Mitul național. Contribuția artelor la definirea identității românești (1830-1930)


509b8d6965546_mitul-national-contributia-artelor-la-definirea-identitatii-romanesti-1830-1930

Până pe 13.02.2013: Mitul național. Contribuția artelor la definirea identității românești (1830-1930), curatoare: Monica Enache, Valentina Iancu, în colaborare cu Lucian Boia, MNAR, Calea Victoriei 49-53

 

Muzeul Național de Artă al României găzduiește până pe 13 februarie 2013 un eveniment colosal de care n-am mai avut de multă vreme. Este vorba de expoziția Mitul național. Contribuția artelor la definirea identității românești (1830-1930), curatoriată de Monica Enache și Valentina Iancu, în colaborare cu istoricul Lucian Boia. Patru săli mari și late conțin lucrări din colecția muzeului, dar și din cele ale Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău și Complexul Național Muzeal „Moldova” din Iași, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul Municipiului București și Muzeul Național de Istorie a României, semnate de artiști precum Theodor Aman, Ioan Andreescu, Olga Greceanu, Nicolae Grigorescu, Oscar Han, Ștefan Luchian, Dimitrie Paciurea, Camil Ressu, Constantin Daniel Rosenthal, Francisc Șirato sau Nicolae Tonitza, ca să amintim doar vedetele.

Cu alte cuvinte, trei sferturi din trunchiul noduros și greu al artei românești poate fi vizitat acum într-un singur muzeu. După cum se vede, expoziția prezintă din start un interes major sub aspect turistic. Din fericire însă, nu este singurul aspect de interes, dimpotrivă, miza ei, o afirmă atât curatoarele, cât și istoricul încă din textele catalogului, țintește mult mai adânc, în vintrele unei mandragore ciudate, fără cap și fără coadă, tot mai discutată în ultimii ani – identitatea națională și mitologiile aferente acesteia. Aici rezidă, de fapt, marea provocare și mănușa albă catifelată pe care expoziția o azvârle peste obrazul contemporaneității: înainte de a vota neoliberal de dreapta cu mască naționalistă, să cunoaștem totuși ce înseamnă acest naționalism cu față națională. Și începem:

Trecem, mai întâi, prin momentul febril al Revoluției de la 1848, vine apoi momentul Unirii Principatelor (1859), urmat imediat de proclamarea lui Carol I în 1866 Domnitor al României, ajungem apoi la Războiul de Independență (1877), încoronarea Regelui Carol I (1881) și ne oprim la, cum o numesc autoarele, „sinteza tradiționalistă” dintre 1907-1930, totul bine garnisit cu portrete și busturi de voievozi, domnitori, demnitari, scriitori și fețe politice dezgropate din noianul vremurilor.

Ideile și provocările pe care le lansează expoziția, pe lângă imperativul cunoașterii academice și disciplinare a mitologiei istoriei prin prisma artelor vizuale sau, mai bine zis, a culturii vizuale (căci asta avem la MNAR, nu o expoziție de pictură, desen, sculptură și arte decorative, ci una de visual culture și modul în care aceasta reflectă mitologia istorică), ideile și provocările, spuneam, propun o optică multiplă asupra disciplinei istoriilor clasice și istoriografiilor științifice, asupra artelor vizuale și, cel mai important, asupra raportului dintre acestea cu politicul și a felului în care era încurajat sau descurajat acest raport de către societate. Privind înapoi istoria artei, prin prisma acestei expoziții, prima întrebare care îți vine în minte este: de ce era ok să faci portretul lui Carol I și să glorifici dictatura monarhică și nu e ok pentru pictorul contemporan că a pictat cândva fățăul lui Dej, Ceaușescu și alți domnitori la fel de îndrăgostiți de patria, neamul, istoria și faptele de vitejie ale baștinei lor? Încărcătura ideologică din tablou e aceeași, talentul, energia și forța creatoare investite de artist sunt în egală măsură de acute, ca atunci când ar zugrăvi o natură moartă cu flori de mușețel… Și tot așa mai departe.

Oricum ar fi, trăsătura principală a expoziției rămâne, s-o spunem frust, defilarea canonului artistic prin fața canonadei istorice. Însă ca orice canon, și acesta a produs la vremea lui un anticanon alternativ, critic la adresa mitologiilor naționale, și care rămâne să fie cercetat, poate, într-o viitoare expoziție, dar care e de găsit până atunci în caricatura din presa vremii, în artele emergente (film, fotografie), la periferia și în afara țării, unde arta oficială, canonică, și epigoniada ei, au fost dublate de o contrareplică, la fel de naționalistă, venită din partea culturii și națiunii învecinate: ungară la stânga hărții Ardealului, rusă, la dreapta celei a Basarabiei.

Însă toate acestea sunt recuperate din mers, compensate și aduse la zi prin seria de conferințe pe care o găzduiește expoziția și care n-ar trebui sub nici o formă ratate, după cum și expoziția în sine este un must care trece dincolo de orice imperativ bibliografic.

Cronică publicată în revista „BeWhere!”, Nr. 12 / Noiembrie 2012

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s