Thierry de Duve prezintă!


030705050954col1Cartea despre care intenţionez să scriu de ceva vreme a apărut în 1989 şi se numeşte Au nom de l’art: Pour une archéologie de la modernité.  La noi a fost tradusă la doisprezece ani de la apariţie, în versiunea lui Virgil Mleşniţă, la Editura Idea Design & Print. Deşi Thierry de Duve este un nume care n-ar trebui să lipsească din banduliera bibliografică a oricărui studiu de teorie şi istorie a artei, publicarea traducerii clujene a lăsat impasibilă şi rece mai toată cronicărimea românească. Eu, cel puţin, de cînd am dat peste această traducere, am tot căutat cu lupa „ecourile din presă”, cum se zice, ca să nu mă pomenesc în mare mărime a mirării mirîndu-mă de unul singur. În acest timp s-a mai tradus, l-a aceeaşi editură, o altă carte a lui Thierry de Duve, Kant după Duchamp, de data asta în versiunea lui Virgil Stanciu, iar tăcerea din jurul apariţiei a devenit flagrantă. L-am găsit citat pe Thierry de Duve de către Simona Nastac în articolul Riscul de a fi actual, din Ziarul financiar(!), ediţia martie 2004, dar atît.

Dar cine mai este şi acest Thierry de Duve? Gurile electronice spun că s-a născut în 1944 şi este de origine belgiană. Ca expert în teoria artei moderne şi a artei contemporane a publicat cîteva studii substanţiale în domeniu (Nominalisme pictural, Marcel Duchamp, la peinture et la modernité, 1984; Résonance du ready made, Duchamp entre avant-garde et tradition, 1989; Clément Grennberg entre les lignes, 1996; Kant d’après Duchamp, 1998) şi a curatorizat expoziţii de artă contemporană (Voici, 100 ans d’art contemporain, Palais des Beaux-Arts, Bruxelles, 2002; Pavilionul Belgiei în timpul Bienalei din 2003 de la Veneţia). În această calitate a fost Elliot & Roslyn Jaffe Distinguished Visiting Professor al Contemporary Art la Penn’s History of Art Department, apoi Visiting Professor la Sorbona, după care Fellowship la Center of Advenced Study of Visual Arts la National Gallery of Art în Washington DC.

În numele artei: Pentru o arheologie a modernităţii nu este încă o întrebare în plus despre ce este arta, punct. Şi cu atît mai mult nu este o întrebare existenţială din rîndul doborîtoarelor „ce e lumea”, „ce e viaţa”, „ce e omul”. Titlul chestionează în măsura în care propune indirect şi un răspuns: Ce este arta? Să încercăm a răspunde cel puţin printr-o arheologie a modernităţii.

Pentru a nu începe încă o dată discuţia chiar de la Adam şi Eva şi pentru a simula imaginea teoretică a obiectivităţii desăvîrşite, Thierry de Duve propune celui care parcurge cartea – în capitolul liminar Arta era un nume propriu – un joc teoretic captivant: „Imaginaţi-vă că sînteţi un etnolog – sau un antropolog – marţian. Coborîţi de pe planeta Marte pe Pămînt, despre care n-aveţi nici o idee şi faţă de care, prin urmare, nu aveţi nici o prejudecată (înafară de aceea de a privi totul cu ochii unui marţian), şi începeţi să-i observaţi pe oameni, cu obiceiurile, riturile şi mai ales miturile lor, în speranţa de a extrage o constantă care să facă inteligibilă gîndirea pămîntească şi ordinea socială care o subîntinde.” Între altele, dacă urmăm regula jocului – noi, ca marţieni – vom observa că oamenii au acumulat de-a lungul timpului o sumă de obiecte pe care, indiferent de epocă sau spaţiu geografic, numesc această sumă artă. Structura rizomatică a argumentaţiei prezumtive care decurge din această observaţie preliminară pune marţianului nostru suficiente probleme care sînt tot atîtea perspective inedite de abordare a artei, fie că e vorba de pictură, literatură, muzică, ready made ori instalaţie artistică interactivă sau de altă natură. Aşa se ajunge repede la a constata că deocamdată tot ce se poate spune despre artă este că aceasta reprezintă „tot ceea ce oamenii numesc artă”.

Ca etnolog, marţianul va privi arta sub aspectul umanităţii ei şi va conchide imediat că prin acea totalitate de obiecte adunate sub denumirea de artă omul înţelege să-şi creeze un spaţiu în care viaţa începe să semnifice, să vehiculeze sensuri despre ea însăşi şi despre om. Dar asta nu este o definiţie satisfăcătoare întrucît arta poate semnifica şi dincolo de om. Iar acesta este abia începutul şirului de probleme pe care-l poate pune simpla inventariere analitică a perspectivelor teoretice. Nici o listă cronologică exactă a obiectelor numite artă, nici o istorie a ideilor legate de artă, nici încercarea de a stabili un statut ontologic al artei şi nici definiţia logică a termenului – toate acestea – nu ajung să depăşească indeterminabilitatea conceptului de artă. Definiţiile înaintate, pe rînd, de către marţian, în ipostaza „sociologului implicat”, a „semioticianului” sau a „istoricului avangardei” nu sînt nici ele satisfăcătoare pentru simplul fapt că teoretizează de pe nişte poziţii mult prea exterioare artei în sine. Şi dacă s-ar apropia de artă, de un domeniu sau de un obiect artistic, ar părăsi inevitabil obiectivitatea teoretică de pe platforma căreia erau îndreptăţiţi să postuleze. La fel cum singurul care poate vorbi dezinvolt despre artă este „amatorul”. Pentru amator, judecata estetică se leagă în mod intim de opera de artă, el nu are alt instrument decît sentimentul rezultînd din contactul cu această operă. Însă nici o asemenea abordare a artei nu poate fonda un sistem teoretic riguros.

Decizia pe care o ia Thierry de Duve în acest punct al jocului este una pe cît de simplă pe atît de controversată şi provocatoare: din moment ce indeterminabilitatea şi indecidabilitatea sînt principalele impedimente în a defini conceptul, obiectul, sentimentul, etalonul de artă nu ne rămîne decît să ne concentrăm asupra celui mai indeterminabil şi indecidabil obiect numit de către oameni artă, iar acest obiect este ready made-ul lui Marcel Duchamp, de exemplu pisoarul intitulat Fîntîna, prezentat în 1917 la Salonul Independenţilor de la New York. Acest exemplar artistic este nodul pe care se întemeiază – constatăm noi, marţienii – întreaga sa teorie, „este un simbol al valorii simbolice pe care cuvîntul artă îl conferă oricărui obiect, permiţindu-ne să aducem dovada evidentă a autonomiei artei sub forma victorioasă a unei ontologii nominaliste”, cum rezumă exact Virgil Mleşniţă în Notă înaintea lecturii.

Următorul capitol, Kant (de) după Duchamp, propune printr-un „Paradox”, o „Paradigmă” şi o „Parabolă”, o relectură a tezelor kantiene din Critica facultăţii de judecare, prin filtrul teoriilor lui Marcel Duchamp. Iar Fă ce-ţi trece prin cap, ultimul capitol al cărţii, este de fapt o aplicaţie pe datele contemporane ale conceptului de artă, prin examinarea deducţiilor şi implicaţiilor care au rezultat din acea relectură.

Dincolo de fertilitatea acestui demers teoretic, dincolo de noutatea poziţiei polemice la adresa contemporanilor, dincolo de ingeniozitatea metodei şi dincolo de încă multe altele, În numele artei… aduce discursului teoretic din România şi un arsenal de concepte şi instrumente care pot duce la o înnoire a discuţiei din jurul artei. Iată numai cîteva dintre aceste concepte: „consensualitate”, „jurisprudenţă critică”, „tradiţie trădată”, „tradiţie tradusă”, „autonomie a artei” însă în raport cu altceva decît cu ea însăşi, ş.a. Nu prea sună a deja-vu, nu? Dar, ca să închei, citîndu-l tot pe Thierry de Duve, „ca de obicei, peştele nu ştie că se află în apă”.

 

Thierry de Duve, În numele artei: Pentru o arheologie a modernităţii, Idea Design & Print Editură, [Colecţia „Balkon”], [Cluj-Napoca], 2001, 110 p.

Recenzie publicată în revista „Noua literatură”, numărul 3 / ianuarie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s