olga Mireasova și Andrei Demidov (n.tr.).

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s