Arte în București 2012


Titlul ediției de anul acesta a salonului de arte vizuale, desfășurat în Galeriile Simeza, Orizont și Căminul Artei Vizuale, cât și la mezaninul Bibliotecii Naționale a României, este într-o oarecare măsură unul înșelător. Evident, este vorba de o microanuală locală de arte vizuale, asta nu o poate contesta nimeni, însă nu e despre București sau, în orice caz, nu în totalitate dedicată orașului care o găzduiește, căci nu aici rezidă miza ei, iar zarurile au fost aruncate pe o cu totul altă tablă, mult mai de substrat.

Dacă e adevărat că trăim într-un imperiu al imaginii indiciale, cum se exprimă Aurel Codoban, adică al imaginii care nu se mai referă la o terță realitate, ca în analogiile tradiționale, ci la realitatea pe care tocmai o afirmă și dincolo de care nu mai există nimic, pe altarul postmodern al umanului, care este televiziunea, ca să menținem exprimarea în termenii aceluiași, iar comunicarea suferind o mutație de la transmiterea de informații și judecăți, la construcția de relații în rețea; soluția salvgardării acestui uman poate veni prin recursul la gândirea analitică, adică la text. Acesta este nucleul conceptual în jurul căruia par să graviteze lucrările expuse la Salonul Artelor Vizuale din 2012.

Se discută în ultima vreme tot mai mult despre conceptul de arhivă și derivatele lui, între care și arhivarea. De la instrument birocratic și instituțional de catalogare a unor documente, arhiva s-a transformat în metodă activă, uneori critică, de investigare a contextului, de unde a ajuns să fie expusă ca obiect de artă în sine, prin calitățile incontestabil instalaționale pe care le prezintă. Arte în București parcurge traseul invers al acestui gen de expunere, lucrările expuse acolo dezarhivează ceea ce fusese arhivat și catalogat pentru vremuri incerte, adică aduc odată cu sine un instrument de lucru cu imaginea contemporană sau, mai bine zis, un instrument de critică și driblare a imaginii indiciale omniprezente, căci ele postulează revenirea, întoarcerea, din nou, cu fața către gândirea analitică și, cum este cazul lucrărilor expuse la Biblioteca Națională a Românie, către text, cu întruparea lui cea mai la îndemână – cartea. În celelalte spații de expunere, acest tip de discurs asertiv rezidă într-o bogată intertextualitate și referință culturală, altfel spus, arta se referă, din nou, la sine și se propune pe sine ca model social de luptă cu imaginea ofertată de ideologia postcomunistă a reclamei, showbizului și industriei parafarmaceutice. Alăturarea nu este întâmplătoare, căci majoritatea lucrărilor expuse la salon au în centrul lor corpul concret sau corporalitatea abstractă, abstrasă conceptual.

O altă direcție de atac al acestei omniprezențe este dialogul intergenerațional dintre artiști, căci paleta e largă, de la Alma Redlinger sau Medi Dinu Weschler și până la Aniela Ovadiuc, Irina Ghenu sau Răzvan Tun, trecând prin Marilena Preda Sânc și, mai încoace, Răzvan Neagoe și Alina Tudor. Cu toții propun câte un comentariu asupra prezentului sau, mai precis formulat, asupra ecourilor prezentului în idiolectul artistului, rezultând o anumită tensiune, ca între magneții cu același pol, între diversele registre stilistice și vocabulare ce țin de o disciplină a modului de a afirma. Sigur că vocabularele se întind pe mii de kilometri, de la pictură în ulei așezată, ori sculptură cuminte în materie brută și până la colaj, fotomontaj, instalație, mixed media sau video pur și simplu.

Însă, din nou, miza expoziției nu pare să rezide în virtuozitatea instalațională a exhibării sau în nu știu ce concept curatorial sofisticat, care să marcheze parcursul vizitatorului prin galerie, ea este una mult mai simplă și, tocmai de aceea, mai cinstită, mai necesară, poate chiar urgentă: expoziția postulează necesitatea unei propedeutici aflată la început de întoarcere către gândirea analitică și comunicarea prin informații și judecăți.

Într-un context social îmbibat în imagine, sufocat de imagine, copleșit și dominat de imagine, numai cel de pe limba căruia s-a născut aceasta poate deține cheia către domesticire. Îmblânzirea scorpiei pare să fie numele mitologiei contemporane, care a stigmatizat parcursul acestei arte și abia din acest punct al îmblânzirii încolo putem începe să așteptăm discursuri critice adresate altui câmp decât cel al imaginii.

Cronică publicată pe site-ulș revistei „BeWhere!”, ediția din 26 septembrie 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s