Dan Perjovschi: „Corpul era ieftin și radical”


Am realizat această discuție pe e-mail. Am început-o când tocmai pleca de la Rejkyavik Museum of Art, la Center for Contemporary Culture din Tours, când am terminat-o, era deja la ifa Gallery din Berlin, iar acum, când începeți să o citiți pleacă de la Ludwigsburg Kunsthalle, unde a avut o expoziție împreună cu Rudolf  Bone. Anul trecut a avut o expoziție la ParaSite Space Hong Kong, o alta la Total Museum of Contemporary Art Seul. Primele expoziții le-a avut în anii ’08, la Oradea.

E greu de crezut că un artist aflat mai tot timpul în avion, cu o experiență a check in-urilor destul de bogată, mai poate ține pasul cu realitatea și scena de artă din țara de unde a plecat. Totuși Dan Perjovschi e unul din puținii artiști căruia renumele și consacrarea nu i-au afectat memoria. Citiți-l!

Dan Perjovschi (n. 1961, Sibiu). Din 1991 este grafician, ilustrator și autor de texte critice în Revista „22”. Din 1999, începe să devină din ce în ce mai cunoscut în Occident, expunând în cele mai importante muzee din lume, între care Tate Modern, Kunsthalle Basel, Centre Georges Pompidou, culminând cu MoMA, New York. A participat la Bienala de la Veneția, Istanbul, Sidney.

Draga Dan, ai descris în nenumărate rânduri contextul și scena de artă din anii ‘80-’90 din România, acolo unde ai început activitatea și de unde ai pornit către Occident, iar după aceea, și către Orient. Cum vezi astăzi, uitându-te înapoi, scena de arta românească de-atunci?

Sfârșitul anilor ‘90 a fost tragic. Lucrurile o luaseră destul de rău în jos și țara înghețase cu totul. Norocul meu s-a numit Atelier 35 Oradea, care a făcut mai multe expoziții decât putea cenzura comunistă să cenzureze. Eu am învățat mai multe expunând cu artiști mai informați ca mine, decât în toți ăia 12 ani de școală de artă. La Oradea nu exista oricum o astfel de școală și se foloseau medii ca fotografia, instalația (habar nu aveam că se numește așa), datorită informațiilor venite pe filieră maghiară și foștilor studenți ai Anei Lupaș de la Cluj, care erau ambițioși și mai știau una-alta. Am avut un mediu bun care m-a pus la muncă (fizică și intelectuală). Dacă te uiți astăzi la imaginile de-atunci, n-o să înțelegi ce spun. Numai pus în contextul imbecilizat al artei românești de la acea vreme se poate înțelege micul miracol. Cea mai mare lecție primită a fost că ce a făcut în galeria oficială și deci cu acordul cenzurii n-a fost prea grozav, în schimb ce am făcut acasă ori pe câmp (înafara cenzurii) rezistă și astăzi. Mi-am ambalat casa în hârtie ca să-i fac Liei o surpriză și „acțiunea” e în colecție la Pompidou, dar și în alte muzee din lume… Eu și Lia, neștiind mare lucru, ne-am exersat libertatea unul, martor al celuilalt… Revoluția și primii ani de după 1990 au fost nebuni de tot. Am stat mai mult pe stradă. Ce era prin galerii era extrem de plictisitor, singurele guri de oxigen fiind festivalurile de performance de la Timișoara (curatoare: Ileana Pintilie) sau expozițiile organizate de Judit Angel la Arad. Eram săraci, iar corpul era ieftin și radical. Așa că am făcut artă cu corpul. A fost o mare eliberare. În 1990 am curat împreună cu Calin Dan (lucram atunci la Ministerul Culturii) expoziția Așteptare și izbucnire, o mare expoziție cu artiști tineri la Galeria de Artă Szombathely din Ungaria. Un fel de good by generație, pentru că am expus pe toată lumea care însemna ceva. Nu se mai poat face acest gen de expoziții acum (nu există interes și nu e timp). După asta m-am rupt de estetica Atelier 35 și m-am dus spre desenul de presă. Presa era fabuloasă. Se nășteau ziare săptămânal, stăteam la coadă să le cumpăr. Era o nebunie. Am desenat la „Contrapunct”, revista tinerilor scriitori, și după ai la „22”. Fără să vreau în mod special, am intrat în politică. Desenam despre realitate și nu despre nu știu ce viziune estetică… Imediat după 1990 am început să particip la expoziții internaționale și, cu alte cuvinte, să călătoresc și să văd. Și eu, și Lia. Ungaria, Austria, Germania. Nu aveam bani de avioane, mergeam cu trenul, opream la Viena, fugeam o zi să vedem toate muzeele și seara luam cușeta spre Paris sau Frankfurt… Nebunie mare, toata zdroaba să obții viza, bulimia să vezi cât mai mult, ruptul spatelui cu căratul cataloagelor etc. Au fost niște ani ca o halucinație, mutat la București, atelier, expoziții, revista „22”, călătorii, mineriade, Ion Iliescu. Au fost anii mei de gestație și de căutare a unei limbi noi. Mi-au trebuit cam 10 ani să o găsesc… Am terminat facultatea la Iași în 1985 (când îngheța apa în pahar în camera de cămin) și în 1995, când am făcut prima expoziție personală la New York, am știut că sunt artist și încep să vorbesc o limbă personală (am desenat 3 săptămâni cu creionul pereții Galeriei Franklin Furnace și o săptămână după vernisaj i-am șters cu guma). Am fost tare, că să zic așa… Ca sa spun pe scurt o istorie complicată, arta din anii ’90 nu era de loc interesantă (cu excepția artei de performance), în schimb, ce se întâmpla pe stradă, Piața Universității, ziarele, discursul liber, represiunea discursului și nașterea în chinuri a democrației din România au fost toate o școală foarte foarte bună.

După aceea au început să ia amploare și inițiativele autentice locale, mă refer la finele anilor ’90, începutul anilor 2000. Cum te raportai atunci la contextul local al artei, dar nu numai al artei? Colaborai cu scena de-aici?

Am fost tot timpul bulimic după expoziții. Nici azi nu prea refuz nimic… În  memoria dictaturii, când am fost forțat să îngheț, acum mă mișc mai mult decât trebuie. Într-un fel sau altul, tot timpul am colaborat cu scena din România. După Revoluție, am fost la mai toate festivalurile de performance (Zona de la Timișoara, St. Anna la Sf. Gheorghe și mai apoi Periferic la Iași) și am participat la mai toate inițiativele mai experimentale sau mai ieșite din normă (expozițiile lui Judit Anghel la Arad si expozițiile anuale CIAC Soros). Le-am și pierdut șirul câte au fost. Într-un fel, asta se leagă de prima întrebare, arta în România imediat după 1990 era o artă patetică, fără context… Toată lumea era internațional la zero. Zero barat. Marii artiști, aureolați de-o dizidență chestionabilă sau tinerii, erau pe același plan. În afară nu existau maeștri. De aia înăuntru au fost două curente, unul progresiv, care se deschidea rapid spre Vest și care-și cerceta rădăcinile acolo (vezi catalogul Experiment) și altul național, care se închidea în sine însușii (Bizanț și ortodoxie) și care afirma, nu cerceta. Bătălia nu s-a dat la început (pentru că ortodocșii erau tari, aveau școlile pe mână și reputație bună la noii șefi de la partid, bașca la noua intelighenție), ci mai încolo, când a fost o luptă crâncenă pe resurse. E amuzant să vezi cum sunt astăzi prezentați artiști ca mari progresiști (mai ales datorită mediilor pe care le foloseau), când în fapt au fost pilonii ortodoxiei care ar fi reînchis România în dogmă… Ne-am bătut și ne-am spart în figuri ca scena să nu înghețe la loc. În jurul anilor 2000, pur si simplu, situația s-a schimbat peste noapte. Galeria Catacomba s-a închis, Centrul Soros a rămas fără bani (și fără idei) și, nu știu de unde, o noua generație a apărut și s-a instalat confortabil în scenă. Generația Taschen. Ăștia au crescut cu altfel de albume și vroiau altceva. N-aveam de unde să-mi dau seama, dar venea piața de artă peste noi… Cu noua generație am colaborat mereu, în sensul că toți au trecut pe la noi prin atelier și toți au fost injectați cu critică și rezistență. La unii a rămas, la alții s-a vindecat repede. Generația 2000 nu mai avea modele interne și i se rupea de tradiție, scenă sau alte chestii care i-ar fi împiedicat în carieră. Dar sa nu fiu rău, tot atunci a început să se înfiripe și un alt soi de critică și rezistență urbană, youtubistă, anti-tabu, și au început să apară numele care acum înseamnă arta contemporană din Romania. În 1999 am fost cu SubReal la Veneția, cu un curator care locuia la Budapesta. Aia a fost prima breșă în monopolul deciziei artistice (și în aia naționalistă). Tot atunci, din cauza unei administrări groaznice, a unei umilințe nemaipomenite, m-am rupt de instituția de artă pe care cumva o creditam, Oficiul Național de Expoziții a lui Oroveanu. M-am rupt și de generația mea (SubReal), care prefera să-și țină gura ca să mai profite de ce mai pica. O strategie bună, uite, sunt toți profesori, doctori… Am preferat să merg cu ăștia tineri, așa-ziși spălați pe creier, de la Cluj, și Iași, si București, care erau mai vii, mai curioși și, pe cuvântul meu, mai buni. 2000 a fost un an de cumpănă. După aceea nimic nu a mai fost la fel…

Cum așa, de ce după 2000 nu a mai fost nimic la fel, ce s-a întâmplat? Cum ai perceput tu revirimentul de după 2000, care s-a continuat până la criza economica din 2008?

2000+ se numește colecția regională (Europa de Est și Rusia) de artă contemporană expusă internațional de Muzeul de Artă Contemporană din Lubljana. Transitionland e expoziția curată de Ruxandra Balaci la Muzeul Național de Artă al României, cu subtitlul „De la Bernea la Rostopasca”. Expun o carte de texte politice numită Vis-á-vis, pe care nu o bagă nimeni în seamă… E ultima expoziție românească cu ambiții de overview. În 2001, Lia Perjovschi face la Atelier 35 Eforie Diapozitiv, o expoziție școală – sală de lectură – spațiu de dezbatere despre termenul „instalație”. Termen încă străin la noi. Repet, termen încă străin la noi. Lia editează un ziar cu imagini și definiții distribuit gratuit. De atunci și până acum, nu mai există produs în limba română, nici o istorie sau teorie similară pe subiect. Între timp, în România, băieții cu naturi statice (și ăia cu Isuși) dispar din peisaj. Apar nume și idei noi. Cutter. Bucureștiul descoperă life style-ul și sintetizează advertising-ul cu arta de stradă. Mici scene de balet. Rostopasca. Multe nume se pierd în proces. Timișoara pierde supremația și treptat dispare în ceață, Perifericul din Iași devine bienală și cea mai importantă expoziție internațională din România (până la ultima ediție din 2007). Apare în forță Clujul, adică „Balkon” (mai târziu, „Idea”), Protokoll, Mircea Cantor, Costinaș, Cipri Mureșan, Pogăcean. Se face joncțiunea cu București, Mircan. Se pregătește Plan B. La Paris Cantor începe să lucreze cu Yvonne Lambert și devine idolul unei generații. Victor Man. Cu Lia (și Adrian Cioroianu, ca „personaj rațional”) moderăm „Totul la vedere”. 3 ore de televiziune live pe TVR 1. Difuzăm national performance, installation și artă critică. Pe lângă teatru, literatură, arhitectură, dans, film și muzică, introducem o secțiune politică. Iese un performance dezastruos, dar plin de energie și posibilități. Cu noi, cultura nu e niciodată plicticoasă. După 10 emisiuni TVR se sperie și termină proiectul. Ion Iliescu este reales… În  2001 se plănuiește în secret,  iar în 2004 se inaugurează MNAC. La început la Kalinderu pare că lucrurile se leagă. Pe urmă, se mută în Parlamentul lui Năstase și se inaugurează în campania lui electorală. Scena se rupe pro (mulți) și contra (puțini). AAC, Arhiva de Artă Contemporană devine CAA Centrul de Analiză a Artei (rezistență). În semn de protest, spunem și ne ținem de cuvânt ca nu punem piciorul acolo niciodată. Restul lumii se încolonează drăguț și se lasă pipăită la intrare. Arta contemporana e înconjurată de un zid. Sprijinim pozițiile marginale dinafara modei și atenției. Apar alternativele critice Harta, Raluca Voinea, și cele de sistem, Vector, Ioana Nemeș, Olivia Mihălțianu. Graffiti, subculturi, Ștefan Tiron. În 2002, facem la Cluj, la Casa Tranzit, în loc de expoziție, o întâlnire publică cu oameni de vârste diferite, care au marcat orașul… Doina Cornea și Eva Gymesi, Antik și Timotei Nădășan, „Philosopy and suff”. Iese o ceartă generală din cauza stângii, generații și foame de resurse simbolice. Dar Nădășan și „…and stuff” vor face ulterior „Idea artă și societate”. După 2007, totul se duce dracului… Life style-ul e mai tare decât arta și societatea. Resursele se duc în altă parte. Artiștii rămân săraci și numai cei care pictează monocrom încep să conteze. Arta începe să basculeze spre piață. Obsesia se numește magic: galerie. Încep protestele care dau bine: muie Maggi. Omagiu-arta și life style. MNAC controlează toate spațiile mari de expoziție din capitală și nimeni n-are nici o problemă. În 2005, bătălia pentru Centrul Național al Dansului unește o generație. CNDB devine cel mai interesant loc din București. Raluca Voinea la Royal College și Simona Nastac la Goldsmith sunt primele curatoare cu diplomă. După 20 de ani, suntem dați afară din atelier de către Academia de artă. Pe de altă parte Protokol, Daniel Knorr, Mircea Nicolae, CIV, Mona Vatamanu-Florin Tudor sau Anca Benera-Arnold Estefan, Anca Mihulet, Coate-Goale. Alexandra Pirici, SubRahova, Postspectacol, Fabrica de Pensule, Roșia Montană, Tranzit.ro. Nu-i totul pierdut.

În prezent stăm catastrofal. Instituțiile care trebuiau să susțină, încurajeze și, până la urmă, să protejeze arta contemporană s-au dus de râpă. Tu călătorești mult. Cum se vede toata nebunia asta privita din străinătate? Faci un pronostic pentru următorii, sa zicem, cinci ani?

Deocamdată nu se vede. Deocamdată unii parteneri de-abia au început să afle ca X proiect nu se mai face sau că ei, organizatorii, trebuie să scoată banii din buzunar. Eu sunt cu Bone la Kunstverein Ludwigsburg, iar cei de aici se bazau pe faptul că tot ce se leagă de Bone e acoperit de ICR. Asta nu se mai întâmplă și a trebuit să ne reorganizăm cu toții. Artistul și-a redus din proiect, eu am renunțat la onorariu. Or Rudi Bone este o figură importantă a anilor ’80, care revine acum în atenție. Avem nevoie de un pic de asistență instituțională și în rest ne vom descurca, dar primele momente sunt esențiale. Îți dai seama cam ce partener este România, dacă înainte de vernisaj îți spune, știi, eu nu mai am bani? S-a gândit vreun politician cam ce înseamnă asta pentru imaginea națiunii pe care o iubesc atât de mult. Eu am renunțat la toate proiectele cu ICR. Am anulat cu totul două expoziții și am dat de înțeles în alte două că cei care mă invită au de acoperit tot… La Universitatea din Plymouth, unde eram invitat cu Lia, să expunem, predăm și lansăm o carte, lucrurile merg, dar reduse (în loc de 10 zile stăm 5). În opinia mea, exact pentru că acum era criză peste tot (din Olanda în Franța sau Italia), dacă ICR rămânea cu politica de până acum și cu un pic de bani ar fi deschis uși care stau ferecate de mult și ar fi plasat artiști români în muzee la care nu se ajunge așa ușor. Pe de altă parte, Igore, cui îi pasă? Nu poate România să onoreze invitația la târgul de carte din Paris, o să meargă Polonia. Sau țările foste iugoslave, care ca să își facă imaginea pentru a intra în Europa, vor face tot. Bravo lor. Cine merită, să rămână în joc, cine nu, să se ducă la mare, la cazinou la Mazăre… Să te ții când se va implementa politica „pentru diaspora”… Aici ar fi de făcut o notă: pe unde am fost în ultimii 5 ani, am dat de o diasporă tânără, deșteaptă și determinată să își facă un  rost în lume, la fiecare mare universitate erau studenți români. Ăștia nu mai sunt cu dansuri populare și nici cu iubirea de națiune, pe care domnii politicieni o imaginează. Asta este o diaspora diferită… Poate ar fi mai bine ca un an de zile instituțiile românești să ia o pauza până se lămuresc intern care-i cel mai tare din parcare. După aia să-și reia activitatea. Dacă se merge acum la Târgul de Carte de la Paris, se merge cu cărțile lui Marga și Ponta, că Crin n-a apucat să scrie încă. Mai bine lipsă. Igor, eu și artiștii care avem o carieră ne vom descurca ok (îți scriu de la Ludwigburg, în drum spre Reykjavik, Milano și Berlin, expoziții fără ICR). Problema este cu cei tineri și mai greu promovați. Dacă în țară banii de proiecte s-au dus (AFCN-ul a fost gâtuit), iar sălile de expoziție sunt fie comerciale (galerii de dimenisunea unei batiste), fie în mâna unei singure entități (MNAC-ul are spațiul enorm de la Parlament, Sala Dalles, cele trei etaje de la Anexa și va avea spațiu în noul TNB), iar școlile de artă o țin cu educația din secolul trecut (împărțind arta pe medii, pictură, sculptură etc.), iar „afară” va fi cu diaspora, icoane pe sticlă, peisaje și artă cu praf de două dește, atunci o întreagă generație emergentă va dispărea în ceață. Și nu e vorba numai de artiști plastici, care au șanse să se descurce cumva. Ia mai publică volume în engleză în Anglia, ia fă filme și teatru experimental când se cer filme care laudă patria, poezii luminoase și Take, Ianke și Cadîr!

Mda, un pronostic sumbru cu care nu prea știm ce să facem. Ieșitul în stradă, cum ai văzut, nu mai ajută la nimic, critica nu mai doare, e împachetată frumos și scoasă la vânzare. Poate veni, oare, salvarea, din partea învățământului și a universităților?

Nu trebuie s-o lăsăm baltă. Trebuie protestat, trimis petiții, scrisori, bombardat cu emailuri, mers în audiențe la parlamentarii care ne reprezintă, trebuie organizate acțiuni de stradă, trebuie imaginate proteste mai creative, trebuie atrasă mass media și suportul internațional. Trebuie căutate alianțe (da, cu universitățile, cu uzinele, cu jandarmii, cu toată lumea). Dacă tăcem și acceptăm, am murit. Trebuie să găsim strategii noi. Să ne meargă mintea. Să reinventăm solidaritatea. Să le arătăm noi lor. Nu e țara lor și nu este bugetul lor. Politicienii nu ne fac nici o favoare. Suntem pe același plan. Să ne cerem drepturile. Eu voi face tot ce ține de mine, național și internațional, ca să schimb lucrurile. Să știi că crizele au părțile lor bune: cine nu rezistă, pleacă, scena de artă va ține dietă. Cei încăpățânați sau convinși că au ceva de spus vor rezista. Îmi pare rău deja pentru cei care se vor pierde. Dar lumea nu înseamnă USL sau PDL, și nici ICR sau MNAC. Există viață și fără aceste prescurtări.

Ce a trebuit sa sacrifici pentru a putea practica arta la nivelul la care o practici acum?

Tihna, liniștea, copiii… Plăcerile casnice. De când ne știm împreună, am dormit cu Lia numai pe saltele puse direct pe jos. Nu avem mașină, nu putem avea nici câine, nici pisică, nici plante în ghiveci…. Ne-am sacrificat sănătatea… Când cari cataloage în spate,  îți duduie capul de nu-l poți opri și dormi aiurea, schimbi fusele orare, mănânci pe apucate etc. Corpul reacționează cumva, adică prost. Dar a meritat.

Și ultima întrebare. Vorbiți adesea, și tu, și Lia, despre importanța documentului și a lecturii. Ce citești acum? Fă-ne, te rog, o recomandare de lectură.

Acum citesc ziare internaționale, ca să mă documentez pentru expoziția personală de la Muzeul de Artă din Reykjavik. Dar dacă ar fi să recomand ceva în zona culturală, ar fi cataloagele de la Documenta 13, una din cele mai importante expoziții mondiale, care tocmai se încheie săptămâna asta, „The Long April”, revista de critică și atitudine, de artă (http://www.e-cart.ro/longapril) sau revista „IDEA artă și societate”. Toate astea sunt mult mai interesante decât tonele de ore pierdute la TV…

Mulțumesc!

Interviu pubglicat în revista „BeWhere!”, nr. 11 / octombrie 2012

One response to “Dan Perjovschi: „Corpul era ieftin și radical”

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s