Sergiu Nicolaescu: „Filmul meu bate orice” (varianta integrală)


Sergiu Nicolaescu, Mai 2008, Foto: Andrei Ailenei

Sergiu Nicolaescu, Mai 2008, Foto: Andrei Ailenei

Povestea scurtă a interviului este următoarea. La începutul lui 2008, am demarat o colaborare cu revista „VIP Magazin” din Chișinău, în care trebuia să realizez, lună de lună, interviuri cu mari celebri din România. Primul interviu comandat a fost cel de mai jos, cu Sergiu Nicolaescu, care tocmai lansase „Supraviețuitorul”. L-am sunat, marele regizor a fost încântat de idee, am stabilit o data și o oră pentru întrevederea de la CNC. În ziua respectivă, eram acolo, numai că Sergiu Nicolăescu nu mai apărea. Cei de la CNC m-au avertizat ca domnul director mai avea trei interviuri stabilite, în aceeași zi, la aceeași oră, numai că în locuri diferite. Unul la TVR, unul la PRO TV, iar al treila nu mai știu unde. L-am sunat insistent, iar până la urmă a venit la mine. A intrat în trombă în parcarea de la CNC într-un Tico roz, ne-a strâns mâna cordial, mie și fotografului, Andrei Ailenei, și am urcat în biroul dânsului. A urmat discuția de mai jos:

N.B.: Următorul interviu trebuia să fie cu scriitoarea Leonida Lari, însă între timp colaborarea mea cu „VIP Magazin” încetase.

Acum, la o săptămînă de la premieră, cum a fost primit Supravieţuitorul?

Am aşteptat cu nerăbdare dar şi cu speranţă să văd efectul. Adică am simţit că e un film care poate să aibă priză la public şi, într-adevăr, după trei zile mi s-a confirmat. Pe sfîrşit de săptămînă – vineri, sîmbătă, duminică – s-au obţinut 6700 de spectatori, or asta înseamnă un record. Filmul lui Caranfil, Restul e tăcere, a obţinut patru mii şi ceva. Supravieţuitorul e, clar, un record şi cred că va merge bine în continuare. Deja scoate cel puţin 50.000-60.000, ceea ce este foarte mult astăzi.

Ce anume din Supravieţuitorul poate seduce publicul?

Suspansul. E foarte mult suspans acolo. Jumătate din film o constituie împuşcarea dintre cei doi prieteni, care e mereu amînată şi amînată de întoarcerile în trecut. Povestea trecutului e subliniată şi de muzică, iar muzica dă bine la sentimentalism, e cel mai bine pentru o epocă, să o punctezi cu muzică. Or, în film am avut foarte multe momente de muzică, iar astea au dat foarte bine. Atracţia filmului constă şi în surpriza finalului.

Aţi putea să faceţi un portret al publicului ideal pentru filmul Supravieţuitorul?

În primul rînd cei care sînt mai în vîrstă, şi pe urmă tineretul. Cei mai în vîrstă, pentru că revăd nişte perioade ale lor, iar tineretul, pentru că luat cunoştinţă de filmele mele prin televiziune, îi place genul, iubeşte genul. Să ne fie clar, faţă de un film american de aventură, Supravieţuitorul e cu totul altceva. Vezi filme americane în fiecare zi, filme care sînt de mîna a treia fără discuţie. Dar Supravieţuitorul este altceva. Este şi istorie, şi descriere, şi un personaj cunoscut de treizeci de ani, nu? E un personaj care a devenit un erou de la al doilea, al treilea film, un erou iubit de public, publicul de atunci, care acum are 40 şi ceva de ani. Dar merge şi la publicul de astăzi, care e şocat de ceea ce vede şi de muzica pe care o găseşte încă frumoasă. Publicul tînăr nu cunoaşte muzica respectivă, dar o găseşte frumoasă, mai exact – melodioasă şi sentimentală. Petre Mărgineanu este, de cîteva filme încoace, compozitorul meu.

Dacă ar fi să găsiţi dumneavoastră un termen de comparaţie american pentru Supravieţuitorul, pentru că aţi adus vorba mai devreme de filmele americane, care ar fi acesta?

Nu e nici unul. Vreau să spun că Supravieţuitorul este, într-adevăr, original. Bate orice. E pur românesc, adică pur socialist. Asta e realitatea, e vorba de o ţară socialistă. Şi pe urmă, unii au zis, domnule, dar cum de s-au găsit atîţia români să coincidă în acelaşi loc? Păi, cîţi sînt? Cinci români. Cinci români să nu se găsească într-un oraş? Sigur că se vorbeşte cînd româneşte, cînd englezeşte, deşi mai mult româneşte. Dar eu vreau să precizez ca Supravieţuitorul este un film realist. Multe din evenimentele respective le-am trăit, i s-au întîmplat eroului respectiv, Comisarului Gheorghe Cambrea. Adică celui care mi-a fost model.

Aţi putea să mai povestiţi încă o dată pentru publicul din Republica Moldova cine este modelul pentru Comisarul Moldovan?

Tatăl mamei mele a fost şeful poliţiei într-un oraş. Unul din fraţii ei, din cei doi, se făcuse poliţist. Cel de-al doilea fusese comandantul diviziei „Tudor Vladimirescu”, care s-a format în Rusia. Se numea Nicolae Cambrea. Cu toate că Nicolae Cambrea era mare în perioada respectivă – venise cu armata sovietică –, unchiul meu, Gheorghe Cambrea, comisarul, a avut de suferit. El a fost arestat pentru că la un moment dat, în 1939, la 1 mai, l-a arestat pe Constantin David. Constantin David era considerat un erou. Şi este un erou pentru că a fost omorît de legionari. Însă ceea ce nu se ştie astăzi, şi nu ştiau nici comuniştii atunci, este că el a fost informatorul poliţiei. Iar cînd îţi vine un informator şi-ţi zice: „Tovarăşe, Domnule Comisar, arestaţi-mă”, tu îl arestezi. În 1939, de 1 mai – o manifestaţie celebră – Constantin David a mai fost arestat de cinci ori, şi abia a cincia oară a fost împuşcat de legionari. Unchiul meu a fost arestat, el şi cei doi subcomisari. Au fost condamnaţi la şapte ani de închisoare. Fratele lui Constantin David, care era directorul Comitetului Central, a făcut contestaţie la Partid. În Momentul acela a fost refăcut procesul şi a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. A stat din 1950 pînă în 1965 în cele mai grele închisori, Gherla şi Făgăraş. Erau nişte închisori făcute special pentru fosta poliţie. Erau nişte închisori de lichidare.

Şi Supravieţuitorul începe la cît timp de la eliberarea comisarului?

În 1965 a ieşit din închisoare şi aici începe ficţiunea. Realitatea e că Gheorghe Cambrea a murit după trei ani. În film pleacă din ţară după eliberare, şi întrucît el învăţase acolo ce înseamnă ruleta rusească, a continuat-o în viaţa din occident. În occident se practica ruleta rusească, însă un tip de ruletă care era mai specială, adică încrucişată. Aceasta era o crimă în realitate, vă daţi seama, pentru că focul meu de revolver lovea capul aşa-zisului adversar. Dar acest tip de duel există. Se practică jocul ăsta. Sigur că e greu de găsit, de depistat. E un joc practicat, în special, în Asia, în Coreea nu ştiu care şi altele. Nişte ţări care oricum sînt suspecte, nişte ţări unde au loc nişte jocuri în care se omoară în mod sălbatic. Acolo moartea e un spectacol. Necesitatea sau nevoia te duce într-un astfel de concurs, din care e mică şansa de a scăpa.

Cum aţi elaborat scenariul? În film se vorbeşte în engleză şi în română, ba chiar şi în rusă un pic…

Da, mă rog, sunt nişte înjurături în rusă…

A fost scris mai întîi într-o limbă şi după aceea tradus în alta, sau cum?

Nu, sînt limbile pe care eu le cunosc, ca să zicem aşa. În rusă vorbeşte comandantul închisorii, acesta era un politruc sovietic care a rămas în România, dar care pe urmă a fugit. Era un politruc sovietic, fără doar sau poate, românizat şi care era un aventurier. Se pare că în închisoarea Făgăraş s-a practicat ruleta rusească. Oamenii care erau închişi erau destul de dezamăgiţi, unii erau închişi pe viaţă acolo şi pentru ca să nu stea în pivniţă, ci la lumină, pentru o mîncare mai bună, îşi riscau viaţa.

Cum credeţi că ar fi primit Supravieţuitorul de publicul din Republica Moldova?

E un film de ficţiune şi cred că ar fi bine primit. E un film cu mult suspans, e prefect valabil. Eu l-am gîndit pentru toată lumea. Şi în occident ar merge, pentru că e un scenariu foarte original, e un scenariu tare.

Credeţi că va contribui cumva şi prezenţa actriţei Ileana Lazariuc pentru o mai bună popularitate în Republica Moldova?

Da, fără îndoială. Ea e tot moldoveancă iar noi sîntem înrudiţi cu Moldova. Există această legătură firească. E o legătură de limbă şi de tradiţie, respectînd situaţia care există în prezent.

Mărturisesc că aici ştiu foarte puţine lucruri, dar dumneavoastră, sau filmele pe care le-aţi făcut, aţi mai avut experienţe cu publicul din Republica Moldova?

În perioada sovietică, filmele mele istorice care mergeau în Rusia, în Uniunea Sovietică, nu prea mergeau în Moldova, care era oarecum ocolită. Trebuia să respect o convenţie internaţională, dar faptul că sîntem rude ne uneşte, nu? Vorbim aceeaşi limbă, avem aceeaşi istorie. Am vorbit în anumite momente de sovietici fie mai negativ, fie mai pozitiv, pentru că însuşi unchiul meu a venit cu armata sovietică, acelaşi unchi care a murit, fiind grav rănit la Debrecen în Ungaria, asta e istoria. Sigur că sînt elemente de ficţiune, dar în filmele americane e mult mai multă ficţiune decît în filmul meu. Eu mă apropii de realitate.

Din punctul dumneavoastră de vedere, în Republica Moldova există o cinematografie?

Dom’le, există. Există o cinematografie, cu regizori care s-au impus chiar în Uniunea Sovietică. Fără discuţie că există o cinematografie, dar în ultima vreme nu mai ştiu cum a mers. De exemplu, eu aş vrea să colaborez cu studiouri din Moldova, pentru că are costume, are oameni, are specialişti. Pentru filmul pe care urmează să-l fac ori în Moldova, ori în Ucraina, mă voi duce pentru că noi nu mai putem să facem filme cu mulţi figuranţi, iar armata nu pot s-o iau decît din Moldova sau Ucraina.

Despre ce o să fie următorul film?

Trenul morţii, aşa se numeşte. Este o aventură în Rusia, desfăşurată în momentul în care germanii pierd războiul şi fug împreună cu românii. Continuarea acestui eveniment de retragere este după momentul cînd armata română a luptat alături de armata sovietică împotriva nemţilor. Încă o dată, e un film de aventuri, nu face politică, nu face nimica. De obicei filmele mele fac politică, dar aici nu e vorba de politică, ci de pură aventură.

Aveţi deja şi o distribuţie?

Cam jumătate din roluri sînt făcute. Dar totul depinde de colaboratori.

Aţi putea să ne daţi şi nişte nume?

Nu, trebuie să vin în Moldova şi atunci, împreună cu studioul de acolo, o să aleg distribuţia. Mie mi-ar face plăcere să lucrăm, aşa cum trebuie să fie în Europa.

Cînd aţi fost ultima oară în Republica Moldova?

Cred că acum vreo trei ani. M-am întîlnit şi cu Voronin şi chiar am stat de vorbă cu dînsul. Cunosc cîţiva moldoveni. Chiar în Uniune la mine sînt înscrişi cîţiva moldoveni. Eu, de pildă, UARF (Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film), primesc şi moldoveni.

Cum se numesc aceşti moldoveni?

Ah, nu ştiu, nu am reţinut numele lor, dar sînt şi moldoveni. Eu primesc şi bulgari, pe toţi vecinii noştri.

Şi discuţia cu domnul Vladimir Voronin a fost una prietenească, intimă, sau una care poate fi făcută publică?

Dom’le, trebuie să recunosc că a fost una prietenească. A fost prietenească pentru că eu respect ceea ce la un moment dat s-a stabilit, iar domnul Voronin e un tip deosebit.

Şi ne-aţi putea spune ce aţi vorbit?

Nu, nu pot să spun, dar, în orice caz, am avut puncte de vedere comune.

Ca să revenim la Supravieţuitorul, v-aţi gîndit şi la premii?

 

Nu mă gîndesc la premii. Dumneata eşti altfel, eşti din generaţia tînără. Toată lumea pe premii… Eu nu mă gîndesc la aşa ceva. Pe mine mă interesează publicul. Nu fac concesii publicului, dar dacă le fac nu înseamnă că am coborît nivelul filmului. Filmul îl fac aşa cum vreau eu şi nu cer ca publicul să înţeleagă tot. Şi nici nu înţelege tot. Da-i place, pentru că iubeşte frumosul, eu îi arăt trecutul, partea lui frumoasă şi partea lui urîtă, dar nu arăt mizeria prezentului pe care o trăieşte publicul azi şi asta se numeşte cinematografie. Există realism în orice artă, dar eu nu fac genul ăsta de filme. Nu am făcut pînă acuma, poate o să fac în viitor, nu ştiu. Eu n-am făcut decît trei filme de actualitate, două poliţiste şi unul într-o uzină. Dar n-am făcut nici o concesie nimănui, n-am fost un tip slugarnic, am respectat şi m-au respectat.

Ce credeţi dumneavoastră că nu va înţelege publicul deloc sau va înţelege parţial din Supravieţuitorul?

De pildă, eu am mai făcut un film, Orient Express, şi cu ăsta aş veni în Moldova, pentru că e un film interesant, frumos şi se petrece undeva în Moldova noastră. În acest film e o viaţă dublă. Eu stau de vorbă cu mine, cu Moruzi cel tînăr, mă duc la mormîntul lui. Scena e foarte pe linie de cuţit, ca să zicem aşa. N-are nimic comun nici cu realismul socialist, nici cu realitatea filmelor de azi. E un film de ficţiune, dar în el afirm nişte principii de generaţie. Pe Moruzi cel bătrîn l-am jucat chiar eu. E vorba de un om foarte izolat, care a vrut să se izoleze. În tinereţe a fost, dimpotrivă, un mare cheltuitor de bani la Monte Carlo. Şi-a cheltuit averea, iar cînd s-a întors în ţară a mai rămas cu puţinul cu care să trăiască. Mai are de trăit nişte elemente de viaţă, care se întîmplă şi care generează subiectul filmului.

Şi credeţi că scena asta, în care personajul vorbeşte cu dublul său, a fost mai greu înţeleasă de public?

Nu, vreau să spun că filmul are 60.000 de spectatori, ceea ce înseamnă un mare succes. Cred că nu a fost o înţelegere completă a scenariului, care se apropie mai degrabă de filmele franţuzeşti din anii ’70, filme care îşi permiteau o imaginaţie care trece de realism. Faptul că a Orient Express a plăcut publicului, cu un record de spectatori, mi-a dat convingerea că acesta a intuit ceea ce am vrut să-i spun.

Şi credeţi că Supravieţuitorul va beneficia de aceeaşi receptare?

Nu, nu de aceeaşi. Acolo sînt, într-adevăr, nişte scene absurde, din punct de vedere realist, dar care sînt frumoase şi care intră în subiect. De exemplu, eu mă duc la propriul  meu mormînt. Şi e o scenă pe care o acceptă lumea. Îmi aduc aminte că am plecat în Italia, la Taurmina, la cel mai important Festival de Cinema şi Teatru, unde am fost în juriu pentru film. La sfîrşitul festivalului mi-au făcut cinstea să îmi prezinte un film care era cumpărat de italieni şi care a circulat în Italia. Moartea lui Ipu. Filmul avea un final foarte ciudat. La un moment dat, am ieşit afară din cinematograf. În juriu era şi Sergio Leone. Am dat să plec şi cînd colo, văd vreo 200 de oameni. Am vrut să trec printre ei. Mi-au zis că la mine au venit. E un lucru pe care l-am făcut şi în finalul Supravieţuitorului. În Moartea lui Ipu era vorba despre prietenia dintre un băiat de 12 ani şi nebunul satului, prostul satului. Nebunul satului trăieşte la el în curte într-o cocioabă, pentru că acţiunea se petrecea la ţară. În finalul filmului băiatul pune mîna pe un revolver. Nebunul satului cade în genunchi şi plînge. Băiatul vine, ridică pistolul şi ocheşte ceva. Sînt două lucruri care se petrec. Sînt unii care încep să zboare – familia care pleacă îmbrăcată în negru, transformîndu-se în ciori –, şi dincoace e Ipu. Băiatul trage un foc. Toţi mă întrebau, în cine a tras? L-a omorît pe Ipu? Sau a tras în familie?

Şi ce le-aţi răspuns?

Cum ai vrea dumneata să fie? Să tragă în familie, atunci aşa a fost. Eu am lăsat finalul deschis. În Supravieţuitorul trage fostul colonel şi, în acelaşi timp, trage şi comisarul. Şi aşa se termină. Rămîne un final deschis. Mă întrebi cine a murit? Te întreb şi pe dumneata, cine ai vrea să moară? Să moară cutare? Aşa a fost.

Pe final de discuţie, aveţi de spus ceva publicului din Republica Moldova?

Vin la dumneavoastră cu cea mai mare plăcere, eventual chiar să dau Supravieţuitorul în premieră. Sînt convins că ar avea acelaşi succes oriunde în lume.  Pentru că e un subiect sensibil, are şi acţiune şi se adresează tuturor generaţiilor.

Varianta integrală a interviului omonim, publicat în revista „VIP Magazin” din Chișinău, Nr. 49 / Mai 2008

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s