Duchamp după De Duve


Igor Mocanu vs Alfred Stieglitz. Theoretical battle with Marcel Duchamp. Cahul, 10 Aprilie, 2007 (Foto: Igor Mocanu)

Igor Mocanu vs Alfred Stieglitz. Theoretical battle with Marcel Duchamp. Cahul, 10 Aprilie, 2007 (Foto: Igor Mocanu)

Dacă nu aţi citit În numele artei: pentru o arheologie a modernităţii – cartea despre care v-am vorbit în numărul trecut – , închipuiţi-vă totuşi că aţi citit-o sau, cel puţin, închipuiţi-vă că aţi înţeles de ce o teorie nominalistă a artei (“arta este ceea ce oamenii numesc artă”), la care aţi ajuns prin excludere a celorlalte teorii ale artei, este astăzi singura în măsură să cîntărească gradul de indeterminare a ceea ce oamenii înţeleg prin artă. Asta s-a întîmplat, după cum vă amintiţi, înlocuind, în teza unui filozof de mai demult care a scris despre facultatea de judecare şi despre gust, termenul “gust” cu termenul “artă”. Acel filozof de mai demult, pe numele lui Kant, zicea că oricine e în măsură să spună despre un apus de soare propoziţia “acesta este frumos”, pentru că apusul de soare nu are un autor semnatar. Datorită lui Duchamp, şi mai ales datorită readymade-ului său, s-a ajuns la posibilitatea ca orice bărbat sau femeie de pe planeta asta, inclusiv dumneavoastră, să poată pronunţa propoziţia “aceasta este artă”.

Nici eu, nici dumneavoastră, nici Thierry de Duve nu ştim dacă avem autoritatea critică să o facem, însă ceea ce ştim cu siguranţă este că sîntem obligaţi să o facem cum ne duce capul. Asta se întîmplă pentru că semenilor noştri de după Courbet şi, mai ales, de după 1917, li s-a acordat acest drept de a judeca şi astfel, cu toţii, am devenit un reper esenţial în complexul legitimării artistice a unui obiect numit de noi toţi artă. Prin urmare, lăţind teoria, puteţi să-mi amintiţi mie şi, prin mine, lui Thierry de Duve, că şi în cazul în care aţi face ce vă trece prin cap, produsul acţiunii voastre ar fi tot un fapt artistic.

Dar de ce a fost nevoie de toată acea introducere la scară planetară din În numele artei…? De ce a trebuit să ne preschimbăm pe rînd în sociolog implicat, în teoretician, în istoric al avangardei, în semiotician ca să definim arta? Nu era de la sine înţeles că dacă cineva expune într-un salon de artă un pisoar, rezultă că se poate spune despre orice că este artă? Şi iată-vă suprinşi de mine punîndu-vă dumneavoastră înşivă aceste întrebări.

Da, să ştiţi că a fost nevoie de toate aceste operaţii teoretice pentru că, servindu-se de cazul Marcel Duchamp, Thierry de Duve ţintea în mai multe direcţii. Tocmai de aceea a apărut o a doua carte, Kant after Duchamp (1996), care să continue şirul observaţiilor şi care să înglobeze În numele artei… într-o splendidă simbioză teoretică.

Direcţia Universalul şi Singularul. După ce aţi aterizat din cosmos şi v-aţi întrebat “ce este arta?”, după ce aţi împărtăşi necazul omenirii şi v-aţi pus întrebarea “ce ar trebui să fie arta?”, după ce nu aţi rămas decît dumneavoastră înşivă şi ştiţi ce artă vă place şi ce artă vă displace şi după ce, într-un final, aţi dat peste o teorie a artei şi v-aţi pregătit să părăsiţi Planeta Modernitate, a trebuit să vă întoarceţi, împreună cu Thierry de Duve, tot la “Cazul Richard Mutt”, pseudonimul sub care Marcel Duchamp a semnat, discret, Fîntîna în 1917. Întorşi din drum, aţi observat că felul în care un readymade îşi alege autorul, care nu face decît să se lase ales şi se obligă prin asta să-l legalizeze prin intermediul unei instituţii artistice, este identic sau, cel puţin analogic, cu felul în care “tubul de vopsea” îşi alege pictorul pentru a acoperi pînza albă ce urmează să devină obiect de artă. Însă ajunşi în acest punct vă puteţi întreba, încă o dată, despre ce fel de artă vorbim? Despre o anumită artă sau despre artă în general? Pînă unde persistă singularul şi din ce punct începe universalul? Şi iată-ne ajunşi la cea de-a doua direcţie spre care ţinteşte Thierry de Duve, servindu-se în continuare de contribuţia lui Duchamp.

Direcţia Specificul şi Genericul. De ce este, carevasăzică, readymade-ul analogic tubului de vopsea? Poate pentru că “Cele mai fine culori pot fi cumpărate, gata preparate, de la Rialto” răspunde Thierry de Duve preluînd în motto replica lui Tintoretto dată lui Aretino prin 1548. Asta înseamnă că dacă tubul de vopsea poate fi procurat gata preparat, expus pe o suprafaţă plană, fie ea şi monocromă ca la Yves Klein, acesta produce abstracţiunea în pictura rezultată cam în maniera în care pisoarul produce artă fără planeitate, însă care nu poate fi numită scultpură sau altceva, în arta în general. Prin urmare, pentru dumneavoastră culoare pură devine pentru pictura pură ceea ce a devenit abstracţiunea pentru arta în general pentru că, veţi constata, “readymade-ul este pentru arta în general ceea ce este tubul de vopsea pentru pictura modernă”. Dar oare nu aţi nimerit dumneavoastră, efectuînd aceste “comparaţii algebrice”, într-o situaţie cu două ieşiri discjuncte? Fie consimţiţi, de la bun început, că vă aflaţi într-o “impossibilité du fer” (fer sau fair?) şi vă lăsaţi de meserie, devenind artist în general, fie vă daţi seama că există totuşi o “figuration d’un possible” şi vă lăsaţi găsit, în continuare, de varii obiecte gata făcute devenind un artist specific. Însă şi în primul caz, şi în al doilea caz, vă veţi întreba ce fel de artist mai sînteţi şi dumneavoastră dacă oricum puteţi face orice, cînd nu aţi putea face totul. Şi aici vă veţi reîntoarce la acel filozof de mai demult.

Direcţia Orice şi Totul. Rămăseserăţi deja o dată, prima dată, nelămuriţi în timpul reinterpretării tezei acelui filozof de mai demult conform cărei oricine are libertatea de a spune dacă un apus de soare este frumos sau nu, şi vă întrebaţi atunci: să fie oare adevărat şi legitim ca orice bărbat sau femeie de pe lume să poată avea libertatea de a spune despre ceva dacă este artă sau nu? Răspunsul începea să fie pozitiv, după cum bine vă amintiţi. Şi asta se întîmpla în pofida criticii academice dezaprobatoare dar avînd consimţămîntul artiştilor care vă invitau să legiferaţi cazul. Constataţi însă cu surprindere că astăzi, paradoxal, lucrurile stau exact invers. Critica academică, jurisprudentă, depune toate eforturile pentru a vă convinge că “orice”-ul care vă este expus drept artă este artă. Înainte era altfel. Cea care a produs aceasta mutaţie este mişcarea dada pe care v-o amintiţi foarte bine. Şi pe dumneavoastră v-a stupefiat la ora aceea vehemenţa cu care mişcarea dada făcea din libertate negaţie şi din antiartă artă, dilatînd la infinit lista de obiecte artistice în direcţia “orice”-ului. Ce deosebeşte în continuare arta care se face acum, contemporană cu dumneavoastră, de arta care se producea în vremea mişcării dada este “imperativul categoric al artei moderne”. Arta modernistă, în tot acest lung lanţ de libertăţi, se obliga la ceva: se obliga să judece. “A produce artă înseamnă a judeca, a decide, a alege.” Problema constă în cum o veţi face. De aceea s-a ivit o ultimă direcţie.

Direcţia După şi Înainte. “Înainte” de a fi liberi de a face orice pentru că oricum artă iese, puteaţi fi artist răspunzînd mai multor exigenţe ale unui tribunal instituţional (care putea fi o academie, un muzeu, o revistă) fără a comite vreo abatere, înscriindu-vă cu scces pe linia unui modernism teoretic, mai pur. “După” emanciparea “orice”-ului aţi devenit înzestrat cu o facultate de judecare generală a artei dar care, în interiorul acestei libertăţi şi datorită ei, vă (auto)determina să vă puneţi întrebări asupra convenţiilor. Ba, mai mult, aţi început să elaboraţi “o operă care-şi ia propriile condiţii de posibilitate drept subiect, care testează un anumit număr din convenţiile meşteşugului căruia îi aparţine, modificîndu-le, şi care, procedînd astfel, face convenţiile testate fie explicite, fie opace, revelînd faptul că nu sînt decît convenţii”. Dar cum vă veţi da seama de existenţa acestor convenţii şi, mai profund, de influenţa lor asupra artei dumneavoastră dacă nu printr-o “funcţie critică” a acestei arte? Astfel vă veţi înscrie pe linia unui modernism practic, făcînd din emanciparea artei dumneavoastră nu un proiect despotic ci o maximă după care să încercaţi să vă conduceţi, întorcîndu-vă astfel la observaţiile la scară planetară.

Şi cînd te gîndeşti, toate acestea la un loc le-aţi parcurs împreună cu Thierry de Duve (şi) pentru a încerca să înţelegeţi “de ce a fost Marcel Duchamp un artist atît de mare”.

Thierry de Duve, Kant după Duchamp, Traducere de Virgil Stanciu, Idea Design & Print Editură, [Colecţia “Balcon”], [Cluj-Napoca], 2003, 357 p.

Cronică publicată în revista „Noua literatură”, numărul 7, anul I, iunie-iulie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s