Jurnal de călătorie: De la ce expoziție bună tocmai v-ați întors vara aceasta?


Aurelia Mocanu (n. 1957) – critică de artă, jurnalistă, realizatoare radio.

La Palatul Mogoşoaia, până la 10 septembrie, graficianul şi profesorul Aurel Bulacu oferă o selecţie exemplară din patru decenii de stil personal: cicluri iconografice, tehnici ale gravurii, mixaje exuberante şi valoroase, pânze foarte recente. Mergeţi să vedeţi ce poate născoci un desenator lăsat liber, cu pensule şi culori, să-şi îmblânzească himerele animalelor de ritual păgân, obsesiile senzuale şi popasurile culturale în istorie. Imaginate armuri, trofee-tauri, nuduri dorsale, himere încornorate, autoportrete şi câteva alcătuiri ceramice reuşesc, evitând aglomerarea, o remarcabilă cadenţă vitalistă. Corpul purtător de mister, emanator al simbolismului ce-l leagă de „vraja lumii”, ca iluzie preţioasă sau ca trofeu senzual, este generatorul de imaginar al picto-grafului Aurel Bulacu. Cu subtilitate erotică în cheie personală, producţiile sale consistent-dezinvolte transcriu imagini mentale ale senzualităţii în forme nenaturaliste. Recunoscuta nervozitate a graficii lui Bulacu a întâlnit acum un câmp de atac de unde se aude un scrâşnet, de durere şi deliciu, în acelaşi timp. Maestrul, aflat acum ca leul în vară (a 65-a), scalpează „con amore” ipostazele feminităţii pe segmentele anatomice cu încărcături simbolice particulare.

Nicu Ilfoveanu – artist vizual

Cum m-am retras la umbră toată vara, la țară, n-am apucat să mă-ntorc de la vreo expoziție bună, din București. Poate doar așteptând la tren pe cineva apropiat, în Golești, am dat o fugă la muzeul satului din localitate (Muzeul Viticulturii și Pomiculturii, așa se intitulează) unde, din lipsă de vizitatori, supraveghetoarea mi-a dat cheile caselor și astfel, tot sătucul acela – ideal și concentrat, palpabil și nostalgic – mi-a stat la dispoziție. Și trebuie sa recunosc că e o instalație mișto!

Alexandru Vakulovski – scriitor, jurnalist cultural

Postmodern. Ex-comunist de Dan Perjovschi, la Roşia Montană. După cum ştii, Dan Perjovschi nu e deloc uşor de „categorisit”, ce a făcut la Roşia a fost în acelaşi timp şi o expoziţie, şi un atelier, iar eu, ca poet, pot spune că a fost un poem excelent.

 

 

 

 

Farid Fairuz – artist vizual

Un oarecare Morton Bartlett moare în 1992 fără să știe că ceea ce avea să fie aruncat din propria-i casă după moartea sa avea să fie vânat de colecționari de artă și muzee. Până în 14 octombrie, lucrările sale pot fi văzute în expoziția Secret Universe III, găzduită de Hamburger Bahnhof – Museum for Contemporary Art din Berlin, curatori Claudia Dichter și Udo Kittelmann.

În 1993, o tipă inspirată și plină de fler pe nume Marion Harris, dealer de artă și antichități din New York, găsește într-un târg niște cutii în care se aflau păpuși și bucăți de păpuși, împreună cu foarte multe fotografii vechi. Toate fuseseră aruncate din casa unui bărbat pe nume Morton Bartlett după moartea sa. Bartlett era un fost student la Harvard care-și abandonase studiile după doi ani pentru a lucra ca fotograf independent și designer grafic. A trecut prin experiența de a vinde mobilă și a lucrat într-o benzinărie, nu înainte de a-și servi patria în Primul Război Mondial. Nu se știa mai nimic despre el.

Marion Harris, curioasă din fire, n-a stat mult pe gânduri. A cumpărat tot. A ajuns acasă cu mai multe cutii de lemn aruncate dintr-o casă din partea de sud a Bostonului și a realizat că se afla în fața unei colecții splendide de 15 păpuși de ghips realizate fidel, la o scară mai mică decât cea reală. Trei dintre ele înfățișau un băiețel cam de 8 ani, iar celelalte păreau fete cu vârste între 8 și 16 ani. Păpușile erau îmbrăcate cu haine croite și cusute foarte atent pe măsura lor. Fotografiile ce le însoțeau erau singurul indiciu că sunt făcute de cineva profesionist, un fel de regizor atent la detalii și meticulos în alegerea scenelor și ipostazelor din viața de zi cu zi în care erau înfățișate păpușile. În unele dintre imagini apăreau păpuși de sex feminin complet dezbrăcate, sfârcuri împingând ușor tricouri violet, obraji plânși și fustițe ridicate cochet. Adierea de primăvară care părea să bată peste tot felul de făpturi inocente a dat naștere la tot felul de suspiciuni și acuze.

Cu timpul, păpușile au devenit adevărate vedete ale artei așa-zis periferice, iar Bartlett a fost luat drept un geniu autodidact. Studiase de unul singur anatomia și istoria costumelor, s-a perfecționat în croit și cusut, își realiza singur perucile miniaturale sofisticate, iar sculptura în ghips devenise pentru Bartlett o adevărată pasiune obsesivă, insistând să lucreze câte un an pentru fiecare păpușă în parte.

Până în 1992 când s-a stins din viață niciuna dintre lucrările sale create între 1936 și 1963 n-a fost vreodată expusă, iar Bartlett nici măcar nu era cunoscut. Un singur articol apărut în 1963 cu acordul lui Bartlett a scos la lumină lumea specială în care plonjase, iar atenția de care s-a bucurat l-a făcut pe Bartlett să împacheteze fiecare păpușă în parte într-o cutie distinctă de lemn și să le ascundă pe toate pentru a rămâne nevăzute următorii 30 de ani. Astăzi, fotografiile și lucrările sale sunt căutate de către colecționari și muzee fiind considerate captivante, fascinante și seducătoare. Păpușile sale delicate și enervant misterioase tachinează privirea. Mai mult, Bartlett nu a folosit fotografia pentru a-și documenta travaliul creator, ci imaginile sunt lucrări în sine în care făpturile cu chipuri fragile creează personaje cinematografice și dau naștere la povești.

Gândirea comună și dorința de etichetare ale celor care au intrat de-a lungul timpului în contact cu opera sa i-au creionat lui Morton Bartlett un profil trivial, fondat pe baza informațiilor sumare existente: un tip profund excentric, burlac retras care a lucrat în secret, ascuns la umbra dorințelor sale mai puțin firești, pe care le-a sublimat în statuetele fragile. Adevărul nu-l cunoaște nimeni, dar interviurile cu prietenii ne redau o imagine lipsită de senzațional. Bartlett se întâlnea cu femei și nu a avut niciodată un model după care să-și creeze păpușile, cu atît mai puțin vreun copil care să-i calce pragul. Își lua informația pentru detaliile anatomice atât de realist prezentate în unele din lucrările sale din fișe medicale pe care le studia minuțios. Unii teoreticieni afirmă că Bartlett și-a creat păpușile ca un fel de surogat pentru familia pierdută la 8 ani când a fost înfiat. Deși anumite priviri critice văd în Bartlett un caz antisocial de natură psiho-sexuală deviantă, cu alte cuvinte, un pedofil, tonul dulce amărui al lucrărilor sale sensibile ne invită să descoperim un univers foarte fragil, plin de delicatețe si tandrețe.

Oricât ar părea de straniu astăzi pentru lumea artelor contemporane plină de lucrări radicale și controversate, finețea, inocența și candoarea din lucrările lui Bartlett taie ca un bisturiu crusta acidă și cinică a realităților care ne înconjoară. Din toate lucrările văzute în muzeele vizitate în această vară la Berlin, pe lângă colecția de artă islamică din Muzeul Pergamon, expoziția Secret Universe III găzduită de Hamburger Bahnhof – Museum for Contemporary Art din Berlin e singura care încă mă bântuie. (traducere și adaptare: Farid Fairuz)

Tatiana Fiodorova – artistă vizuală, fondatoare spațiului cultural virtual comun ART-PLOSHADKA, care acoperă cele mai diverse aspecte ale culturii şi artei din Republica Moldova

Evident, amintirile despre Praga rămân pentru mine destul de luminoase și orbitoare. În decursul a două luni, aflându-mă acolo într-o rezidență artistică, Futura, am reușit printr-un adevărat maraton să văd și să vizitez majoritatea galeriilor și expozițiilor. Aș putea spune chiar că vara a trecut pe lângă mine în acest an, întâlnindu-mă cu ea și căldura ei sufocantă pentru câteva zile la București. Cea mai mare parte a timpului însă mi-am petrecut-o la Praga, unde vara amintește mai mult de primăvara ploioasă din Moldova decât de o vară adevărată.

Cea mai interesantă mi s-a părut expoziția Faces de la Galeria Rudolfinum. Expoziția era dedicată portretului și posibilităților artei video de a oferi propria interpretarea a unei serii de picturi înfățișând chipuri umane. Erau prezente în expoziție nume cunoscute ca Marina Abramović, Bill Viola, Bruce Hauman, Nam June Paik, alături de alte nume la fel de celebre. Mi-a reținut atenția cel mai mult documentarea video a performanceului artistei germane Freya Hattenberger[1], în care artista ajunge să poarte un dialog inedit, original, cu microfonul. Ea nu vorbește la microfon, încercând să-și amplifice sunetul vocii, ci exprimă sunetele în mod fizic, atingând direct microfonul cu gura, înghițindu-l. O astfel de interacțiune, bineînțeles, amintește de un act sexual agreabil pentru bărbați, dar în același timp, sunetele, ivite din microfon, apar într-o disonanță brutală față de latura vizuală a evenimentului. Din punctul meu de vedere, făcând aluzie prin titlul lucrării la mitologia greacă și pornind de la ce se întâmplă în performance, artista oferă propria sa interpretare contemporană și înțelegere muzei contemporane, femeii și artistei.

O satisfacție deosebită mi-a provocat și retrospectiva Marinei Abramović, Peter Campus. Mi-e aproape imposibil să cred că vom vedea vreodată al Chișinău asemenea nume în context expozițional. De fapt, performanceul și abordarea propriului corp ocupă tot mai mult loc în activitatea mea artistică și cred că de aceea mi-a rămas întipărită în memorie atât de puternic această expoziție. În acest fel și de aici am ajuns vara aceasta la un nou performance, The art is beautiful, the artist must be beautiful. Performanceul a avut loc în luna iulie la Galeria Karlin Studios din Praga. În acest performance, scăldându-mă în noroi, murdărindu-mă de noroi, încerc să dau o reprezentare funcției artistului în societatea contemporană. Astăzi artistul nu mai creează valori estetice înalte, operând cu înțelegerea frumuseții, sarcina artistului este să se afle în mijlocul evenimentelor politice și sociale. În acest fel, scăldându-se în noroiul social și politic, artistul devine instrumentul expunerii și denudării problemelor și plăgilor societății[2]. (traducere: Igor Mocanu)

Mihai Fulger – critic de film, selecționer, redactor al Cinematecii Române

Recunosc: eu vara asta am mai și dormit. Și, fără doar și poate, am mai și visat. Din păcate, marea dramă a vieții mele e că mult prea rar izbutesc să-mi amintesc visele sau măcar frânturi din ele. Tare mi-aș dori să fiu ca Mircea Cărtărescu sau Irina Ghenu (nu-ntreba, citește-nainte) și să-mi pot descrie detaliat, pe pagini întregi, viziunile onirice ca pe niște scenarii de fantasy sau horror, iar apoi să le mixez și să le remixez după cum mi-o cere textul și contextul. Cu visele lui Mircea Cărtărescu au intrat în contact mai mulți, cu cele ale Irinei Ghenu – destul de puțini deocamdată. Dar eu unul cred că v-ar captiva și pe voi niște vise în care pisicile se strecoară  neobservate la întâlnirile unor societăți ultrasecrete, unde un june Jude Law, însurat cu o Marion Cotillard absentă, se laudă că poate citi oamenii ca nimeni altul, sau eroina-naratoare este o țigancă grasă, care muncește din greu la construirea celui mai mare mall din lume, pentru a-și putea crește singură cele două fetițe. Irina Ghenu și-a adunat poveștile astea – care pe cititorii împătimiți de cinema îi vor duce cu gândul la filme precum Eternal Sunshine of the Spotless Mind și, desigur, Inception – într-o cărticică de vise, pe care a expus-o în expoziția ei…

În acest punct, cred că e cazul să încetez să mai bat câmpii și să trec la subiect, răspunzînd cum se cuvine la întrebare ce mi-a fost adresată. Așadar: expoziția care mi-a plăcut cel mai mult vara asta s-a numit I (don’t) want to be a Polish artist și a fost găzduită, între 21 și 29 iunie, de galeria Atelier35. De fapt, este vorba de expoziția (individuală) de licență a Irinei Ghenu, pe atunci studentă a secției Foto-Video și Procesarea Computerizată a Imaginii din cadrul UNArte, expoziție care a cântărit mult în decizia profesorilor departamentului de a-i acorda tinerei artiste premiul, introdus anul acesta, destinat unui absolvent cu activitate meritorie.

Cărticica de vise amintită mai sus reprezintă unul dintre cele 11 remake-uri din expoziție, realizate de către Irina Ghenu pornind de la proiectele unor artiști contemporani polonezi (în acest caz, mă refer la Piotr Bosacki și lucrarea acestuia Traumtagebuch, ilustrată de Wojciech Bąkowski – al cărui video-autoportret Beauty a primit, la rândul său, un remake). Nu vă grăbiți să trageți concluzii: expoziția, inițiată în timpul unei burse la Universitatea de Arte din Poznań, nu a inclus niște reproduceri după lucrări ale unor artiști polonezi. Pentru Irina Ghenu, remake-ul nu este o banală copie, reiterarea procesului de realizare a operei și de fabricare a sensului fiind permanent dublată de o reinterpretare a proiectului inspirator, prin raportare atât la experiențele biografice – și, după cum spuneam, onirice – ale „remaker”-ului, cât și la spațiul cultural-artistic autohton (sau societatea românească în genere). Astfel, noua lucrare (a cărei formă de expresie poate fi diferită de cea originară, atâta timp cât ea se adecvează conceptului) devine o construcție autonomă, ce poate fi receptată/înțeleasă de publicul neaoș (aici, vizitatorii expoziției) chiar și fără cunoașterea operei inițiale sau a „impulsului polonez” care declanșase demersul artistic. Un excelent exemplu îmi este oferit de un video, disponibil și pe YouTube, intitulat Teaching Maciej Kurak’s plant to speak Romanian. Artistul polonez amintit crease instalația Organic Life pentru inaugurarea unei galerii din Poznań, iar Irina Ghenu, prezentă la vernisaj, a primit de la Maciej Kurak un ghiveci cu o plantă. Ideea remake-ului (un video dintr-un singur cadru fix, cu o scenografie minimală) este că artista română, înainte de a aduce planta cu ea în țară (altfel spus, ignorând faptul că vorbim despre un organism vegetal, înainte de a o supune unei deteritorializări similare cu cea trăită de ea însăși la mutarea în Polonia), socotește necesar să-și învețe interlocutoarea tăcută (cel puțin pentru noi) câteva cuvinte și expresii românești care i-ar fi de mare ajutor aici, precum „ieftin”, „șpagă”, „combinație” sau… „nu am nimic cu țiganii”.

Un alt remake (după We Like It A Lot al grupului de artiști Azorro) – un video în care, la fel ca în filmele ei experimentale, Irina Ghenu este prezentă și în fața camerei – pune sub semnul întrebării modul în care consumăm și etichetăm (apelând la clișee hiperuzate) arta contemporană, deopotrivă în Polonia și în România. Lucrarea Departure a lui Janek Simon, un video în care clădirile religioase din Varșovia se înalță către cer, asemenea navelor spațiale, a fost recreată de Irina Ghenu într-un mare parc bucureștean. Iar remake-ul după 196 k.k., un video de Dorota Alicja Nieznalska (artistă care a petrecut opt ani prin tribunale pentru că a îndrăznit ca, într-o instalație a sa, să proiecteze imaginea unui penis pe o cruce grecească), este însoțit de textul unui alt vis al Irinei Ghenu. Mai menționez doar admirabilele serii de fotografii după Michał Grochowiak (portrete fără titlu, cu subiecții întorși către tapete cu culori și motive atent alese), Aneta Grzeszykowska („Album”-ul ei include fotografii din arhiva familiei artistei, din care aceasta și-a îndepărtat digital propria imagine) și Anna Orlikowska (imagini panoramice grupate sub titlul Dance Macabre, cu artista ascunsă după o mască, poziționată în planul îndepărtat). După cum probabil v-ați dat seama, moartea este o temă comună a multora dintre lucrările inspiratoare și a remake-urilor Irinei Ghenu. Sugestiv, un alt video refăcut se numește chiar The Death (artist: Konrad Smolenski).

Fiecare dintre cele 11 remake-uri din I (don’t) want to be a Polish artist ar merita să fie analizat și discutat separat. Mai mult, cred că multe dintre ele ar putea fi dezvoltate în alte expoziții, îndepărtându-se tot mai mult de sursele de inspirație și continuând să chestioneze concepte precum autorul și originalitatea, noul și simularea în artă.

Eu unul vreau să închei aceste comentarii de neofit prin a vă mărturisi un alt motiv pentru care m-a fascinat expoziția de la Atelier35 și, ca atare, am ținut să scriu despre ea. Cum I (don’t) want to be a Polish artist a fost prezentată, după stagiul polonez, într-o formă extinsă în România, ea a căpătat o nouă motivație – tentativa de recuperare/recucerire a spațiului (nu numai artistic) autohton, după o absență destul de îndelungată. Aceleași dificultăți de revenire/resetare psihică (pe lângă reîntoarcerea fizică) m-am chinuit să le depășesc și eu (desigur, prin cu totul alte strategii de re-apropriere), după o jumătate de an într-o altă cultură (și sunt convins că mulți dintre voi știu despre ce vorbesc). Așa se face că, vizitând expoziția Irinei Ghenu, nu doar am apreciat remake-urile, ci am și rezonat cu demersul artistei, la nivelul resorturilor sale psihologice. Cu alte cuvinte, am trăit și eu the Polish dream… made in Romania.

Cristian Cercel – cercetător, publicist, traducător

Din sezonul de primăvară-vară al expozițiilor bucureștene mi-a rămas în minte Piggy Bank, a lui Daniel Knorr și Coate-Goale, poate pentru că în general îmi place ce face Knorr, poate pentru că e mișto să fii într-un spațiu expozițional în care să trebuiască să ocolești dolari-porci de hârtie (da’ dacă am fi călcat, cu nerușinare, pe ei?) și cu siguranță pentru că m-a făcut să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă chiar aș veni cu un porc (real) și l-aș schimba pe un porc (de hârtie) dintre cei realizați de artist, la temporarul birou de „schimb valutar” din cadrul expoziției. Arta conceptuală a lui Knorr (secondat, de data asta, de Coate-Goale, un artist despre care habar nu aveam, ceea ce cu siguranță spune mai multe despre mine decât despre el) transmite ceva din prima, până să ajungi să o iei la puricat, să citești textele care o însoțesc, să îi cauți interpretări și așa mai departe. Așa și cu Piggy Bank: porcii-dolari (sau dolarii-porci?) te izbesc instantaneu. Desigur, valențele mesajului pe care îl transmit fără zăbavă diferă în funcție de privitor, însă e important că din primul moment al întâlnirii cu ce face Knorr ești practic obligat să îți conturezi o atitudine.

Mie, grohăitorii muți mi-au vorbit de capitalismul ce pute a fecale de porc (la figurat, dar și la propriu, vezi de pildă „binefacerile” aduse de concernul Smithfield în România și aiurea, concern care se ocupă de… creșterea suinelor) ori de criza economică adusă de fetișizarea banului transformat deja într-o abstracțiune pe baza căreia societatea contemporană se cufundă într-un marasm al acumulării amorale pe de-o parte și al sărăcirii fruste pe de altă parte. Stafilococii prelevați de pe bancnotele reale și „expuși” de Coate-Goale confirmă dihotomizarea de care aminteam mai sus: banii, atât la nivel fizic, cât și la nivel moral, sunt un mediu patogen. În neoliberalism, capitalul financiar acumulat nu mai există fizic, însă: vorbim doar de conturi, carduri, tranzacții online etc. Banii fizici rămân practic doar în acea parte a societății a cărei muncă a ajuns să nu aibă valoare decât în funcție de speculațiile bursiere. Acolo se transmit, concret, infecțiile, acolo colcăie microbii care se găsesc pe bancnote, prezentați de Coate-Goale.

Porci și microbi: Knorr și Coate-Goale au interogat moralitatea și salubritatea capitalismului neoliberal și cu interogațiile astea merită să rămâi pe termen lung.

Ioana Gruenwald – managing partner, alături de Oana Boca, la Headsome Communication (agenție de comunicare în domeniul pieței de carte)

Pe la începutul primăverii am aflat că Franța va fi invitată de onoare la Bookfest 2012 și la scurt timp am auzit un zvon legat de Pif și ceva despre o expoziție pe tema asta. Mărturisesc că m-a trecut un frison și automat m-am gîndit: ce idee simplă și genială! Pif la București după atîția ani, Pif care la noi a însemnat „rezistența prin cultură” (sorry pentru blasfemie dar n-am rezistat L) a tuturor puștilor din cartierele bucureștene – și sper că și din alte cartiere de provincie – ai căror părinți își permiteau acest mic lux de a face plozilor lor un abonament la revista cu pricina, scoasă de altfel de partidul comunist francez. Da, se făcea abonament, la poștă, cu niște pile minime, din cîte îmi povestea mama care lucra, ce-i drept, la o librărie. Pif venea în fiecare joi, se citea o dată pe fugă, adică poveștile scurte, bancurile, apoi pînă seara circula la toți cei din gașca din fața casei, a doua zi mai trecea printr-o fază de tîrnoseală la școală, în pauză, pentru ca apoi, în week-end, să fie citită din scoarță în scoarță.

M-am dus așadar la expoziție și am procedat la fel: mai întîi am dat o tură, mirîndu-mă cît de mică e – nu știu de fapt ce îmi închipuiam, că or să fie înșirate acolo toate abonamentele anuale făcute de mama? – iar apoi, am încetinit pasul, am început să citesc. Cel mai mult m-au atras biografiile autorilor – scenariști și ilustratori – despre care nu știam mai nimic, în afara numelor, iar apoi m-am dus țintă la preferații mei, – nu-i înșir, cine-i știe îi știe – păstrîndu-l cu premeditare, ca desert, pe Corto Malteze.

O expoziție veselă și  duioasă, pentru cunoscători, nu știu ce-or fi zis „ăștia mici” de azi care devorează benzi desenate de cu totul alt calibru, bănuiesc că li s-a părut așa, o chestie mega soft. Mi-aș fi dorit să pot vedea mai multe imagini din bucătăria redacției, schițe de-ale desenatorilor, și,  de ce nu, o vitrină cu cîteva gadget-uri pe post de relicve. Nu contează, important este că Pif a venit la București.

a. urmanov – poet

damien hirst. tate modern. 4 aprilie – 9 septembrie 2012-09-02.

probabil ar trebui să încep, fiind corect și asumându-mi că aceste rânduri nu pot fi nimic mai mult decât niște impresii personale asupra expoziției lui hirst, am fost un fan de la primul contact cu lucrările lui și am rămas „vândut” până astăzi, iar asta înseamnă că am o predispoziție înspre a-l credita aproape în alb, chestiune care anulează orice percepție critică.

despre hirst s-a scris enorm și probabil se va scrie în continuare; cine vrea detalii despre viața & cariera lui nu are decât să-i parcurgă site-ul personal sau zecile de mii de reacții critice disponibile online – reviste de artă, bloguri, site-uri de expoziții, site-uri de muzee, galerii online, forumuri mai mult sau mai puțin profesionale etc., toate abundă în voci care îl detestă (in a fashionable manner) sau îl adoră (la fel de fashionable) pe hirst.

pe mine m-a prins de la primul contact (acum mulți ani) cu rechinul acela în formol (din 1991), și m-a vrăjit definitiv când am aflat (ulterior) și titlul lucrării – the physical impossibility of death in the mind of someone living. rechinul ăsta, împreună cu un miel alb (detaliul este semnificativ) și o vacă (gestantă sau nu) sunt câteva din lucrările care compun seria natural history de la începutul anilor ’90, serie în care „the wow factor” (conceptul e al lui hirst) este maxim.

lucrările de mai sus le-am regăsit toate în expoziția de la tate modern. de fapt, aceasta este prima retrospectivă majoră a operei lui hirst într-o instituție britanică – pe lângă lucrările din natural history, include terifiantul craniu din diamante (for the love of God, amplasat într-un spațiu super-securizat în turbine hall; am observat, la fața locului, că hirst nu s-a atins de dantura craniului) și scandalizantele medicine cabinets (și care m-au convins încă o dată cât de mult contează să vezi o lucrare live – seria seasons este de o frumusețe înspăimântătoare; sute de sticluțe pline cu substanțe roz / bleu / gri tulbure prin care trece o lumină blândă reflectată în oglinda din spatele dulăpioarelor).

capacitatea asta a lui hirst de a face ceva delicat și esențial frumos din narcotice, medicamente, formol, animale disecate sau cranii este profund tulburătoare; sentimentul de ansamblu este un soi de tragism deșănțat, o disecție & exhibare calculată și conștientă a unei frici paralizante (aproape disperare) – e ceva în lucrările lui hirst (o intersecție între disperarea specifică victimei și obiectivitatea rece a abuzatorului) care îmi amintește de picturile lui francis bacon sau filmele lui lars von trier, pe care îi iubesc cu aceeași lipsă de limite și pentru o tonă de motive.

cel mai „tare” lucru al operei lui hirst (dar e valabil, cu varii nuanțe, și pentru bacon / von trier) e un nivel de „ritual” al lucrărilor sale care anulează (paradoxal, pentru criticii săi) orice risc de gratuitate / superficialitate; nu știu exact cum să exprim asta, însă – abrupt spus – felul în care mă raportez la hirst & opera lui este ca față de o realitate semi-religioasă, un spațiu de jertfă păgână. visceralitatea lucrărilor sale, faptul că „materia” primă în care lucrează este carnea / oasele unor animale sacrificate special pentru aceste expoziții, puternicul miros al morții (uneori la propriu, datorită bucăților de carne în putrefacție) care niciodată nu este prea departe, vitralii tip catedrală „pictate” cu mii de fluturi uriași prin care se filtrează lumina de afară, picturi „vii” în vopseaua cărora s-au prins din zbor fluturi și muște, și un neîntrerupt discurs cu cele mai subtile simboluri creștine (muștele, de exemplu, ca simbol vechi-testamentar al diavolului) m-au făcut să il iubesc pe hirst fără limite și să îl creditez chiar și în inițiativele sale aparent gratuite.

închei cu o ultimă impresie personală, fără nici o relevanță critică. probabil că, în tot acest context al morții & superficialității, cel mai puternic spațiu este cel în care este expus black sun – o cameră simplă, fără detalii / pe peretele din față un „soare negru” imens (acum, gândindu-mă la el, are în mintea mea dimensiuni imposibile în mod real), în fapt o roată de câțiva metri diametru acoperită cu zeci de mii de muște moarte, ca o smoală aspră, vag unduită, cu o transparență tulburătoare a suprafeței dată de luciul aripilor acelea paralizate în moarte, prin care se filtra lumina. iar în fața acestui monstruos soare, înaintea acestei surse diforme de întuneric (nu lumină) făcută din carnea și sclipirile a zeci de mii de muște (micro-diavoli) tronează un miel (hristos) în formol, altul decât cel alb și nevinovat amintit anterior – un miel negru, în fața unui soare negru, amândoi „zidiți” în / din carne altădată vie.

Maria Balabaș – jurnalistă, muziciană etc.

Când Igor mi-a propus să scriu despre expoziţiile vizitate pe parcursul verii, mi-au trecut prin minte festivaluri după festivaluri, dar nici o galerie, nici o instalaţie, nimic. Am rămas pe gânduri, propunându-mi să-mi revizuiesc programul de vacanţă în anii următori. I-am vorbit, însă, de acea Pădure de sunete, instalaţia concepută de Viviana Iacob şi de Dyslex, la care am colaborat şi eu. Din păcate, la momentul scrierii acestor rânduri, ea e demult amintire, poze, articole şi câteva înregistrări. Nu mai există în realitate. În spaţiul Platforma MNAC probabil s-au succedat alte câteva zeci de proiecte, din mai şi până acum.

Pentru mine, ca participant direct la această experienţă, ea ocupă încă un loc important în memorie. Găsesc prin casă foile cu notiţe şi scheme de partituri. Reascult cele câteva minute de înregistrare şi-ncerc să recreez atmosfera stranie, a întunericului luminat doar de rizomul de fibră optică, dar conturat de sunet. Un întuneric respirând înregistrările lui Brăiloiu; pornind din boxele unidirecţionale, acestea se reflectau în ziduri, în colţuri, se loveau unele de altele, se intersectau şi părea că se adresează în mod direct subconştientului.

Mi-am petrecut o bună bucată de vreme imaginându-mi cum va arăta, cum va suna această instalaţie, scriind, topind şi reformulând senzaţii, gânduri, amintiri, cunoştinţe. Apoi, mi-am petrecut o dup-amiază de miercuri (probabil) şi, cu siguranţă, o dimineaţă de duminică trăind-o cu adevărat. Nu pare mult. Poate fi destul pentru o modificare a percepţiei mele viitoare despre spaţiul acustic şi semnificaţiile sale, despre posibilităţile afective pe care le poartă cu ea o arhivă.

Aş vrea să povestesc ce s-a petrecut în acea amintită duminică. Am plecat cu vechea mea maşină, o Dacie galbenă şi scârţâitoare, să-i aduc la Platforma pe muzicologul Viorel Cosma şi pe soţia sa. Maestrul Cosma are 91 de ani şi este dumnealui însuşi întruchiparea ideii de arhivă. Auzise de iniţiativa noastră şi mi-a făcut onoarea de a mă ruga să vină să o vadă. Cu aşa o încărcătură valoroasă pe bancheta din spate, am trăit toate fricile şofatului până pe Moşilor vechi, simţind fiecare groapă ca pe o ameninţare şi fiecare semafor ca pe un virtual accident. Dumnealor se pare că n-au luat în seamă nici maşina, nici încruntarea mea şi povesteau la fiecare colţ ce se-ntâmpla „pe vremea lor”. Odată ajunşi la spaţiu, au urcat până la etajul 1 şi, fără nici un fel de altă pregătire, au ridicat cortina şi-au intrat în „pădure”.

La orice m-aş fi aşteptat, dar nu la ce a urmat. Intraţi în acest întuneric deplin, surprinşi de sunetele care porneau de cine ştie unde, neştiind exact la ce încercare vor fi supuşi – probabil imaginându-şi obstacole în drum – au traversat camera într-o viteză incredibilă, ţinându-se de braţ, fără a-mi lăsa vreme pentru explicaţii, dibuind calea spre bănuita lumină şi spre Ieşire. M-am temut de un eşec fără scăpare. Abia după ce pericolul a fost eliminat, am reluat traseul şi, abia atunci, extraordinara dumnealor sensibilitate s-a manifestat, recunoscând temele, instrumentele, regiunile de provenienţă ale cântecelor, bucurându-se de spaţiul creat şi de sistemul imaginativ de transmitere a informaţiei sonore, dar criticându-ne pe alocuri pentru „lipsa de lumină şi de orice posibilitate de orientare şi de etichetare”.

După ce i-am condus acasă, am revenit la Platforma, pentru ultimele 10 minute pe care le puteam petrece în linişte. M-am gândit la reacţia provocată familiei Cosma şi la faptul că, noi, gândind această instalaţie, nu ne-am pus problema diferenţelor perceptive apărute între generaţii. Această „Pădure de sunete” a fost produsul exclusiv al imaginarului unei noi personalităţi artistice, mult mai interiorizate, în căutarea unui spaţiu intim separat total de exteriorul zgomotos şi agresiv; într-o astfel de încăpere, particularităţile „sunetului”, redate de o tehnologie avansată pot să fie parte chiar dintr-o senzaţie tactilă. Un ambient pentru noi dătător de satisfacţie estetică, dar care poate rămâne în afara înţelegerii pentru alte personalităţi, al căror timp a fost marcat de alte obiceiuri de audiţie, de raportare la muzică, la împlinirea idealului artistic.

Liliana Basarab – artistă vizuală

O fată cu un pistol / o fată cu o cameră. Un cowboy de sex feminin cu  o armă surogat, dar la fel de puternică – o cameră. Ea explorează orașul / orașele în căutarea unor dușmani imaginari. Ea împușcă / filmează spații publice cu conținut simbolic. O apariție singulară, ea oscilează elegant între ironie și sarcasm, subminând clișeele patriarhale ale westernului și încercând o restabilire a ierarhiilor între artist, curatori și alte personaje ale scenei artei contemporane. Olivia Mihălțianu se cațără pe acoperiș, fuge după pălărie, are grijă de bicicletă – erzațul calului, își curăță „arma” și mănâncă semințe la umbră. Uneori își împușcă chiar propria umbră.

Principiile după care se ghidează sunt : „when you have to shoot, shoot, dont talk!”  (The good, the bad and the ugly).

Iar după luptă nu uită să se odihnească, privind visător înainte.

W*EASTERN este un film Super 8, bazat pe genul cinematografic weastern spaghetti, care tratează ironic diferite situații ivite pe scena internațională de artă: continuă reconfigurarea relațiilor de putere dintre artiști, curatori și instituții, elemente catalizatoare în dezvoltarea unui nou mediu cultural social și economic. W*EASTERN – un proiect serial care se desfășoară în mai multe puncte nodale ale artei actuale (București, Berlin, Veneția, Sofia, Paris).

Dezvoltându-se din primele capitole filmate deja la Veneția, Viena și Sofia, următoarea parte are loc la București. Instalația prezentată la Salonul de Proiecte include reconstrucția unei săli de cinema, poster, fotografii și film.

W*EASTERN, S8 transferred to DV PAl, 11′ 30″, 2011 / Baghetti W*EASTERN, S8 transferred to DV PAl, 10′, 2012 / Endless W*EASTERN, S8 transferred to DV PAl, 10′, 2012

Anca Poterașu – galeristă Anca Poterașu Gallery

Mie mi-au plăcut mult două expoziții văzute la începutul lui iulie la muzeul Hamburger Bahnhof – Museum Für Gegenwart din Berlin. Secret Universe III a lui Morton Bartlett și Architektonika 2, artiști: Absalon, Jürgen Albrecht, Carl Andre, Stan Douglas, Nina Fischer & Maroan el Sani, Peter Fischli / David Weiss, Isa Genzken, Dan Graham, Rachel Khedoori, Sol LeWitt, Gordon Matta-Clark, Bruce Nauman, Roman Ondák, Manfred Pernice, Andrea Pichl, Hermann Pitz, Dieter Roth & Björn Roth, Anri Sala, Albrecht Schäfer, Thomas Schütte, Thomas Struth, James Turell, Jeff Wall and Tobias Zielony, Marjetica Potrč.

Elena Vlădăreanu – scriitoare

De mai bine de un an nu am prea ieșit din casă. De fapt, din cartier, pentru că oricum îmi petrec o bună parte din timp în parc, deci nu stau chiar numai în casă. Dar dacă e vorba despre „activitățile culturale” din ultima vreme, acestea sunt foarte aproape de zero. Cu excepția a câtorva cărți și filme, a fix unui spectacol de teatru, nu pot spune că am mai văzut ceva din ce s-a întâmplat în mediul cultural românesc din 2011-2012. Sper să recuperez cât de cât începând din toamnă. Revenind, am reușit totuși să văd o expoziție în această perioadă, o expoziție cu lucrările lui Ghenadie Popescu, deschisă la Zorzini Gallery. Pe Ghenadie Popescu îl știam deja dintr-o vizită la Chișinău și îi știam o parte din lucrări, dar a le vedea într-un spațiu expozițional, diferit de atelierul său pauper din curtea Muzeului de Istorie și Etnografie Naturală, este altceva. Am apreciat în primul rând curajul echipei de la Zorzini Gallery de a-i organiza o expoziție acestui artist deloc comod (pentru piața de artă), pentru că a crea un context în care materialul preferat de Ghenadie Popescu – mămăliga – deopotrivă vulnerabil și problematic, să fie și altceva decât ironia pe care o sesizează tot vizitatorul nu este puțin lucru. Expoziția nu mai este deschisă, dar dacă vreți să aflați mai multe despre Ghenadie Popescu, dați un search pe Google. Nu vă va părea rău.

Daria Ghiu – critică de artă, jurnalistă culturală

Vara asta a fost vara dOCUMENTA (13), deschisă până pe 16 septembrie în orașul german Kassel. Putea să nu fie o expoziţie bună pentru mine. Aşa cum, în urmă cu cinci ani, la prima experienţă documenta, mi-au rămas în minte câteva lucrări bune într-o mare de non-sens, o expoziţie îngrămădită pe care nu prea ştiai cum să o apuci. De data asta, dOCUMENTA curatoriată de Carolyn Christov-Bakargiev mi-a plăcut tocmai ca practică expozițională. Nu am reuşit să văd tot în două zile, dar nu am regretat: mă încărcasem deja cu expoziţii dense în fiecare spaţiu (Fridericianum, Hauptbahnhof, documenta-Halle, Neue Galerie, puțin din Karlsaue Park, Grand City Hotel) şi pentru prima oară mi se părea că în spatele meu nu se află o autoritate curatorială apăsătoare care să mă conducă prin expoziţie. Nu mă mai sprijineam pe concepte tari şi pe statement-uri dominatoare, ci direct pe lucrări. dOCUMENTA (13) nu stă pe un discurs puternic care să încerce să lege lucrările între ele, nu îţi spune ce să gândeşti – aşa cum remarcă şi un critic de artă englez – ci te lasă pe tine să reconstitui sensul, foarte mult cu ajutorul intuiţiei. Îţi propune mai degrabă o coregrafie curatorială, îţi oferă diferite posibilităţi de citire a ceea ce vezi, simţi, auzi.

dOCUMENTA (13) a fost o experienţă senzorială, care a reuşit să mă pună în legătură cu trecutul traumatic al Germaniei, cu începuturile acestui important eveniment artistic în 1955, cu atracția contemporană a artiştilor pentru obiect – câteodată fetișism –, istorie, ştiinţă, ritual, copie, înclinația către grandomanie, vocația eşecului, a visului, a renunţării. Şi tot dOCUMENTA (13) m-a făcut să înţeleg că un curator contemporan nu e neapărat o entitate mecanică, un mecanism care forțează lucrurile pentru a le face să intre într-un cadru prestabilit. M-am întâlnit la documenta cu un curator sensibil. A fost pentru mine înainte de toate o lecţie despre curatoriat, venită de la un curator care şi-a permis ca în spaţiul central şi istoric al documentei, vechiul Muzeu Fridericianum, să lase spaţiile aproape goale la dreapta şi la stânga ta, chiar la intrare; doar o briză plăcută a artistului Ryan Gardner te face să întinzi larg braţele. Iar refrenul ironico-melancolic care se aude la nesfârşit, I’ll just keep on/’till I’ll get it right, al lui Ceal Floyer, îţi rămâne în memorie şi după ce ai părăsit orașul Kassel. Artista a luat refrenul unui cântec clasic, din care a eliminat falling in love (keep on falling in love). Această voce în buclă despre perseverenţă (keep on) până ce înţelegi pe deplin (get it right) îi vorbea fiecărui vizitator tocmai despre autoritatea operei de artă şi chestiona tocmai autoritatea actului curatorial. Pentru mine, experiența dOCUMENTA (13) a însemnat și o întoarcere asupra istoriei practicilor expoziționale.

Documenta în 2012 stă sub semnul posibilităţilor şi, aşa cum sugerează la un moment Carolyn Christof-Bakargief, referindu-se la teoriile lui Rudolf Arnheim din anii ’50, ar trebui să reînvățăm să înțelegem lumea din jur prin intermediul simțurilor, într-o eră a teoriilor și a excesului de informație.

Grațiela Dumitrică – traducătoare, coordonatoare de proiecte culturale

Den Haag, The Hague sau, pe româneşte, Haga este un oraş la fel de divers precum îi e şi numele. Iar unul dintre elementele  de diversitate pe care Haga le are din plin este reprezentat de imigranţi, aproape jumătate dintre locuitorii oraşului având altă origine decât cea olandeză. Dorind să onoreze una dintre comunităţile cu cea mai mare pondere şi vechime din Olanda, expoziţia Our Polish Neighbours de la Museon prezintă istoria şi cultura poloneză.

Unul dintre motivele pentru care o imigrantă în devenire ca mine a ales să meargă la o astfel de expoziţie este tocmai pentru a vedea, măcar dintr-o perspectivă pozitivă, modul cum polonezii, odată şi ei atât de respinşi din cauza exodului lor către culturile vestice, au reuşit să îşi lase amprenta în ţara de adopţie. Alături de mărturii video ale unor polonezi cu vârste şi ocupaţii cât mai diverse despre vieţile lor, expoziţia cuprinde şi fotografii, afişe şi ilustraţii ale unor artişti polonezi, fragmente din ziare despre imigranţii polonezi. Totodată, sunt prezentate şi personalităţi de origine poloneză care au avut un puternic impact asupra lumii aşa cum o cunoaştem astazi, precum Marie Skłodowska-Curie, Papa Ioan Paul al II-lea, Frédéric Chopin, Roman Polanki sau Krzysztof Kieślowski. Expoziţia poate fi vizitată până pe 11 noiembrie.

Grupaj publicat pe site-ul revistei „BeWhere!”, ediția din 6 septembrie 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s