Postmodernitatea, însă eu…


Astăzi e la modă să scoţi cel puţin o carte pe semestru şi să-ţi reeditezi încă una măcar o dată pe an fie că eşti moderator TV, analist politic, comentator sportiv sau director de editură. Cel mai simplu este atunci cînd ai ţinut o conferinţă-două pe la vreo universitate din ţară sau ai publicat din cînd în cînd cîte un articol în presa vremii. Îţi aduni panseurile de o secundă între două coperţi, rogi un prieten să-ţi facă o prefaţă şi dacă n-are timp faci tu una, rugînd eventual un alt prieten să-ţi facă o postafaţă, dacă le nimereşti pe amîndouă eşti chiar norocos, dacă nu şi nu, încropeşti o “notă asupra ediţiei”, iar la cel mai apropiat tîrg de carte scoţi şi un CD cu vocea ta citind textele şi te vinzi la justa ta plusvaloare. Cine nu s-a simţit insultat cînd a deschis aceste cărţi şi a văzut că pe nici 150 de pagini defilează textul unei singure conferinţe, într-un corp de literă pentru miopi, cu spaţiu de jumătate de şchioapă de ambele părţi ale textului din pagină? A nu se înţelege că am ceva cu toate culegerile de articole, unele sînt chiar spectaculoase cînd autorul lor nu caută să-şi vîndă numele, ci să-şi facă cunoscute ideile.

Din acest punct de vedere, cartea lui Ion Vianu, Blestem şi binecuvîntare, este în primul rînd un exemplu corect şi neofensator despre cum să-ţi publici conferinţele, cînd acestea tratează teme relativ diferite, sau articolele, cînd consideri că ce ai spus cu ceva vreme în urmă mai poate interesa pe cineva astăzi. Le găseşti amînduror categoriilor o temă mare, comună, de dorit cît mai abstractă, apoi, ce e mai important, completezi golurile care se creează de la o conferinţă la alta cu texte noi, ca să poţi acoperi tematica majoră pe care ai avansat-o din titlu. Dacă mergi pe această formulă, textele nu mai dezertează centrifug de la temă spre departamentul “şi altele”, iar ideile te îmbogăţesc condescendent.

Blestem şi binecuvîntare a fost gîndită anume în acest sens, urmînd această reţetă, deşi de la Jung şi tipologia psihologică la Porcului, cu plecăciune, sau de la Freud, azi la Observaţii asupra rezervei de conştiinţă în România anilor cincizeci e o distanţă tematică la fel de invers proporţională ca de la Blestem şi binecuvîntare (Ce este un tată?) pînă la A unsprezecea poruncă sau Întrebări pe care mi le pun.

În toate aceste capitole şi în multe altele Ion Vianu propune, pe rînd, redefiniri. “O redefinire a poeziei” poate rezulta dintr-un dublu statut al operaţiei poetice, unul magic, altul alchimic (în Faust, de la magie la alchimie); societatea contemporană redistribuie, inedit, parametrii binomului extroversie/introversie (în Jung şi tipologia psihologică); “bazele «clasice» ale paternităţii”, de la mitul lui Avraam pînă la Kafka, şi de la mitul cristic şi cel oedipian pînă la Kierkegaard, compun şi ele o evoluţie cel puţin interesantă (în Blestem şi binecuvîntare (Ce este un tată?)), la fel de interesantă ca răspunsul la o altă întrebare indirectă, pe care şi-o pune Ion Vianu în Sine autentic şi sine fals, „dar ce este o mamă?”. O mamă este cea care – spune Ion Vianu, în descendenţa psihanalistului Donald Winnicott – poate să înţeleagă corect mesajele nonverbale ale bebeluşului şi atunci copilul îşi creează un sine autentic, sau poate să înţeleagă greşit acele mesaje iar comunicarea dintre mamă şi prunc să eşueze într-o fabulaţie halucinogenă a celui din urmă, aceasta ducînd la dezvoltarea unui sine fals al copilului. Este o privire diferită, evident interesantă.

Ion Vianu îşi încheiase însă discuţia despre paternitate cu următorul paragraf: „În contextul actual, al familiilor «recompuse», al fecundaţiei asistate, al adopţiilor de către cupluri homosexuale – tot atîtea situaţii în care paternitatea este repusă în discuţie – nu a fost de prisos să stăruim un moment asupra bazelor «clasice» ale paternităţii”.

Şi mai departe, în Freud, azi, de exemplu, se repune în discuţie statutul unei ştiinţe, dragă lui Ion Vianu, psihanaliza. Ce şanse de viaţă mai are psihanaliza în era culturii de masă, a paradelor gay, a mass-media, această ştiinţă al cărei obiect este, prin excelenţă, individualitatea? Întrebarea nu este deplasată atîta timp cît „în societăţile postmoderne, neoliberale, convingerile nu mai au importanţă. Individul este, pur şi simplu, lăsat în drum dacă nu urmează prescripţiile. Nimeni nu mai doreşte îndreptarea disidentului societăţilor postmoderne, de asemeni nimeni nu se osteneşte să-l distrugă. El se autolichidează, dacă nu urmează mişcarea generală. Niciodată proverbul «Cîinii latră, caravana trece» nu a fost mai relevant.”

Remarcabil este faptul că nemulţumirea lui Ion Vianu în ceea ce priveşte postmodernitatea este în primul rînd o nemulţumire profesională. Critica pe care o aduce acestei epoci, o critică lejer dar riscant identificabilă cu discursul cultural ce ţine de o orientare politică de centru-dreapta, rezultă din statutul din ce în ce mai precar al individualităţii în postmodernitate. Pentru Ion Vianu „cultura de masă, prin preponderenţa vieţii exterioare, cu stadioanele ei, cu marile defilări populare, impuse de dictaturi sau liber consimţite, de tipul love parade, facilitează expresia exterioară a emoţiilor. Nimeni nu e prins pe veci în manifestaţii, dar o viaţă colectivă puternică reduce amploarea vieţii interioare” şi, practic, cea care-şi pierde clientela văzînd cu ochii este psihanaliza. Reflexul lui Ion Vianu este acela de distanţare faţă de postmodernitate printr-o privire dacă nu mefientă atunci măcar bănuitoare, însă nu conservatoare.

E adevărat că deranjează oridecîteori o discuţie care părea să devină interesantă este curmată brusc cu o trecere în revistă a problemelor puse de societăţile contemporane. Degeaba îmi vorbeşti despre complexul Oedip dacă închei discuţia exact cînd stă să ia amploare poziţia etnopsihiatriei. Sînt interesante tipologiile lui Jung, însă acestea mă lasă rece dacă nu-mi explici, eventual cu exemple din literatura contemporană pentru a contura arhetipuri, în ce fel societatea a căzut pradă unei extroversii în masă.

Cu toate acestea, Blestem şi binecuvîntare nu este un nostalgic tratat de psihanaliză pură, dar nici hermeneutică literară ori sociologie a artei. Este mai degrabă un amestec din toate acestea. Exemplificările cu care lucrează psihoterapeutul Ion Vianu sînt extrase din literatura occidentală (Don Quijote în Note despre lectură sau Antigona lui Sofocle în Antigona, o disidentă) în egală măsură cu cele acumulate din experienţa terapeutică sau cu cele din cărţile de specialitate (Tipuri psihologice a lui C.G. Jung în Jung şi tipologia psihologică sau Perturbarea eului în termeni de sine adevărat şi sine fals a lui Donald Winnicott în Sine autentic şi sine fals). Iar cartea se justifică şi merită a fi cunoscută măcar pentru faptul că în spatele ei se ascunde o trepidantă angoasă a omului de profesie care se agaţă cu ambele mîini de pîrghiile culturii pentru încă un efort intelectual de a salva o metodă ştiinţifică pînă mai ieri prolifică.

 

Ion Vianu, Blestem şi binecuvîntare,

Cu un desen inedit al autorului,

Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca,

Editura Polirom, [Colecţia “Ianus”], Iaşi, 2007, 179 p.

Cronică publicată în revista „Noua literatură”, numărul 5 / martie 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s