Prefaţă la „Cuvînt înainte la o viaţă de scriitor”


Pentru că m-a supărat la culme şi pe mine, ca şi pe alţii care au vorbit pînă acum despre recenta traducere a cărţii lui Alain Robbe-Grillet de la Editura Cartier, lipsa unui aparat critic fără de care Cuvînt înainte la o viaţă de scriitor rămîne  fără nici o garanţie bio-bliografică, m-am apucat să scriu eu o prefaţă.

Este vorba în carte despre transcrierea şi publicarea în volum a celor 25 de emisiuni radiofonice ţinute de Robbe-Grillet pe parcursul lunii august 2003 la Radio France-Culture. Ce sînt aceste texte aflaţi din Preludiu sub formă de conversaţie, interviul luat, în deschiderea seriei, lui Robbe-Grillet de către Bernard Comment. Data cînd s-au ţinut aceste emisiuni o aflaţi de la mine. Bernard Comment coordona de ceva vreme rubricile radiofonice din departamentul „Fictions”. La data, cînd îi venise ideea de a-l invita pe cel care fusese numit demult „papa Noului Roman” să facă aceste emisiuni, Bernard Comment avea 38 de ani, se ocupase minuţios de operele lui Roalnd Barthes şi ale lui Jean Starobinski, scrisese vreo opt romane şi alte multe culegeri de nuvele, dintre care ultima se numeşte Le Colloque des Bustes (2000).

În 2003, Alain Robbe-Grillet îşi cam epuizase expunerea programului acelor scriitori care, în 1955 – cînd se produce coagularea cu puternica influenţă a autorului Voyeurului, sufereau de unul şi acelaşi reproş venit din tabara criticii: că nu scriau precum Balzac. Astfel încît aceste din urmă emisiuni radiofonice vin să recapituleze dezbaterile provocate de-a lungul vremii, dar mai ales concluziile care au emers din aceste dezbateri. Lucruri noi de spus totuşi există, şi cum ar putea să nu existe cînd preocuparea pentru literatură îţi e o formă de nelinişte, cînd eşti un autor al incertitudinilor colosale, al interfeţelor jucăuşe.

„Nu există adevăr al textului”, iată o frază de-a dreptul banală pe care Alain Robbe-Grillet nu se fereşte să o plaseze la începutul excursului său teoretic, pentru că teoretic este, pentru că – zice acesta – „cînd mă interesează un lucru, mă interesează mai mult sau mai puţin teoria acelui lucru”. Iar teoria nu o faci chiar cum vrei tu. De aceea, 2.Principiul incertitudinii este un fel de legitimare a răspunsului la întrebarea „de ce am început să scriu?”. Există autori de romane, precum Balzac, care au un „discurs al adevărului”, ei ştiu totul despre lume, nu au nici o nelinişte; şi există autori, cei de după Balzac, care scriu pentru că nu înţeleg lumea. Şi Robbe-Grillet face parte din tagma acestora din urmă. Iar cînd nu înţelegi lumea aşa cum ţi-e dată începi prin a chestiona totul, sfîrşind prin a o reconstrui. Din temelii. Din acest punct de vedere, lumea îşi începe cariera în textul scriitorului de Nouveau Roman prin a fi perpetuu o „lume în ruină” (3.O lume de reconstruit neîncetat). Despre La Reprise spune că „am început să reconstruiesc lumea plecînd de la ruinele Berlinului şi să-mi reconstitui opera romanescă, avînd conştiinţa că va fi vorba de o reluare”. Dar „reluarea” nu este o reiterare a lumii în aceleaşi date calitative ale ei de la bun început, ci o îmbogăţire ireversibilă prin scrutarea ei de conştiinţa creatoare prin depistarea momentelor de lipsă din lume. La drept vorbind, o structură poate exista – zice Robbe-Grillet, preluînd observaţiile lui Gille Deleuze despre structură – numai datorită lipsei, „coerenţa sa se datorează chiar faptului că există lipsuri” (4.Întoarcere la ruine). Din acest motiv, actul scriiturii devine un fel de broderie continuă, în lupta narativă a certitudinii cu lipsa, a ceea ce ar putea exista ca ştiut şi ceea ce te copleşete ca bănuială, te contrariază. De aici şi statutul special pe care îl are contradicţia în scriitura Noului Roman. O naraţiune nu se poate mişca dacă, pe lîngă lipsa care provoacă incertitudine, nu întîmpină contradicţii, ambii poli ai contradicţiei avînd egală îndreptăţire de a exista. Ca atare, contradicţiile „nu vor mai avea acelaşi statut de eroare, ci vor fi, din contra, sursă a progresiei naraţiunii” (7.Virtuţile contradicţiei).  Vă daţi seama, prin urmare, cum se schimbă lumea din acest unghi de vedere. Din moment ce adevărul este cel al textului, libertatea creatoare este garantată, iar „lumea textului” este „locul unde lumea are loc” (o parafrază la Maurice Blanchot, în capitolul 8.Era suspiciunii). Prin urmare, în Noul Roman „avem impresia că în orice moment naratorul este pe cale să se înnece în lupta dintre ordine şi dezordine. Încearcă cu disperare să menţină ordinea, însă în mod constant dezordinea e în avantaj.” (9.Ordinea şi dezordinea).

Iar „una din consecinţele acestui dispozitiv care urmează să apară foarte repede e fenomenul dedublării. Divergenţele, contradicţiile, diferenţele incompatibile între diversele posibilităţi narative (sau impacte narative) vor aminti foarte rapid marea problemă a scriiturii literare: diferenţă şi repetiţie” (10.Gustul dublului). În acest punct al prefeţei mele sîntem mai mult ca niciodată în miezul felului de a percepe literatura a lui Alain Robbe-Grillet şi, odată cu el, a Noului Roman pentru că ce altceva decît „un constant apel la sens” poate fi repetiţia poveştilor scrise care produce alte şi alte variante?

Interesantă este şi modificarea pe care o suferă, după părerea lui Robbe-Grillet, „pactul autobiografic”. Pactul autobiografic el însuşi, din perspectiva celor expuse mai sus, evoluează foarte mult în direcţia unei irizări a amestecului de biografic concret şi proteză ficţională. Noua Autobiografie, profesată şi teoretizată de cel care spunea că scrie pentru că nu înţelege lumea, nu putea să fie pe gustul lui Lejeune care exact în aceeaşi perioadă publica celebrul eseu Pactul autobiografic şi în care una din axiome era că nu poţi face autobiografie dacă nu ai înţeles pe deplin existenţa despre care te apuci să scrii. Evident de la Memorii de dincolo de mormînt a lui Chateaubriant pînă la Romanesques ale lui Robbe-Grillet era o distanţă considerabilă, iar faptul că Lejeune va „urla şi înjura” peste cîteva zile în Centrul Popidou, reproşîndu-i scandalizat lui Robbe-Grillet că n-a înţeles nimic din ce scrisese, nu mai avea nici o importanţă.

Viaţa de scriitor îşi terminase de scris cuvîntul înainte. La fel s-a întîmplat şi cu filmul, dar despre asta într-o altă prefaţă.

Alain Robbe-Grillet, Cuvînt înainte la o viaţă de scriitor, Traducere de Lucian Zup, Editura Cartier, [Colecţia „Biblioteca deschisă”], [Chişinău], [2006], 224 p.

Recenzie publicată în revista „Noua literatură”, numărul 4 / februarie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s