Ștefan Tiron: „Ironia constă în felul în care trecutul recent este înmormântat de viu”


Cum arată astăzi filmul documentar în România?

 

Nu cred că îs în măsură să discut sau disput asta, de la distanța pe care o am față de obiectiv sau față de festivalurile de film documentar… Se zice și se aude că filmul documentar RO ar fi într-o criză. Pe de altă parte, exista Thomas Ciulei care face documentare foarte bune. Nu am apucat să văd nici unul din ele, dar am auzit numai lucruri bune.

 

Înțeleg că ați început colaborarea cu Ecumest de dinainte de Îngerii negri. Ideea de a ataca teme precum cele din legenda urbană a îngerilor negri se înscrie și ea într-un proiect în construcție? În ce direcție?

 

Da, păi „îngerii negri” este, în faptă și vorbă, prima noastră mărturisire depusă în cadrul proiectului Subcultural Scuba Diving (la rândul lui, parte dintr-un proiect mult mai mare – reSourcing). Acest proiect promite un fel de strângere de dovezi încă inexistente – un fel de criptozoologie culturală a trecutului recent. Căutăm practic un monstru numit „cultură alternativă” într-o perioadă al cărei nucleu s-ar situa cumva în copilăria noastră (toți suntem în jur de 30 de ani sau puțin sub 30 de ani) adică în anii 1985-1995. Pornind de la această perioadă alunecăm sau ne scufundăm și la alte adâncimi. Dar asta e perioada cea mai vie și cea mai pâcloasă în același timp. Un spațiu amorf care nu este de loc sărăcăcios, sau steril, sau afectat de penurie imagistică, iconografică sau mitologică. Îngerii negri, ninjalăii, oamenii care răpesc copiii – toți constituie un fel de „bau-bau” constant al perioadei imediat de dinainte de ‘89 sau după ’89. Chiar dacă nu se menționează, cred, nicăieri în interviurile luate celor trei, nu e exagerat să facem o legătură între teroriștii de la Revoluție și îngerii negri (se zice undeva ceva de trupe speciale, USLA, etc. dar atâta tot). Ambii sunt un fel de „bau-bau” colectiv, cu care ajungi să sperii și copiii și maturii, și criticii și istoricii. Și îngerii negri, și teroriștii sunt la fel de greu de prins și extrem de periculoși în același timp, dar clar parte cheie a întregii istorii.

 

Aveți și alte proiecte pe această linie a legendelor urbane?

 

Practic nu ne ocupăm, cred, direct de arhivarea legendelor urbane, care sunt un subiect în sine. Îngerii Negri (Black Angels) o grupare, bandă, școală, extrem de greu de pătruns pentru neofiți, permite cumva tuturor acces la logica micro-grupărilor și benzilor, acces și celor care nu poartă echipamentul de scafandru cultural dotat cu tuburi de oxigen și formulare sociologice, să se scufunde direct într-o tradiție orală a unor reminiscențe care par să nu sufere alterări majore. Ce se întâmplă dacă legendele urbane, privite doar ca niște produse derivate ale habitatului metropolitan, sunt de fapt un fel de manuale de instrucții ale unor rituri de trecere (înscrise pe bucăți, cum sunt schițele lui Iulică), care leagă oameni foarte diferiți între ei, din orașe foarte diferite. Manuale de coduri care permit accesul la teritorii culturale considerate ca un fel de continent Mu scufundat, fără dovezi istorice, fără cronologii clare, dar care odată regăsit reunește plăcile tectonice ale imaginarului recent lobotomizat.

 

Dar la Îngerii negri cum a decurs documentarea sau anchetarea celor care au vorbit?

 

Interesant termenul „anchetare” din întrebarea asta. Practic, ancheta presupune o crimă. Este tipic limbajului polițienesc și de acolo a fost împrumutat de jurnaliști, cred. Este curios cum cei care deja suferă niște traume mai mici sau mai mari, de exemplu, oamenii care au fost încarcerați, întemnițați sunt din nou supuși practic unei noi investigații. Ei sunt anchetați asupra anchetei făcute de alții cu ei. Ei sunt băgați în aceeași carceră sau întuneric ca să poată să redea elementele palpitante ale povestirii. Pe de altă parte, cine îs victimele atacului îngerilor negri? Unde îs urmele de la locul crimei? Îngerii negri răpesc copii. Acum după o perioadă de răpiri nejustificate putem cumva sa eliberăm copilăria și adolescența stocată undeva în subsolul acestor oameni, și nu numai al lor.

 

A fost greu să-i convingeți să vorbească anume despre această zonă a miraculosului, a fantasticului care, în general, e greu de atins?

 

Cred că iar intrăm în zona anchetei, când ești obligat să te storci sau să te scremi. Păi, chiar nu cred că este neapărat o zonă greu de atins. Greu de atins e „șpagatul” sau „sfoara” când ai ajuns la o anumită vârstă și te apuci de el. Nu e film de acțiune și nu are efecte speciale. Dacă ai trăit în perioada investigată ești atins. Practic nu se discută de fantastic, de miraculos, ci de lucruri foarte concrete, materiale, obiecte, senzații tari. Chiar dacă nu se vorbește de nume de orașe, faptele sunt localizabile la nivel de cartier, la nivel de bloc. Ba chiar în interiorul blocului, la nivel de cameră și bucătărie.

 

Câtă, din film, ironie este a regizorilor și câtă aparține intervievaților?

 

Păi, în primul rând, toți cei care povestesc sunt extrem de serioși, dat fiind că e vorba de o perioadă cheie din viața lor. Clar nu poți să îți bați joc de ea. Dar ce se întâmplă dacă am începe sa dramatizăm artificial anumite aspecte, obligați să retrăim momentele din trecut cu un fel de sobrietate forțată, transformând trecutul într-un cimitir? Toți proveniți din aceeași perioadă de doliu ar fi un fel de eroi negri oricum, strigoii și supraviețuitorii cataclismului. Ironia constă în felul în care trecutul recent este înmormântat de viu. Înmormântat de viu și instrumentalizat sub formă de „bau-bau” cu care sunt speriați copiii prezentului ca să poată să se bucure că nu au fost răpiți. Nimeni nu discută lucrurile astea. Noi am considerat că toate detaliile, trivia de zi cu zi, hazlii, neclasificabile, savuroase, paranormale, romanțate, toate aceste reziduuri ale vieții acelei vârste produc efecte neprevăzute în continuare. Și unul din ele, poate nu tocmai atât de inocent totuși, este chiar filmul Îngerii Negri.

 

Colaborarea cu Ecumest continuă, din cîte am înțeles. În ce constă ea, mai exact?

 

Colaborarea continuă. Continuă și povestea. Important, cred, este pentru noi că aceste lucruri să nu fie sau să ajungă proprietatea exclusivă a unei generații, sau a unei perioade, sau a unei firme, sau a unei bănci de date. Dacă noi căutăm activ diverse manifestări de cultură alternativă, fie că vorbim de benzi desenate cu ninja, afișe de dojo-uri de mult decedate, poze îndoite cu Michael Dudikoff, Bruce Lee sau alții, o facem pentru că ele sunt un bun comun. Și tocmai pentru că au fost un bun comun, motorizate de interdicțiile existente sau penuria acelei perioade, ele circulau, se reproduceau prin aproximări, pas cu pas, ajungând poate mult mai importante decât propaganda epocii care se bloca sau se simțea în secret atrasă de ele.

 

Aveți și alte proiecte comune în câmpul artelor vizuale?

 

Sunt multe alte proiecte care ar trebui menționate, inclusiv filmulețul VIA prezentat la Studentfest-ul din Timișoara. Dar nu cred că face parte din câmpul artelor vizuale, dat fiind că este foarte întuneric, fiind noapte, fără reflectoare. Este filmat cu night vision mode, costumul de ninja acoperă o bună parte din corp și ținta finală este crucea închinată eroilor. Cum se știe, ninja îndeplineau misiuni de spionaj sau asasinat fără prea mult tămbălău, fără să fie văzuți de toată lumea.

Interviu publicat în revista „Noua literatură”, număul 6, anul I, aprilie-mai 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s