Acest lucru a existat cîndva


Că Roland Barthes s-a interesat pe parcursul vieţii lui de majoritatea aspectelor pe care le poate lua arta nu mai e demult o mirare pentru cei care-i cunosc cît de cît opera. La fel cum nu e o mirare nici ultima carte a acestuia, La chambre claire. Note sur la photographie, apărută în 1980 la Editura Gallimard. Adică nu ne miră că nu i-a scăpat această procupare, fotografia.

Mirarea, pentru că totuşi există cel puţin una, îţi survine din tonul cărţii. Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie (2005, a. trad.) este mai mult o confesiune a autorului, o declaraţie măiestrită a ingenuităţii care l-a cuprins pe Roland Barthes în faţa acestui „lucru niţel înspăimîntător” care este fotografia, dar este şi o povestire frumoasă a aventurii teoretice în explorarea spaţiului oceanic al fotografiei, autorul fiind „cuprins în privinţa Fotografiei de o dorinţă «ontologică»”.

Cartea începe cu un „a fost odată” prea de basm ca să nu şocheze şi, în acelaşi timp, prea tentant ca să te poată face să abandonezi lectura: „Într-o zi, e mult de atunci, am dat peste o fotografie a ultimului frate al lui Napoleon, Jerôme (1852). Mi-am zis atunci, cu o uimire de care n-am mai putut scăpa niciodată: «Văd ochii ce l-au văzut pe Împărat».” Primul pas, cum nimeni nu părea să-i împărtăşească uimirea, a fost acela al clasificării. Există reapartizări empirice, fotografiile făcute de profesionişti ori de amatori; retorice, cele care sînt cu peisaje, obiecte, portrete, nuduri; sau estetice, fotografiile realiste, pictorialiste ş.cl.

Cu toate acestea, orice fotografie nu arată altceva decît ceea ce s-a întîmplat o singură dată şi care nu poate fi repetat: „în cazul Fotografiei nu pot nega niciodată că lucrul a fost acolo. (…)Numele noemei Fotografiei va fi aşadar: «Acest-lucru-a-existat-cîndva» sau: Intratabilul”. De aceea fotografia „nu poate fi transformată filosofic” pentru că „este în întregime încărcată de contingenţă”. O fotografie nu doar că nu se distinge niciodată de referentul ei, zice în contiunare R. Barthes, dar ea mai „conţine ceva tautologic: pentru ea, o pipă este întotdeauna, cu încăpăţînare, o pipă.” Şi tocmai de aceea „nu ea este cea pe care o vedem”.

Ce ştie însă corpul nostru despre o fotografie? O fotografie participă la trei practici: fie o facem, fie ni se face, fie o privim. Fotograful, continuă Barthes să povestească, este Operator-ul iar noi sîntem Spectator-ii fotografiei. Există, desigur, şi un Spectrum al fotografiei, „acel lucru niţel înspăimîntător care există în orice fotografie: reîntoarcerea a ceea ce e mort”. De aici derivă o întreagă feliere a identităţii celui care este fotografiat, şi asta e una din primele diferenţe între fotografie şi tablou, pentru că în faţa obiectivului sîntem simultan cei care credem că sîntem, cei care am vrea să creadă lumea că sîntem, cei care crede fotograful că sîntem şi cei de care el se foloseşte „pentru a-şi exhiba arta”. Iată de ce „Fotograful trebuie să lupte din răsputeri pentru ca Fotografia să nu fie Moartea”, pentru că, pînă la urmă, ceea ce căutăm într-o fotografie care ni se face „este Moartea: moartea este eidos-ul acelei Fotografii.” Iar atracţia pe care uneori o simţim pentru anumite fotografii este de fapt o „însufleţire” a noastră, pentru că unele fotografii ni se întîmplă, altele nu, ca într-o aventură.

Cu ce vine însă o fotografie în întîmpinarea aventurii noastre vizuale îndreptată spre ea? O fotografie sustrage din umbletul privirii două atitudini vizuale succesive. Mai întîi îţi cere să întreprinzi un studium, „care nu vrea să spună, cel puţin nu imediat, «studiu», ci atenţia faţă de un lucru, gustul pentru cineva, un soi de implicare generală, amabilă desigur, însă fără o acuitate specială”, după care urmează punctum-ul, „el este cel care pleacă din scenă, ca o săgeată, şi vine să mă străpungă”, e vorba de „acel hazard care, în ea (în fotografie, n.m.), mă împunge (dar mă şi răneşte, mă sfîşie).” În acest al doilea element al aventurii vizuale, şocul fotografic „constă mai puţin în a traumatiza, cît în a revela ceea ce era atît de bine ascuns încît însuşi actorul ignora sau nu era conştient de acest lucru.”

Nu este surprinzător faptul că o fotografie este cu atît mai aventuroasă şi suscită un interes cultural acerb atunci cînd îţi pune la dispoziţie o gamă cît mai largă de „surprize”, cînd te ia prin surprindere cu ceva. Prima surpriză, o constituie cea a „lucrului rar”, „unui fotograf – zice Roland Barthes – i-au trebuit patru ani de cercetări pentru a alcătui o antologie fotografică a monştrilor”. A doua surpriză este conţinută de fotografiile care surprind un gest în punctul lui culminant. Următoarea surpriză este cea „a performanţei” – un strop de lapte surprins în cădere. A patra surpriză, astăzi devenită o banalitate, este cea pe care fotograful o aşteaptă de la „contorsiunile tehnicii”, adică anamorfozele, supraimprimările, defectele de imprimare speculate artistic. Ultima posibilitate de a surprinde a fotografiei este „găselniţa”, de exemplu „un emir în costum” care „se dă cu schiurile”.

Dar aceasta înseamnă să poţi depista în cîmpul de opal al fotografiei acel punctum hermetic de care vorbeam mai sus pentru că „oricît de fulgurant ar fi, punctum-ul are, mai mult sau mai puţin teoretic, o forţă de expansiune”, iar această forţă este de cele mai multe ori metonimică, atunci cînd punctum-ul „deşi rămîne doar un «detaliu», el umple întreaga fotografie”. Despre fotografia numită Debili într-o instituţie a lui Lewis H. Heine, făcută la New Jersey în 1924, Roland Barthes spune: „Alung orice ştiinţă, orice cultură… nu văd decît imensul guler Danton al băiatului şi pansamentul de pe degetul fetei”, iar pentru a ne convinge, fotografia este reprodusă în stînga comentariului.

Mărturisesc că după ce am terminat de citit Camera luminoasă m-a cuprins pe neaşteptate o poftă insaţiabilă de a mă uita prin fotografiile mele. Mi-au atras atenţia mai multe fotografii, însă cea care m-a şocat este una în care eu apar într-un grup de copii aşezaţi în două rînduri, la „ora de înviorare”, cum se numea acel pachet de exerciţii fizice în 1989, încercînd să imit împreună cu ceilalţi gestul pe care îl făcea în faţa noastră mama mea, educatoarea noastră. M-a străpuns nu babilonia vestimentară care poartă patina timpului ci dezordinea aparentă prin care copii imitau gestul educatoarei şi privirea lor plină de fascinaţie. Cei mai mulţi dintre ei ridică în sus nu acea mînă indicată de educatoare, adică mîna dreaptă, ci mîna stîngă. E curios cum ei sînt cei care privesc cu fascinaţie în obiectivul „camerei luminoase”, restul pierzîndu-se confuz în ceaţa atenţiei spre educatoarea din faţa lor, anulîndu-se. Aerul de pe faţa celor cu mîna stîngă ridicată în sus se extinde peste întreaga fotografie.

Încercaţi şi voi acasă, cu siguranţă veţi înţelege la ce mă refer.

Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, Traducere de Virgil Mleşniţă, Idea Design & Print Editură, [Cluj], 2005, 109 p.

Recenzie publicată în revista „Noua literatură”, numărul 3, anul I, ianuarie 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s