C. Fîntîneru. Absurd şi surrealism – o îngemănare inedită


coperta1jDespre viaţa şi cărţile insolitului Constantin Fîntîneru puteţi citi acum, în 2006, în forma unor dezvăluiri senzaţionale dar şi în cea a unei analize teoretico-literare migăloase, în prefaţa Simonei Popescu la ediţia de faţă a romanului, intitulată Constantin Fîntîneru, acest mare necunoscut. Textul e de găsit, cu unele omisiuni, şi în numărul 4 al revistei aLtitudini, ediţia din iunie 2006. Pentru cine a trecut fluierînd peste cele 2-3 pagini despre Fîntîneru, Bonciu ş.a. din Literatura… lui Ov. S. Crohmălniceanu, sau pentru cine încă e nemulţumitor capitolul despre aceeaşi autori din Cealaltă faţă a prozei a lui Mihai Zamfir, textul Simonei Popescu poate fi consultat fără rezerve.

Veţi găsi acolo toate detaliile importante (unii vor zice picante) privind viaţa şi oful creator al „marelui necunoscut”. Veţi vedea cum de la patru ani de la sîcîitoarea şi, din cîte se pare, anacronica întrebare a lui Mihai Ralea („De ce nu avem roman?”, de-aia!), şi cu un an înainte de marele boom romanesc provocat de cei care în curînd vor deveni branduri interbelice (Camil, Hortensia, Sadoveanu, Gib. Mihăescu), cîţiva marginali, între care şi C.Fîntîneru, îşi coceau primele romane, ele însele neobişnuite înainte de a gusta obişnuitul. Interior apărea în 1932 la Editura „Cultura Naţională”, Bagaj… era aproape gata şi va apărea la aproape un an după marele boom, iar Întîmplările în irealitatea imediată aşteptau momentul oportun.

Veţi găsi în Constantin Fîntîneru, acest mare necunoscut şi un acvaforte al pseudodezbaterii care s-a creat la data apariţiei Interiorului, ce părere avea un Eugen Ionescu, de pildă; dar veţi mai cunoaşte şi care a fost destinul de după publicare al autorului cu roman cu tot. Fîntîneru va luneca în propria „moarte socială”, cum va spune S. Popescu. „Cît de chinuitor trebuie să fi fost doar gîndul să apeleze – după treizeci de ani! – la Noica, pentru ca să-i ceară sprijinul să «redebuteze» la  România Literară, (Noica, pe care, cu patruzeci de ani în urmă, îl meditase la limba elină, publica în 1970, în ediţia «Platon», Phaidon, adică tocmai textul pe care Fîntîneru îl comentase cu el pe cînd învăţa greceşte…)”. Pînă în acest punct al sorţii, C.Fîntîneru mai publicase un volum de versuri, în 1940, intitulat Rîsul morţilor de aur, şi o carte despre Lucian Blaga, Poezia lui Lucian Blaga şi gîndirea mistică, tot în acelaşi an. Dacă mai punem articolele sale, parte dintre ele polemice, publicate după cîţiva ani de la apariţia romanului de debut, Interior, articole care aveau în centru lor „scriitorii”, „cărţile”, „criticii”, (un articol din Universul Literar, din februarie 1938, chiar aşa se şi intitulează – Scriitori, cărţi, critici), în care lua agil pulsul culturii scrise de la vremea aceea, avem un tablou cît de cît concludent privind personalitatea acestui prozator, poet şi critic, care nu putea să fie altfel decît al perioadei dintre cele două războaie. C.Fîntîneru urma să devină totuşi un marginal.

Insolitul de care vă vorbeam la început şi pentru care, iată, dau seamă, se leagă şi de această marginală biografie, dar se leagă mai ales de structura şi conţinutul romanului, strategii inedite la acea dată, 1932.

Pe de o parte avangardele istorice se instalaseră cu arme şi bagaje, revistele de avangardă îşi trăiau apogeul în jerbe, pe de altă parte, în presa culturală meanstreem, corifeii criticii canonice deplîngeau inexistenţa, pentru ei, a unui roman autentic, european, care să aducă ceva nou faţă de ce s-a scris pînă atunci. Exista pe de o parte un surrealism care gravita în jurul celor de la unu, apoi un absurd latent ale cărui uşi le deschisese Urmuz în 1922 şi prin care au intrat pe rînd în scenă absurdivişti precum Grigore Cugler, Ionathan X. Uranus, G. Ciprian, Jaques G. Costin, dar şi Eugen Ionescu cu ale sale cronici şi jurnale de tinereţe, şi mai exista, pe de altă parte, „cearta” moderniştilor neradicali cu gîndiriştii. Pe acest fundal cultural literar avea să se urzeazscă Interiorul lui Constantin Fîntîneru, precum şi romanele de mai tîrziu, dar nu foarte tîrziu, ale lui H.Bonciu şi Max Blecher.

Aceşti trei autori vor marca o paranteză inedită în literatura de avangardă. E vorba de un nou fel de a face literatură, luînd cîte puţin din toate curentele şi mişcările timpului ei. E vorba de cărţi în care, ieşind dintr-o descriere vădit surrealistă, dai peste un dialog puternic impregnat de absurd. Senzaţia pe care o extragi este una de irealitate, de irealism, daca vreţi.

Povestea din Interior pare simplă. Un adolescent, care trăieşte într-o penurie dezarmantă pe la tot felul de gazde, nu-şi găseşte echilibrul interior. Nu se prea înţelege cu părinţii şi, în genere, cu rudele, cu excepţia unei verişoare, Virginia, la care mai şi doarme uneori, cînd, flanînd fără scop pe malurile Dunării, îl apucă noaptea şi nu are unde sta. Are şi doi-trei prieteni, nu mai mulţi, cu care discută cultură. Nu-i lipseşte nici iubita. De fapt, mai multe iubite are, însă cu fiecare nu va trece de chingile unei relaţii perfect asimptotice, kafkiene. E plăcut de copii şi îi plac copiii.

Pînă aici nimic derapat. Nu şi dacă ne dăm seama că, de fapt, acest adolescent, pe numele lui Călin Adam, are nişte habitudini cel puţin curioase. Ciuleşte uneori urechile „lîngă un pom” stînd şi ascultînd „cum urcă şi coboară seva în zigzag” sau se agaţă „de coajă cu degetele pînă dă sîngele”, imagine care aminteşte de acea dinamică interioară a grafopoemelor lui Sesto Pals, cu oameni intercalaţi cu arborii, anamorfotic. Această figură surrealistă vine imediat după un dialog absurd. Cînd vorbeşte despre chirie cu fetiţa Cati, fiica gazdei care l-a întrebat ce are de gînd cu plata, acesta îi răspunde că aşteaptă primăvara, asta are de gînd. Replica aminteşte de acele curioase dialoguri pe care le are un Ciriviş, de pildă, în Capul de răţoi (tot 1935) cu fiica proprietarului copacului în care cele patru personaje umane îşi făcuseră cuib. Ciriviş aştepta să se-nsoare cu o mătură…

Comparaţia nu e deloc hazardată dacă vedem că mai încolo C.Fîntîneru pune în gura lui Călin Adam nişte şarje absurde, voit antiliterare, ca aceasta: „Iată ce prorocesc: dacă treci de ramuri şi vrăbiile nu zboară, prea bine o să fie!”. Asemenea construcţii absurd aforistice îşi vor fi trăit de ceva timp traiul, dacă ne gîndim că în 1928, în Bilete de papagal, nr. 208, puteau fi citite cu haz de necaz Cugetările d-nului I.X.Uranus, ca aceasta de pildă: „Aceeaşi melodie pe care astăzi ai pus-o pe dulap mîine poate sări pe fereastră sau printre uluci, ducîndu-se în regiuni în care niciodată nu se prăznuiesc opincile.”

Mai mult, cînd privea zidurile „acestea se spuzeau de lumină lăptoasă, astrul mustea a pepene jupuit peste acoperişuri.” Apoi „văd soba de cărămidă arsă(…). N-ar strica dacă în locul sobei, burduhănoase şi înlăcrimate, s-ar instala un urs alb. Ar sta în coadă şi pe două labe; ar scoate limba printre dinţi; ar da din labele de sus; la mine ar ciuli urechea. Bun! Ursul alb, iată-l, şi-a cucerit domeniul. Sforăie!”

Personajul îşi plimbă perspectiva la 2m deasupra conjuncturalului. O lume paralelă, plasată undeva în interregn, la jumătatea drumului dintre întîlnirea epocală a unei umbrele cu o maşină de cusut pe masa de operaţie şi morala lui Urmuz cu pelicanul sau babiţa, adică într-o irealitate imediată. „Începe a miji o a doua realitate, dincolo, mie doar consubstanţială; realitatea ştiută n-are acces spre aceea în care trăiesc literalmente dematerializat şi fantast.”

O altă ontologie? Nu. O altă realitatea, o irealitate, meaudite, „transsubstanţiată” cum observa Simona Popescu, asta vrea să sugereze un personaj infantil precum Gabi care leşină atunci cînd Călin îi spune că pe pagina de Biblie pe care o are în faţă e desenat sufletul lui Dumnezeu, sau cînd Călin citează din Jean Cocteau, se dă cu iarbă precum Salvador Dalí, de la bocanci pînă la piept, apoi, ca-n Fight Club, îi propune prietenului său: „Dragul meu Vernescu, dacă vrei, iată îţi stau la dispoziţie, hai să ne batem; tu eşti extrem de susceptibil, iar eu nu pot să-ţi cer scuze.”; sau peretele care devine un obraz de copil şi dulapul o uşă desfăcută ca o ladă din povestea „Ah, iubite Augustin, toate mi s-au dus, s-au dus.”

În finalul romanului Interior, al fel ca în Pensiunea doamnei Pipersberg în care apărea cîte o iubită care să anunţe cîte un mort, la Constantin Fîntîneru apar ca la paradă vechile cunoştinţe feminine ale lui Călin Adam care să anunţe în interiorul acestuia posibilitatea cîte unei mari iubiri. Întors acasă de la biserică o vede pe Cania jucîndu-se în nisip, o copiliţă care îl va anunţa plîngînd că îl iubeşte.  O confundă pe Cania cu Lili pe care o vede pretutindeni, din iubire. Apoi îi reapare Azia, o mai veche cunoştinţă, pe care îşi dă seama că e posibil să o iubească. Acum apare interiorul, cu tribulaţiile şi momentele lui de linişte: „Pun întrebări şi răspund. Sînt destul de complex pentru a mă divide.”

Se pare că romanul lui C.Fîntîneru a negociat cu brio creanţele criticii literare, reuşind să fie recuperat. Dar nu cumva, plasate în acest nou nou context literar, romane precum Interior, Bagaj… sau despre dubla existenţă a unui om în patru labe, Vizuina luminată ş.a. propun o nouă şi inedită privire de ansamblu asupra avangardelor? Nu cumva periodizările trebuie recitite, revizuite? Nu cumva avem de aface cu o nouă schimbare de canon? Oare cele cîteva antologii ale literaturii de avangardă mai pot rămîne cu una şi aceeaşi listă de autori lăsată moştenire de Saşa Pană în 1967? Iată alte cîteva întrebări care ar trebui să preocupe jurisprudenţa critică măcar ceva timp de acum încolo.

Constantin Fîntîneru, Interior, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Simona Popescu, [Colecţia Fiction Canon], Editura Polirom, [Iaşi], 2006, 206p.

Articol publicat în revista „Observator cultural”, Nr. 354 / Ianuarie 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s