Către Felice Bauer la Berlin


corespondenta-vol-ii-2351372_bigÎncepînd cu luna noiembrie a lui 2007, în teatrele din Olanda putea fi văzută o recentă lucrare semnată de Rebekka Bremmer, cu titlul Kafka’s Harem. Pare să fie vorba de o dramatizare contemporană a corespondenţei lui Franz Kafka din perioada logodnelor cu Milená Jesenská, cu Felice Bauer şi cu Dora Diamant. Spre deosebire de celălalt remake al mitului Kafka, Kafka pe malul mării al lui Haruki Murakami, în care figura prozatorului ceh transpare doar ca idee, putem spune că piesa Rebekkăi Bremmer a beneficiat de infinit mai multe resurse bio-bibliografice. Însă, atît în cazul prozatorului japonez, cît şi în cel al autoarei olandeze, iese la suprafaţă o adevărată fascinaţie pentru viaţa lui Franz Kafka, aşa cum apare ea din corespondenţă.

Numai scrisorile către Felice Bauer, despre care vreau să vă scriu, numără peste opt sute de pagini manuscrise. Ultima traducere românească, aparţinînd lui Radu Gabriel Pîrvu, cu note explicative bogate, deşi lacunare, a apărut acum doi ani la Editura RAO, în două volume. Al doilea volum, alcătuit după ediţia îngrijită de Hans-Gerd Koch, Briefe 1913 – März 1914, din 2001 de la Editura S. Fischer din Frankfurt am Main, cuprinde scrisorile din perioada 1 ianuarie 1913 („către Felice Bauer la Berlin”) – 31 martie 1914 („către Grete Bloch la Viena”), plus cîteva dedicaţii ale lui Kafka de pe volumele Contemplaţie şi Fochistul pentru Franz Werfel, Felix şi Lise Weltsch, Irene Schweizer şi Oskar Baum.

Cei doi, Franz Kafka şi Felice Bauer, s-au cunoscut, mai precis, într-o seară de august al lui 1912 acasă la Max Brod, fratele soţiei vărului Felicei (exact aşa, ţăţeşte cum sună, contextul are importanţa lui) şi prietenul cel mai apropiat al lui Franz. Angajată într-un post destul de important la firma germană de plăci audio şi dictafoane Lindström, Felice întreprindea adesea vizite în interes de serviciu la Praga. La aproximativ o lună după o astfel de vizită, primeşte o scrisoare în care un „Dr. Franz Kafka”, „din inimă al dumneavoastră devotat”, îi aminteşte că-i făcuse promisiunea unei călătorii în Palestina şi îi propune să întreţină o corespondenţă susţinută. În următoarele epistole, Kafka va traversa uşor, aproape imperceptibil, însă fin astuţios, distanţa de la „mult stimată domnişoară”, „stimată domnişoară”, „iubită şi stimată doamnă”, „dragă domnişoară Felice”, „iubită domnişoară Felice” la „vă prezint o rugăminte” şi „Nu există într-adevăr nici o altă posibilitate de a exprima modul acesta în care îţi aparţin ţie (…)”, ceea ce nu e puţin lucru. Astăzi comunicăm altfel şi putem, la o adică, traversa fulgerător această distanţă, de la pupăceii de pe messenger la mariajul online. Pînă acum am citat din volumul 5 al traducerii lui Mircea Ivănescu din 1999 de la Editura Univers. O perioadă a începuturilor, cînd Franz Kafka încă mai poate fi recunoscut în luciditatea viziunii pe care o regăseam în Metamorfoza.

Odată cu scrisorile din versiunea lui Radu Gabriel Pîrvu, intrăm într-o altă încăpere a structurii kafkiene, în penumbră. Volumul începe abia cu o scrisoare din după-amiaza Anului Nou a lui 1913. „Cea mai mare grijă” a lui Kafka este „o lungă şi frumoasă” epistolă a Felicei care trebuia să-i parvină cu o zi înainte şi care a sosit abia în această zi, cu a doua poştă. În aceasta, Felice anunţă sosirea celei de-a doua scrisori după care Kafka a alergat toată ziua, cînd la birou, cînd la poştă, cînd acasă. „Probabil că va sosi abia mîine acasă – spune el -, în timp ce eu am să fiu la serviciu. Atunci voi cere să-mi fie adusă imediat la birou., însă mă întreb dacă n-are să se uite de ea, dacă-mi va fi adusă la timp sau dacă mai primesc o altă scrisoare la birou”, şi conchide „Afurisită poştă! Blestemată depărtare!”. Şi continuă prin a-l ironiza pe dramaturgul Herbert Eulenberg care îl făcuse oarecum gelos pe Kafka prin simplul fapt că o entuziasmase pe Felice.

Nu am ales din scrupulozitate fraza pe care am citat-o mai sus şi, probabil, mi-ar fi plăcut mai mult să deschid volumul la întîmplare, să pun degetul pe pagină cu ochii închişi, pentru a o transcrie apoi aici. Exista riscul să nimeresc rînduri adresate lui Otto Stoessl, un posibil recenzent al Contemplaţiei, lui Max Brod ori Elsei Taussig – logodnica acestuia, lui Kurt Wolff şi editura lui, sau poate Ottlei Kafka – sora lui mai mică, cea mai prietenă din familie, lui Franz Werfel la Frankfurt pe Main ori Lisei Weltsch, membră a Clubului doamnelor şi fetelor evreice, explicîndu-i situaţia critică în care se află actorul şi regizorul prieten Isac Löwy, poate lui Felix Weltsch, Oskar Baum ori Ernst Weiss – alţi prieteni foarte buni încă din adolescenţă sau, culmea ironiei, Gretei Bloch, prietena apropiată a Felicei, confidenta lui Franz. Şi asta în pofida faptului că, aşa cum s-a exprimat traducătorul, scrisorile către Felice sînt în proporţie de peste două treimi în volum. Dar pînă şi în aceste cazuri de risc, aş fi dat peste un citat asemănător – într-atît de profundă şi obsesivă este preocuparea lui Kafka pentru regularitatea corespondenţei care, de fapt, izvorăşte dintr-o obsesie mai vastă şi mai profundă, cea a incertitudinii. Nimic nu-l poate consuma mai mult pe acest predilect al hrubelor decît lipsa certitudinii. Iar o scrisoare care nu soseşte la timp îi provoacă stări insomniace şi nenumărate speculaţii autoculpabilizatoare. Poate că Franz Kafka este unul dintre ctitorii nehirotonisiţi ai vinei, la fel cum este unul dintre cei hirotonisiţi ai absurdului.

Şi dacă flancăm această stare de fapt, care fierbe în fiecare filă, de relaţiile cu nişte părinţi cînd autoritari, precum Hermann Kafka, cînd dezaprobatori, precum Julie Kafka, pe de o parte, şi pe de altă parte de o logodnă în dezvoltare, iar peste aceste relaţii suprapunem proaspăt încheiata afacere a fabricii de azbest, care îl adusese pe Kafka în pragul sinuciderii, şi munca rutinieră din biroul de la Societatea de Asigurări pentru Accidentele de Muncă, vom înţelege şi ne vom afla exact în acel loc geometric, dincolo de care apune soarele iar în locul lui răsare aurora boreală şi scrisul lui Kafka, mereu cu fereastra deschisă, mereu într-o cameră neîncălzită.

De aceea, scrisorile din acest volum sînt mai puţin o hartă socială a începutului de secol XX şi mai mult o reprezentare personală a realităţii şi adevărurilor ei, cum arăta Erich Heller în prefaţa la Briefe an Felice und andere Korrespondenz aus der Verlobungszeit din 1967, a realităţii văzută prin gaura pivniţei mult rîvnite. Fie că îi recomandă înfocat Educaţia sentimentală a lui Flaubert şi cărţile preferatului Grillparzer, ori comentează împreună poemul Noaptea tîrziu al chinezului Ian-Tsen-Tsai, fie că pur şi simplu se lansează în vagi divagaţii despre scriitorii Gertrude Kircheisen, Friedrich Hebbel, Gustav Kadelburg, Karl Gutzkow, despre recenzentul Fochistului – Heinrich Eduard Jacob ori despre prozatorul Gustav Roskoff, Kafka nu face decît să menţină şi să aprofundeze comunicarea cu Felice Bauer. Pentru a mai putea scrie o epistolă către Felice Bauer, Kafka va găsi mereu modalitatea prin care înţepeneala se transformă în întîmplare şi nemişcarea în flux. Tocmai de aceea, o scrisoare care pleacă de la Praga, de pe Pořič 7, la Berlin, pe Immanuel-Kirche Strasse, sau altundeva, ţine de un aspect dantesc al poveştii, e ceva acolo „care mişcă sori şi stele”. Cel mai la îndemînă ar fi să ne imaginăm o clepsidră în care nisipul curge de jos în sus, dinspre obsesia indelebilă a scrisului, cea maniacală a detaliului, dinspre echivocul ca sursă a dezechilibrului şi pasiunea pentru lectură, spre Felice Bauer. Franz Kafka – un fel de „eu clepsidră”, ca să împrumutăm un concept al lui Matei Predescu – se găseşte la mijloc, între cele două încăperi de sticlă. În ce direcţie se va îndrepta?

Încă de pe la începutul lui 1913, Franz Kafka scria la romanul America, a cărui schemă o aflăm într-o scrisoare către Felice din 1912. Primul capitol, Fochistul, era gata şi trebuia să apară la Editura Kurt Wolff din Leipzig în colecţia „Der jüngste Tag”. Îi scrie Felicei despre actorul Albert Bassermann, despre cît îl scoate din minţi nunta surorii sale, Valli Kafka, cu Josef Pollak, despre cît îl entuziasmează dansul în sine dar, mai ales, spectacolul Evgheniei Eduardova şi al Tamarei Karsavina (înlocuită de Lydia Kyast) la care urma să meargă. La începutul lunii februarie, înainte de a pleca în interes de serviciu la tribunalele din Kratzau şi Leitmeritz, îi desenează Felicei într-o scrisoare felul cum ar vrea să meargă la braţ atunci cînd se vor revedea. Urmează o întrunire a morarilor la care trebuie să asiste şi Kafka, însă de aici pleacă direct la Berlin, prin Dresda, unde cei doi se reîntîlnesc şi-şi promit să se revadă de Rusalii. Întors de la Berlin, va trebui să plece la Aussig, în aceeaşi calitate de reprezentant al Instituţiei de Asigurări. În acest timp, e deja aprilie, Felice trebuie să meargă la Frankfurt pe Main. Pe 10 mai 1913 Kafka pleacă din nou la Berlin. Pe 3 iunie 1913, celebra interpretare a numelor din Verdictul, text dedicat Felicei. Îşi va mai aminti de aceste coincidenţe autobiografice atunci cînd îi va scrie unchiului din Madrid. Dar pînă la această scrisoare, cei doi vor fi deja logodiţi şi chiar încep să discute despre viitoarea lor căsnicie. Kafka îşi informează părinţii despre acest lucru şi îi cere Felicei permisiunea de a le scrie părinţilor ei, Anna şi Carl Bauer. În iulie, aflat în casa lor din Radeschowitz, Kafka îi propune Felicei să amîne căsătoria pînă la Crăciun, în vederea cumpărării unei case. În vacanţă, Felice merge în Westerland pe insula Sylt, însoţită de Erna Daszinger. Din 7 septembrie, cînd îi scrie Felicei din Viena, relaţia lor intră în criză, îi trimite pagini dintr-un jurnal de călătorie proaspăt încropit, se îndreaptă spre Veneţia, iar pe 16 septembrie îi spune „Trebuie să ne despărţim”.

Cauzele şi motivaţiile din spatele evenimentelor din rezumatul de mai sus sînt altele. Imediat după cererea în căsătorie, Kafka demarează un lung proces de argumente şi pledoarii prin care încearcă să o facă pe Felice să înţeleagă că singurătatea subterană este singura soluţie care-i poate prelungi existenţa. În acelaşi timp, remuşcările că prin asta Felice devine tot mai nefericită şi mai îndepărtată de el îi provoacă insomnii sezoniere. Cel care prin romanul Procesul aduce indirect un elogiu lucidităţii cade acum pradă ipohondriei. Kafka gîndeşte şi construieşte de unul singur relaţia lui cu Felice în antiteză cu scrisul, o disjuncţie pe care doar el o înţelege, nu şi Felice, iar asta duce la destrămarea logodnei.

Prietena Felicei, Grete Bloch, va veni la Praga să discute cu Franz despre criza prin care trece relaţia lor. Acesta însă, în mod ciudat dar nu inexplicabil, începe un nou schimb de scrisori cu aceasta în care Felice va fi amintită de fiecare dată doar pasager. Kafka îi scrie Gretei Bloch în acelaşi fel în care-i scria şi Felicei, îi comunică aceleaşi obsesii şi preocupări, aceleaşi predilecţii pe care „specialiştii” le-ar pune pe seamă unei eventuale dedublări a personalităţii. Nu şi dacă ne amintim de scrisorile lui către Felice în care, preţ de cîteva pagini, Kafka îi spune cît de mult urăşte distanţa geografică care îi separă şi cum cel mai mic lucru – un fel de a privi al cuiva, un nume de stradă, o clădire – îi aminteşte de ea. Teoretic vorbind, ipotetica dedublare ori ipoteticul transfer de personalitate s-ar îndrepta către Felice, aşa cum este ea văzută de Kafka, în orice context care declanşează o amintire comună celor doi. Însă probabil, aşa cum observa Iulian Băicuş, corespondenţa este pentru Kafka un fel de erzaţ al relaţiei, al logodnei, nevoia organică de a se comunica depăşind cu mult limitele imaginaţiei.

Cînd îi spune Felicei „trebuie să ne despărţim”, Kafka încetează să trimită scrisori? Nu, îi scrie Ottlei, lui Felix Weltsch, se bucură atunci cînd Max Brod îi dedică romanul Calea lui Tycho Brahe către Dumnezeu, ba chiar îi trimite o scrisoare actriţei Johanna Bleschke la Berlin. Îi va scrie mai tîrziu Felicei care va respinge în cîteva rînduri ideea lui Kafka de a se întîlni la Dresda, dar nu abandonează nici corespondenţa cu Grete Bloch.

Kafka’s Harem? Nu, un volum de scrisori complex, despre lupta cuvîntului denudat, despre comunicare şi alţi monştri ai penumbrei.

 

Franz Kafka, Corespondenţă, (volumul II), Traducere din limba germană Radu Gabriel Pîrvu, [RAO International Publishing Company], [Colecţia „biblioteca rao”], [Bucureşti], [2006], 378 p.

Cronică publicată în revista „Observator cultural”, Numărul 417 / Aprilie 2008

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s