MBD: Un muzeu pentru a noua artă (varianta integrală)


De la stânga la dreapta: Daria Ghiu, Puiu Manu, Igor Mocanu, Alexandru Ciubotariu, Tudorița Șoldănescu și Dodo Niță. Un desen de Puiu Manu, letraj: Alexandru Ciubotariu

De la stânga la dreapta: Daria Ghiu, Puiu Manu, Igor Mocanu, Alexandru Ciubotariu, Tudorița Șoldănescu și Dodo Niță. Un desen de Puiu Manu, letraj: Alexandru Ciubotariu

„Benzile desenate au dreptul democratic să fie reprezentate la nivel canonic” (Ion Manolescu, Benzile desenate și canonul postmodern).

La etajul 4 al Muzeului Național de Artă Contemporană s-a deschis, între 16 iunie și 16 octombrie, Muzeul Benzii Desenate – un eveniment-cheie al artelor vizuale în 2011. Proiectul pilot derulat de Institutul Cultural Român și MNAC îi aparține artistului Alexandru Ciubotariu care, în octombrie 2010, lansa, alături de Dodo Niță, albumul Istoria Benzii Desenate Românești 1891-2010, la Editura Vellant. Trei expoziții permanente: „Tezaur – Istoria benzii desenate românești”, „Salonul Internațional al Benzii Desenate” și „Cum se face o bandă desenată”, expoziții temporare, dezbateri despre statutul contemporan al BD și zonele paralele cu arta BD (caricatură, animație, ilustrație de carte) și un atelier de creație. Un muzeu similar altor inițiative de artist, cum ar fi „muzeul cunoașterii” al Liei Perjovschi, apărut în urma cercetării susținute a câmpului BD autohton. I-am invitat să discutăm despre BD și apariția acestui „muzeu în muzeu” pe autorul său, Alexandru Ciubotariu, pe Dodo Niță, specialist în istoria BD, pe Tudorița Șoldănescu, reprezentant ICR  și pe Puiu Manu, un veteran al benzii desenate.

 

Alexandru Ciubotariu, să discutăm un pic despre viziunea curatorială a Muzeului Benzii Desenate. Tu ești curatorul întregului proiect…

 

Alexandru Ciubotariu: Nu prea mă simt curator, „curator” sună foarte elevat…

 

Foarte elevat în Occident, în România curatorul face și coordonare, și PR, cam tot.

 

A.C.: Oricum mă așteptam să fie destul de greu și multe chestii de ținut la un loc. Eu am trasat liniile mari de la bun început, dar pe parcurs au început să vină una după alta, deadline după deadline, aproape că nu mai pot să mă bucur de fiecare expoziție în parte, de fiecare artist, de fiecare carte. De exemplu, joi [18 august 2011] avem alt eveniment, pentru care am de făcut alt afiș, alți artiști invitați, alte mese și scaune de căutat prin muzeu. Dar trebuie dus totul la bun sfârșit. Iar pentru mine e bine că există termenul acesta, 16 octombrie, pentru că până atunci mă pot concentra sută la sută, de-atunci încolo vom vedea ce o să se întâmple.

 

Am o întrebare pe care mi-am pus-o imediat ce am auzit de Muzeul Benzii Desenate, dar și după aceea am fost surprins să aud multă lume, de la colegi de serviciu până la jurnaliști dintre cei mai elevați de la care nu te-ai aștepta, întrebându-mă dacă chiar e un muzeu adevărat sau ce e? Nu am prea reușit să lămurim treaba asta, cu un muzeu într-un alt muzeu. Poate ne ajuți tu acum, o dată și pentru totdeauna.

 

A.C.: S-au intersectat mai multe aspecte. Eu și Dodo [Niță] ne gândim la un muzeu de ani de zile. El chiar are de gând să facă un astfel de muzeu, pentru că are o arhivă de zece ori mai mare decât a mea. Ce vedeți aici la MNAC este 99% arhiva mea personală. Noi ne doream foarte mult lucrul acesta, mai ales vizitând muzeele din Bruxelles, New York și de mai știu eu unde, sau tot felul de încercări de alte mici muzee, însă acum cred că a fost mai multe nevoia de a testa dacă este necesar un astfel de muzeu. Fiind extrem de implicat în poveste, nu-ți mai dai seama dacă chiar are sens un astfel de muzeu. Poate că un Muzeu al Benzii Desenate în România este prea mult, unde banda desenată nu e foarte dezvoltată, și-atunci poate că o instituție care să se dedice acestui domeniu e prea mult. O secție într-un muzeu de artă contemporană, o aripă într-un muzeu ar fi mai funcționale. Sau, așa cum mi-am propus eu la începutul acestui proiect, să se realizeze un centru de imagine paralelă, cum îi spun eu. Adică un soi de obsesie de liceu, în care eram descurajat permanent să fac bandă desenată, caricatură, desen animat și alte prostii din astea. Ilustrația de carte era cumva la limita dintre artă și non-artă. Iar eu având la dispoziție acest spațiu și niște timp, am încercat o apropiere între toate aceste arte, între animație, caricatură, ilustrație de carte, pentru că există lucrări total ignorate, însă extrem de valoroase, ca artă, ca imaginar. Așa că revin, Muzeul Benzii Desenate este un test. I-am pus cuvântul „muzeu” în titulatură pentru că este un cuvânt incitant, dar l-am gândit inițial ca un muzeu în sine, independent. Dacă ar fi să-l creez mâine, poate că ar fi un pic mai mare și cu departamentele ceva mai diferențiate, însă ca structură ar rămâne la fel ca acesta de-aici. Poate că trebuie partiționat și în funcție de grupurile de vârstă a vizitatorilor. Una e banda desenată pentru copii, altul e romanul grafic pentru adulți.

 

Deci ai și o viziune pedagogică asupra muzeului tău imaginar, cum îi spunea Malraux…

 

A.C.: Nu neapărat pedagogică, ci mai clară, în funcție de așteptările fiecărei vârste în parte. Unii vin în Casa Poporului și se așteaptă să găsească treizeci de etaje tapetate cu bandă desenată, alții nici nu știau că există așa ceva în România și sunt uimiți de cât e de văzut, iar alții vor să vadă supereroi americani și când acolo dau de Haplea… Cu toate că avem și supereroi, dar stau cuminți în rafturile lor. Unii vin să se familiarizeze cu romanul grafic și cu alte experimente vizuale, care pornesc de la banda desenată clasică. Alții, dimpotrivă, sunt interesați de parte istorică a benzii desenate. De aceea, dacă l-aș crea eu, l-aș construi cumva mult mai limpede.

 

Tu l-ai vedea ca o expoziție permanentă într-o aripă a muzeului? Nu s-ar muzeifica prea mult banda desenată? Nu ar deveni ceva înțepenit și static?

 

A.C.: Nu. Mie îmi plac muzeele. Știu că există o oarecare adversitate față de muzee. Dar MDB iese din convenție, există panouri în relief, proiecții de desene animate, un atelier în care se poate desena, deci pare ceva mai viu decât un coridor cu tablouri pe stânga și pe dreapta. Eu aș mai avea de lucru la amenajarea interioară, inițial trebuia să fie mult mai spectaculos. Dar nu am avut timp, nici bani și nici echipă. Eu vedeam niște personaje BD gigantice parcurgând niște trasee vizuale. Aș fi impus vizualul din banda desenată începând chiar cu nivelul amenajării. Și cred că ar putea fi și permanent, cel puțin deducând din reacțiile pe care le-am avut până acum. Ni s-au propus o groază de ateliere. Există deja câteva grupuri de desenatori care vin în permanență și lucrează în muzeu, spunând că ei lucrează mai bine aici, decât oriunde în altă parte… Mai vin și foarte mulți nostalgici, care vor să mai răsfoiască nu știu ce revistă din anii ’60. Cred că avem destul conținut pentru o aripă de muzeu real, mai ales dacă reușim să aducem în ea desenul animat și caricatura, ceea ce eu încă nu am reușit.

 

Revenind puțin, spuneai mai sus că în școală erai descurajat să creezi bandă desenată. Ai putea să ne povestești puțin mai multe?

 

A.C.: Da, e vorba de secția de grafică și pictură. Începutul anilor ’90. Dar lucrul ăsta a avut partea lui bună, pentru că în liceu, dacă ți se interzice ceva, aia faci mai departe, e clar. Și, ca atare, numai asta am făcut după aceea. Însă dincolo de teribilism, cred că exista o maturitate a discernământului care ne permitea să realizăm lucruri tari și în BD, nu numai în gravură. Pe lângă șevalet, benzile desenate erau mikeymouși, erau tratate cu un dispreț neverosimil, care te punea pe gânduri. Pentru că nici nu ți se spunea de ce. Dar în tot teribilismul acela, eram conștienți că banda desenată are și ea realizările ei, regulile ei, un univers, niște artiști care spun povești. De aceea n-am renunțat. Era totuși interesant.

 

Lupta aceasta pe care ai dus-o tu între clasa a IX-a și clasa a XII-a e o luptă mult mai veche a culturii române în general, ce ține de câteva secole bune, în care banda desenată a intrat la grămadă cu artele vizuale, acționând asupra culturii vizuale sau mai degrabă asupra absenței culturii vizuale. Dacă ne amintim, națiunea română a fost fondată la 1848 de către o mână de literați. Kogălniceanu și restul scriau constituții și poezii, cunoașterea prin imagine nu intra în schema lor, pentru ei cunoașterea se desfășura prin intermediul cuvântului scris, iar banda desenată, un produs al secolului XX a împărtăși aceeași soartă cu restul artelor vizuale. Aceasta e una din mizele grele ale cărții lui Ion Manolescu [Benzile desenate și canonul postmodern, Cartea Românească, 2011]. După asta, ar mai fin un aspect. În câmpul cultural autohton, până și propaganda ideologică a funcționat puțin invers decât în alte părți. Afișul, banda desenată, animația și filmul, în celelalte state care au cunoscut regimuri totalitare, au fost primele instrumente propagandistice pe care și le-au apropriat dictaturile. Lenin a ținut un discurs despre film și ne-a învățat cum ne poate educa filmul, în Germania nazistă s-a întâmplat cam la fel ș.a.m.d. În România, abia Ceaușescu a realizat că filmul îl poate ajuta în toată povestea asta cu propaganda, lui Dej îi făcea treaba Stalin, iar de Carol al II-lea nici nu mai vorbim. Fundațiile Regale au sponsorizat un singur film, dar și acela ușor propagandistic. BD-ul, afișul și celelalte arte considerate minore au împărtăși aceeași soartă. Când spui că banda desenată a fost descurajată în școală, mă tem că ea a fost descurajată și din acest motiv, din teama că cine știe ce poate ieși din capul unui licean teribilist care creează BD, care e o formă de expresie artistică cu efect imediat și direct. Impactul conținutului asupra cititorului, datorită imaginii narate, are loc imediat.

 

A.C.: Eu m-aș bucura foarte mult ca lucrurile să fie atât de complexe, însă mă tem că e vorba doar de o ignoranță totală, ignoranța de a nu vedea în artă decât tabloul înrămat sau gravura, în timp ce restul sunt mikeymouși. Un artist care se respectă, care urmează un liceu și după aceea o facultate, nu face mikeymouși.

 

Dar care erau modelele tale în BD, pentru că anii ’90, în care ai făcut tu liceul, sunt și anii în care a fost o explozie de bandă desenată în România?

 

A.C.: Pif, clar! Dar și Urzica, am maldăre de Urzica acasă. Îmi plăceau la nebunie și chiar am vrut să mă apuc de caricatură. După aceea, am descoperit în ’94 prin intermediul Salonului Benzii Desenate de la Constanța, un concurs de bandă desenată. Acolo am văzut prima data planșe originale, foarte multe albume franțuzești, banda francofonă era de referință. Erau și pe feelingul meu, mai spre caricatură, mai spre acuarelă, cele americane nu mă atrăgeau deloc pe-atunci, iar de Manga sau alte benzi desenate japoneze nu auzisem. Târziu am descoperit ce se făcea în Serbia sau în Polonia, spre exemplu.

 

Care ar trebui să fie temele benzii desenate contemporane din România? Dacă ar apărea mâine un nou val de desenatori, despre ce ar putea ei să deseneze?

 

A.C.: Păi, desenatori există, public avem, lipsește o verigă foarte importantă în banda desenată – editorul. El ar trebui să ne spună, până la un punct, cam care-s poveștile contemporane pe care să le desenăm. Banda desenată nu e o noțiune abstractă, ci e o poveste. Există câțiva artiști care își creează singuri poveștile, însă ei sunt un procent minor oriunde în lumea asta.

 

Într-o editură, schema editorială e simplă. Dacă vrei să fii băgat în seamă de un editor – care în general nu știe prea multă artă vizuală, iar BD cu atât mai puțin – trebuie să-i oferi o temă serioasă, gravă, periculoasă. Să faci un BD despre nazism și iei Pulitzerul, sau nul despre Catedrala Mântuirii Neamului…

 

A.C.: Aici ar trebui găsit un echilibru, între un editor care și-ar dori să abordeze zona asta și artiștii care să o trateze. La mine a funcționat.

 

După aceea, să nu uităm că editorii nu au niciodată bani.

 

A.C.: Sunt câțiva artiști care să încăpățânează să lucreze și fie se autofinanțează, fie își caută editori în străinătate. Și o duc bine. Unul publică în America, vreo patru – în Franța. Îți trebuie și pasiune multă, e foarte comod să faci doar ilustrație, dar să faci o bandă desenată este mult mai complicat. Pe lângă desen, ai nevoie și de simțul narațiunii continue, care în ilustrație e discontinuă. O bandă desenată îți ia și mai mult timp, trebuie să fii realmente pasionat, cum e un artistul acesta din Timișoara, Victor Drujiniu, foarte talentat, care lucrează 16 ore pe zi la o singură planșă. E o muncă titanică, iar el e doar penciller. În America BD-ul e împărțit între penciller, inker, colorist și letraj. Ei au un ritm de apariție înfiorător, în care nu ai timp să faci tu singur totul. Excepție fac graphic novels-urile, pe care le face un singur autor, în câțiva ani. Însă la ritmul lunar pe care îl practică ei, e nevoie de o echipă de scenariști, de un penciller, care e oarecum mai important, așa cum e Victor Drujiniu, care se duce după aceea la un inker, cum e Sandu Florea. El s-a specializat pe inking în ultima vreme, și e unul din cei mai buni în domeniu. După care banda pleacă la colorist, iar de la el, la letraj. Am înțeles acum că au revenit la letraj manual, după o perioadă de letraj pe calculator care nu le-a prea plăcut. Din păcate, mai există și riscul să se strice totul la tipografie. Am văzut planșele lui Victor Drujiniu în original și, după aceea, produsul finit, care arăta execrabil. De aceea e foarte important și inkerul. Sandu Florea, de exemplu, spune că el practică finishing-ul. Dacă ai un panou de butoane cu o mulțime de cabluri, desenatorul în creion nu le va face pe toate, inkerul trebuie să stea să le contureze până la capăt. Victor, săracul, a avut o serie horror cu Alice în Țara Minunilor, extrem de interesant realizată în creion, dar care la tipărire a arătat îngrozitor, eu n-aș fi cumpărat-o. Mai sunt doi frați, cu o poveste incredibilă, care lucrează pentru o editură din Franța. E vorba de Augustin și Dan Popescu, ei locuiesc în satul Joseni din județul Buzău și lucrează pentru Editura Soleil, care-i cea mai mare editură de BD din Franța. Când vor să-și trimită scanurile pe mail la Soleil, conectează USB-ul la laptop și urcă pe un deal unde au semnalul mai bun.

 

Poate ne spuneți câteva lucruri despre industria editorială a BD-ului din România sau, mai de grabă, de absența ei.

 

Dodo Niță: Cred că de absență nu se mai poate vorbi, măcar și pentru că au apărut aceste trei cărți [Alexandru Ciubotariu & Gianni Rodari, Cipollino; Ionuț Popescu & Mark Twain, Tom Sawyer & Huckleberry Finn; Puiu Manu & H.G. Wells, Omul invizibil, Editura Casa Radio, 2011]. Mai există și acest francez stabilit în România, André Satwary, pensionar, căsătorit cu o româncă, la care, la fel ca la Ciubi [Alexandru Ciubotariu], a funcționat nostalgia copilăriei și văzând că nu se prea editează BD în România, s-a apucat el de treaba asta. A ajuns deja la 14 titluri, cu un tiraj de aproximativ 2000 de exemplare. E vorba de un tipar de calitate, format mare, 64 de pagini color, pe care le tipărește în Ungaria. Dar cred că dacă va vedea calitatea tiparului acestor trei cărți, se va răzgândi.

 

Cam cât costă o carte publicată de André Satwary?

 

D.N.: În librărie e 40 de lei. Care e prețul din străinătate, unde o carte costă cam 12 euro. Apoi, mai există Editura Egmont, care din ’90 încoace, cum bine știți, editează cărți pentru copii, însă a publicat și foarte multă bandă desenată, inclusiv albumele cu Asterix și Obelix. După care, mai apar ocazional, pe ici, pe colo. De exemplu, Corint a scos o colecție foarte drăguță de Manga, Nemira a mai scos câteva cărți de benzi desenate. Deci, dacă e să vorbim punctual, cărți de bandă desenată apar. Noi, care suntem bedefili și vedem cum în Franța și Belgia apar câte 40 de titluri pe an, suntem inevitabil un pic dezamăgiți când la noi apar 10 titluri pe an.

 

Faceți multă risipă de cuvinte în negocierea cu un editor nespecializat în bandă desenată? Cum ați discutat cu editorul de la Vellant, de exemplu?

 

D.N.: La întrebarea asta ar fi mai bine să răspundă Ciubi.

 

Dragă Ciubi…

 

A.C.: La Vellant e o poveste mai veche. Eu am colaborat cu ei și pentru albumul cu Pisica Pătrată [2010] și am rămas în termeni amicali. Iar pentru Istoria Benzii Desenate [Dodo Niță, Alexandru Ciubotariu, Vellant, 2010], ei au fost prima opțiune. Dar cred că la fel aș fi discutat și cu celelalte edituri.

 

D.N.: Ce e excepțional în cazul lui, el este un om care inspiră foarte multă încredere. Ei au acceptat proiectul înainte să vadă cartea. În mod normal, te duci cu un proiect la un editor, cu câteva pagini de text, la benzi desenate trebuie să ai și vreo 5-6 planșe terminate, să vadă cum lucrezi, însă el are și un mare capital de încredere. Mai există o încercare în prezent, Editura Art a publicat cărțile Marjanei Satrapi în seria de romane grafice – văd că s-a încetățenit termenul, deși uneori e folosit incorect, dar asta nu contează – iar acum urmează Maus al lui Spiegelman, singura carte de benzi desenate din lume care a luat Premiul Pulitzer, care, după cum știm, e un premiu dedicat ziariștilor, însă de data asta a fost acordat unei benzi desenate. În rest, mai apar nenumărate reviste pentru copii, noi nu le mai citim că nu mai avem vârstă, însă apare revista Cutezătorii, se reeditează Luminița, Pipo, mai există o revistă la Cluj, Media Kinder, publicații în care un sfert – aproape jumătate sunt cu benzi desenate. Aș sugera totuși să nu fim răutăcioși, spunând că nu există bandă desenată în România. Pasiunea pentru banda desenată în cultura română începe de multă vreme. Iordan Chimet a scos o carte extraordinară în anii ’70, Grafica americană, în care jumătate din numărul de pagini este dedicat benzii desenate americane.

 

Simpatia culturii române pentru artele vizuale, hai să le spunem, conexe e chiar mult mai veche. A existat la un moment dat la Craiova o publicație, Almanahul Graficei Române, care a apărut între anii 1928-1930, în care scria majoritatea intelectualilor de vază, despre arta tiparului, ilustrația de carte, banda desenată, afiș, design de copertă…

 

D.N.: Noi am avut graficieni foarte buni și în perioada interbelică. Erau și caricaturiști, și ilustratori în același timp, sau scriitori și scriitori de benzi desenate, făceau și afiș, dar și pictură, câte un pic din toate, cum este Ari Murnu, de care sunt convins că ați auzit. El făcea de toate, de la caricatură, banda desenată, afiș, tablouri și timbre. El s-a lansat publicând caricatură și grafică antimonarhică în revista Furnica și a terminat desenând portretul lui Carol pe timbrele poștale de la vremea aceea.

 

Își făcuse mâna între timp…

 

Puiu Manu: Vroiam și eu să spun câteva lucruri în legătură cu editorii, pentru că m-am lovit în viața mea artistică de mai multe ori de ei. Și la începutul carierei, dar și acum, în sistemul acesta nou de după Revoluție. Am colaborat intens cu o editură care publica ilustrație pentru copii, cărți ilustrate pentru copii, și i-am îndemnat să publice bandă desenată, ca în Occident. Le-am spus că am fost la Paris, la două mari târguri de carte, 90% din edituri aveau și bandă desenată, ceea ce mi se părea extrem de interesant. Și-atunci i-am spus unui editor că e un moment al culturii pentru copii, s-au stricat după douăzeci de ani de televizor și vom avea o generație de stupid men care cu greu mai abordează astăzi cititul și socotitul, dacă i-ai luat calculatorul din mână, nu mai știe cât fac doi și cu doi. În sfârșit am reușit să-i conving să facem bandă desenată pentru copii, începând cu basmele copiilor. Așa am început cu Aladdin, Jack și vrejul de fasole etc.

 

Cum se numește editura?

 

ERC Press. Dar am fost dezamăgit, pentru că le făcusem niște desene pentru copii foarte frumoase, dar când a apărut… Aladdin, de exemplu, nu știai că-i Aladdin, scria undeva pe copertă „Povești nemuritoare tra-la-la, Editura tra-la-la”, iar în interior, desenul era făcut bucăți, în ideea de a face un joc pentru copii, de banda desenată se făcea abstracție totală, iar copilul, în loc să citească, trebuia să decupeze cu foarfecele bucăți de desen dintr-o parte a revistei și să le lipească în alta. O operație în plus care nu servea cărții în nici un fel. Jocul pentru copii trebuia să fie în altă parte… În fine, mi-au masacrat trei volume în felul acesta. Așa că am renunțat la această colaborare pentru că, pur și simplu, nu puteam accepta ideea aia. Am luat apoi legătura cu un alt editor și am desenat Toate pânzele sus, după Radu Tudoran. Am fost prieten cu Radu Tudoran în tinerețe, iar scenariul e făcut de el. Mai publicasem cândva prin anii ’70 această bandă desenată, dar acum făcusem altceva, mult mai colorat, ceea ce nu se prea putea în comunism. Editorul acesta a fost impresionat, mi-a spus să mai fac și alte benzi desenate, urma să reluăm legătura. Nu m-a mai sunat. Din fericire, am găsit-o la Ploiești pe doamna Laurenția Stănescu, proprietara unei edituri care tipărește fostele reviste pentru copii, Luminița și Cutezătorii, dacă vă aduceți aminte de revistele astea, nu știu dacă le-ați prins. Anul trecut a apărut celebrul nostru personaj, Dim Dunăreanu, un fel de James Bond românesc, cum spune domnul Dodo Niță, căruia i-am inventat o aventură în legătură cu un eveniment actual. Dim Dunăreanu pleacă într-o mică expediție în Golful Aden, iar acolo urmează să se lupte cu niște rechini. Totul este absolut adevărat, ne-am documentat înainte. Dar este capturat de un vas de pirați, iar de-aici începe o aventură prin junglă, foarte frumoasă… Scenariul a fost scris de Marius Leștaru, care e profesor de educație fizică, autorul unui album despre karate. Vă dați seama ce de-a lupte se duc acolo și acesta e un lucru extraordinar, fiecare gen de luptă are o denumire japoneză, ca să învețe copilul ce mișcare a făcut personajul. Stimulat de acest succes, revista a apărut în vreo 6-7 numere, am zis să mai fac o aventură. La asta lucrez acum, am terminat desenul și urmează să-l colorez și să-l tipăresc la această superbă doamnă, care este amatoare de bandă desenată, și care mi-a publicat anul trecut ambele reviste cu Aladdin, foarte frumos, jos pălăria. Adică așa cum fusese el desenat, nu cum l-au ciopârțit cei de la ERC Press. O să iasă bine, pentru că domnul Marius Leștaru, fiind profesor, are o abordare didactică, introduce informații despre ce înseamnă fenomenul respectiv pentru Golful Aden. Somalezii par a fi niște săraci care nu au ce pierde, disperarea i-a împins să facă asemenea gesturi. După aceea am aflat, tot de la maestrul Leștaru, că aceste răpiri sunt bine coordonate încă din Golful Suez, că există legături în fiecare punct de trecere, că însăși armatorilor le convine să fie răpiți pentru că măresc prețul transportului. În plus, neexistând legi internaționale pentru așa ceva, somalezii scapă basma curată.

 

D.N.: Aș mai avea și eu un comentariu, despre legătura dintre editor, cititor și bandă desenată, un lucru pe care-l reproșăm noi, cei pasionați, este tirajul. Nouă ni se pare că un tiraj mediu de 1000 de exemplare este puțin. Până când a venit directorul Editurii Polirom, domnul Silviu Lupescu, și spune că tirajul mediu la un roman scris de un tânăr scriitor român este de 2000 de exemplare. Iar dacă se vinde în 3000 de exemplare, el este foarte mulțumit. După aceea m-am documentat să aflu care sunt tirajele medii în Franța, unde apar 4000 de titluri pe an. Apar 4000 de titluri pe an, dar din ele 20 sunt cele care depășesc 10 000 de exemplare, iar la restul – tirajul mediu este de 7000-8000 de exemplare. Pentru o populație de 80 de milioane de locuitori, care include populația Franței, Belgiei și a Elveției francofone. Eu cred că ar trebui să încetăm – eu cel puțin am încetat demult – să ne mai plângem că nu avem bandă desenată. Dacă ne uităm fugitiv peste ultimii 5 ani, vedem că trendul este unul de creștere: a numărului de titluri, a calității, a numărului de autori. Cred, de asemenea, că anul acesta e un an de vârf.

 

P.M.: A fost și Salonul de Bandă Desenată, nu știu dacă ați fost acolo, unde a fost o afluență incredibilă. Niciodată la un vernisaj nu au fost 300 de persoane.

 

Poate ne povestiți mai multe și despre Salon…

 

D.N.: La primul Salon, pe care l-am organizat tot la București, la Casa Pionierilor, în 1991, noiembrie. Eram 40 de inși, din care 30 de autori și 10 curioși. Iar din ăia 10 curioși, majoritatea erau prieteni, mai erau și doi ziariști. Dar am fost 30 de autori din toată țara, niciodată după aceea nu am reușit să-i adunăm într-un număr atât de mare. Aceasta a fost prima ediție. După aceea, Salonul a fost itinerat prin țară, începând să crească, ajungând până la câteva mii de vizitatori. Pe urmă, s-a stabilizat la Constanța, unde a adunat un public constant, de 1000-1500. Apoi, a mai fost o ediție anul trecut, la Sala Dalles, unde a venit enorm de multă lume. De ce? Au fost foarte multe institute culturale care s-au implicat, s-a făcut mediatizare…

 

S-a legat și de apariția Istoriei Benzii Desenate

 

D.N.: S-a legat și de apariția Istoriei…, dacă vreți, dar cred că a contat mai mult mediatizarea. Astăzi poți să faci și Salonul Cârnaților de Pleșcoi, dacă faci mediatizare bună, se-adună lumea, nu vă supărați pe mine… Se plânge lumea și de Gaudeamus, dar eu când ajung dimineața de la Craiova, văd zeci, sute de oameni cu plasele pline cu cărți.

 

A.C.: Dar și Muzeul Benzii Desenate este un efect de bulgăre de zăpadă al Salonului care a fost anul trecut. Muzeul în sine este un rezultat palpabil al lucrului la Istoria Benzii Desenate. Am strâns foarte multe materiale extrem de valoroase și neputând să mă bucur de ele la mine-n sufragerie, am zis să încercăm o expoziție temporară. Cum spuneam mai devreme, să vedem dacă e necesar așa ceva sau e doar o inițiativă haioasă. Am primit o groază de materiale de la foarte mulți oameni, care au spus că ar sta mai bine la noi, decât prin niște beciuri. Am cunoscut și foarte mulți autori, care au scormonit și ei prin trecut și au dat la iveală lucruri extrem de frumoase care merită arătate.

 

P.M.: Aș vrea să mai spun ceva legat de editori. Am publicat prin anii ’70 trei albume de bandă desenată, la Editura Stadion, aflată în pragul falimentului la vremea aceea. Avea un public foarte restrâns, nu cumpăra nimeni nimic. Atunci i-am propus directorului editurii să publicăm bandă desenată. S-au tipărit în 40 000 de exemplare și într-o lună nu mai aveau nimic. Nu prea exista televizor și banda desenată era și atunci ceva nou, astăzi au computer, dar sunt convins că mai există amatori. Așa cum spunea un editor francez, banda desenată îi învață pe copii să citească și cele cinci rânduri care există acolo, dar le și stimulează imaginația, ea fiind o artă secvențială, ceea ce nu se întâmplă la televizor. În banda desenată povestea nu e ca în film, urmează să-ți închipui tu secvența lipsă.

 

Voiam să vă întreb și despre schimbarea de statut a BD-ului, înainte și după ’89 și despre relația lui politicul. Era banda desenată mai bine pusă în valoare atunci? Avea un alt statut?

 

D.N.: Domnul Manu vă poate spune că era considerată o artă minoră. Înafară de Iordan Chimet, nimeni nu a scris un rând despre benzile desenate. Iar despre banda desenată românească, fără falsă modestie, eu am fost primul care s-a încumetat să vorbească. Mulți desenatori nici măcar nu știau că ceea ce fac ei se cheamă bandă desenată. Când am stat de vorbă cu ei, se refereau la „benzi colorate”, „desene animate” chiar… Fără discuție, deci, că statutul pe care îl avea era de artă minoră. Dar care era importanța ei? Inclusiv Ceaușescu a discutat într-o plenară despre înființarea unei reviste BD, Minitehnicus. Banda desenată avea locul ei, în cadrul literaturii pentru copii, iar literatura pentru copii era la fel de desconsiderată în cadrul marii literaturi. În timp ce astăzi lucrurile s-au schimbat. Datorită faptului că anumiți oameni influenți în media au început să recunoască public că au fost cititori de benzi desenate și că le place în continuare banda desenată, statutul benzii desenate s-a schimbat. Cine sunt ei? În primul rând, este Ion Manolescu, el a fost primul care a scris o carte de critică și teorie a benzii desenate. Atenție, eu nu am scris niciodată critică de bandă desenată, eu sunt istoric, adun informații, dar el este critic și teoretician de BD. Apoi, a scris romanul Derapaj (2006), în care întreaga acțiune se desfășoară în jurul unui număr din revista Pif. După care, e Alexandru Cioroianu, care a scris mai multe articole despre banda desenată. Pe urmă, domnul Patapievici, care vine și povestește la televizor, la emisiunea lui Iosif Sava, cât de mult îi plăceau Corto Maltese și Pif Gadget. Apoi, frații Filip de la Iași, este Dan Lungu, pe care l-am întâlnit la Paris.

 

Recent a apărut un articol în Observator cultural, al domnului profesor Adrian-Silvan Ionescu, despre Corto Maltese

 

D.N.: Acesta mi-a scăpat… Deci cred că astăzi putem vorbi chiar de o notorietate a benzii desenate, datorită acestor personalități, datorită cărților și articolelor pe care le-au scris. Ar mai fi ceva. Salonul a fost foarte mult ajutat de Ambasada Franței și de Wallonie-Bruxelles. Dar ei au un public destul de restrâns, o difuzare în mass-media la fel, destul de limitată. În clipa în care s-a implicat Institutul Cultural Român, nu vorbesc aici de ajutorul material, și a început să trimită comunicate despre banda desenată, toată presa a preluat acest subiect. Dacă și ICR admite că banda desenată e o treabă serioasă, atunci și presa începe să reacționeze în consecință. Una e când trimite un comunicat Asociația Bedefililor din România, și alta e când trimite ICR același comunicat. Pentru mine, aceasta a fost ultima recunoaștere. Ar mai fi una, dacă vreți, e vorba de Universitatea din Galați, care are la Facultatea de Litere un curs despre legătura dintre text și imagine, pornind de la mai multe cărți de benzi desenate.

 

Tudorița Șoldănescu: Ce trebuie făcut pentru a exista o secție de bandă desenată la Universitatea de Arte din București?

 

D.N.: Trebuie să existe un profesor care să preia inițiativa. Cum au făcut cei din Galați, de care am aflat întâmplător.

 

A.C.: Poate exista un opțional, câteva cursuri de noțiuni de bază. Era haios ce a spus un desenator din Serbia, al Paris, Aleksandar Zograf, că lucrurile ies mai bine dacă nu sunt instituționalizate… O instituție te poate îngrădi…

 

D.N.: Plus că foarte mulți mari autori de BD nu sunt absolvenți de universități de arte. Mai mult, ești descurajat să faci bandă desenată.

 

Ce secție ați absolvit dumneavoastră, domnule Manu?

 

P.M.: Eu am făcut Institutul de Arte Plastice, doi ani la secția de arte grafice și patru ani de pictură murală.

 

D.N.: Eu aș face mai degrabă un curs de lectură a benzii desenate. Cum citești o bandă desenată?

 

A.C.: Da, ar trebui să începem cu un curs de cultură vizuală.

 

E adevărat, popularitatea benzii desenate a crescut enorm în ultimul timp, dar eu sunt mult mai exigent. Eu aș vrea să văd o rubrică de opinie, exprimată prin banda desenată în revista Observator cultural, să zicem, sau măcar cronică BD.

 

D.N.: Manolescu și Paul Cernat au publicat articole despre benzi desenate.

 

Știu, dar eu vreau să citesc bandă desenată, o pagină de BD în Observator cultural sau în oricare altă revistă culturală…

 

D.N.: Dumneavoastră și alți cititori scrieți pe adresa redacției, că vreți bandă desenată în paginile revistei. Există o astfel de rubrică în Suplimentul de cultură de la Iași. Amicul nostru, Cojocaru, are o rubrică de istorie a benzii desenate mondiale.

 

P.M.: Domnul Manolescu, care este profesor universitar și care a scris cartea respectivă, se plângea și el de absența benzii desenate românești. Ca să crească nivelul BD-ului românesc, trebuie să se implice și scriitorii, să facă un scenariu cum trebuie, că ei se pricep mai bine.

 

A.C.: Asta cu scenariile chiar e o chestie. Cititorii au devenit mult mai exigenți, există o concurență interdisciplinară care înainte nu exista. În anii ’70 nu existau jocuri video și mediul online și atunci consumai cam tot ce era bandă desenată. Astăzi, publicul a devenit mult mai exigent, e foarte importantă povestea, nu-i oferi atât bandă desenată, cât o poveste bine închegată. Banda desenată în anii ’70 era ca posturile TV italienești care au început să prindă și la noi în anii ’90. Te uitai și la reclame! Era fascinant! Acum nu te mai uiți la televizor decât dacă vezi un reportaj foarte interesant. Așa e și cu banda desenată.

 

D.N.: Când vorbim de poveste, vorbim de o poveste în imagini. E foarte importantă nuanța aceasta. Benzii desenate i se spune în o mie de feluri, roman grafic, mai știu eu cum, Umberto Eco îi spune „literatură desenată”, însă banda desenată este o poveste în imagini. Ce spune Ciubi e adevărat, el spune că face un desen bun și că are nevoie de o poveste și mai bună, însă desenul trebuie să fie lizibil. Căci altfel, de ce ar citi cineva o bandă desenată, în loc să citească un roman bun ori să se joace pe calculator?

 

A.C.: Într-adevăr, banda desenată are atuurile ei, e ceva între film și literatură…

 

Eu aș apropia-o mai mult de teatru. Desenul este un înlocuitor ceva mai eficient al numelor personajelor și al didascaliilor. Voi desenați didascaliile în banda desenată, iar la letraj vine și textul, după cele două puncte din replica teatrală.

 

P.M.: Am spus odată, într-o intervenție, că desenatorul trebuie să fie foarte atent, desenul trebuie să fie mult mai puternic decât textul, să constrângă privitorul înspre imagine. La vremea mea, foarte mulți artiști considerau banda desenată ca fiind o artă minoră. Le-am spus că nu e vorba de o artă minoră, un autor de benzi desenate trebuie să cunoască mult mai multe lucruri decât orice grafician. Intervin o mulțime de detalii, chiar minore, cum este, spre exemplu, o stropitoare. Trebuie să-i cunoști mecanica. Am pus odată un artist să-mi deseneze o stropitoare, iar el a desenat-o cu mânerul în lateral, ceea ce e fals, ea are mânerul deasupra, dacă știți cum arată o stropitoare. Iar la o roabă i-a desenat mânerele în partea superioară, ceea ce nu e adevărat, la o roabă mânerele vin de jos în sus. Nu mai vorbim de un automobil, o rachetă sau mai știu eu ce tanc ș.a.m.d. trebuie să fii foarte bine documentat.

 

Așadar, tocmai am descoperit un răspuns la întrebarea dumneavoastră: ce face banda desenată să fie diferită de caricatură, roman, ilustrație sau chiar pictură? Faptul că tensiunea dintre concentrarea tehnică și inspirație se pare că e mult mai acerbă, decât atunci când pictezi natura moartă numită stropitoare.

 

D.N.: Eu identific banda desenată cu o carte pur și simplu, are o parte de descriere și o parte de dialog. Partea de dialog este concentrată în baloane, iar partea de descriere este suplinită de desen. Pentru mine, banda desenată e literatură. Dar o să vină Ion Manolescu și ne vom contrazice: ce este banda desenată, e literatură sau e artă? Răspunsul e că este câte un pic din toate, și literatură, și teatru, și cinema…

 

Dar de ce să nu spunem ca avangardiștii cu pictopoezia lor, banda desenată e bandă desenată. Adică un gen artistic ce trebuie tratat ca atare. Și aici, poate ne spui mai multe lucruri despre metodologia de lucru cu Muzeul Benzii Desenate.

 

A.C.: E foarte interesant să pornim de la expoziția de planșe originale, care, în sine, se îndepărtează foarte mult de banda desenată. Banda desenată în sine înseamnă o lucrare tipărită sau publicată. Între coperțile unei cărți sau ale unei reviste se desfășoară viața unei lucrări originale, care altfel nu are șanse să fie expusă. Fiind eu însumi artist, știam ce înseamnă frumusețea unei planșe în sine, așa că am căutat formatul original. De aceea a fost o expoziție foarte apreciată pentru că am descoperit minuni, vă pot povesti ore întregi, e de mirare că au supraviețuit până acum, că le-am găsit și că le-am și expus. Planșele originale nu sunt făcute pentru a fi expuse, pentru a fi păstrate măcar, mulți nu le-au mai păstrat. Tehnica tiparului a influențat enorm la un moment dat metoda de lucru. Limitările tehnice îți puteau impune să faci două planșe pentru același desen, pe culori separate. Neexistând xerox ori e-mail, planșele mergeau direct la tipografie și numai printr-o minune puteau reveni în atelierul autorului. Am auzit povești de-a dreptul tragice, despre cum se împacheta salamul cu planșe originale după ce tipografia își făcea treaba, se-nveleau cilindrii de vopsea, iar cele mai norocoase ajungeau acasă, la copiii tipografilor. Ce am reușit să salvăm și să aducem aici țin de un miracol și s-a dovedit că pot fi privite ca lucrări în sine, extrem de frumoase. Acesta a fost unul din fundamentele muzeului. Apoi mai există și biblioteca muzeului, unde se găsesc reviste și albume din toate timpurile. Cam asta ar fi împărțirea. Zona de istorie și cercetare, cu aceste lucrări grafice, biblioteca și activitățile conexe, cum este atelierul, proiecțiile video, intersecțiile cu alte culturi, cum este cea franceză, sau cu diversele ramuri, cum sunt experimentele video sau webcomicsul. Adică existența pe web, unde nu-ți mai bați capul de publicare, planșe originale etc. O altă formă de existență a benzii desenate, este banda desenată în presă, de care este legată în mod organic. O altă experiență fericită, un vârf chiar al descoperirii muzeului: e vorba de Nichita Stănescu, transpus în bandă desenată de Sandu Florea în 1983, cu puțin timp înainte de moartea poetului. O chestie de 30 de ani, înghețată în timp, Sandu Florea s-a mutat la New York, dar le-a găsit întâmplător înghesuite pe un raft. Iar acum le vom aduce într-o expoziție, cât și într-o carte obiect, chiar dacă incompletă, căci Sandu Florea a apucat să deseneze doar primele 22 de pagini. Asta înseamnă muzeu pentru mine, să descoperi minuni prin tot felul de cotloane.

 

Rezultă că avem multe de recuperat din istoria benzii desenate românești. Ce altceva mai avem de recuperat? Care sunt autorii nedreptățiți?

 

D.N.: Nu cred că există autori nedreptățiți, cred cititorii sunt nedreptățiți. Dacă aș fi editor, aș face o colecție cu clasicii BD-ului românesc. Generațiile de azi nu mai știu nimic despre micile capodopere grafice care apăreau în anii ’60-’70.

 

P.M.: Am fost întrebat la o emisiune televizată cine mai citește astăzi bandă desenată. Păi, în primul rând, foștii copii, pentru că foștii au citit bandă desenată pe vream când încă nu exista televizor.

 

D.N.: Ar merita publicați, de asemenea, tinerii autori. Nu neapărat în cărți. Ei trebuie publicați, mai întâi, în reviste, în ziare. Sau în formula Evenimentul zilei ori Adevărul, cărți de benzi desenate cu reclama gata făcută. E vorba de Rahan și de cărțile Lilianei Andronic. Cel mai reușit exemplu este Octav cu revistuța lui. Oricum, dacă nu ai citit benzi desenate în copilărie, este foarte greu să le citești când ești adult.

 

În ce măsură a fost afectată banda desenată în timpul lui Ceaușescu?

 

P.M.: Aș putea să vă povestesc chiar eu. Ca să apară banda desenată în revistele comuniste era o problemă. Prima dată, am prezentat unei redacții o bandă desenată de aventuri. La revista Cravata Roșie. Era vorba de Contele de Monte Suman, se întâmpla prin Mexic, adică era complet apolitică. Mi-au spus că dacă vor publica așa ceva, vor deveni o revistă burgheză, capitalistă, americănească, nu. Atunci am abordat subiectul unui copil sovietic, într-o aventură care se petrecea în 1918, în timpul Revoluției din Octombrie. Era un subiect pe care nu-l puteau refuza. Și a intrat. Aceea a fost prima mea bandă desenată publicată. După care au urmat și altele.

 

D.N.: Domnul Manu vorbește despre sfârșitul anilor ’50, când a fost o perioadă de hiatus, în perioada comunismului pur și dur, când banda desenată apărea foarte rar și era doar o înșiruire de desene. În ultimii ani ai lui Stalin, banda desenată era simbolul capitalismului, așa cum era Coca Cola sau Kentul. După aceea, prin anii ’60, s-au mai relaxat, conducătorii noștri și-au dat seama că banda desenată poate fi un bun instrument de propagandă ideologică. Din ’60 și până în ’80 nu a existat revistă pentru copii care să nu aibă și câteva pagini de bandă desenată.

 

Dar care erau dificultățile? Ce nu aveai voie să abordezi?

 

D.N.: Erau patru subiecte mari și late pe care aveai voie să le exersezi: banda desenată istorică, banda desenată de actualitate – iar asta era cea mai propagandistică posibil, cu muncitori care construiesc hidrocentrale, cu pionieri care trec băbuțele strada, cu vizitele la colhoz ș.a.m.d., apoi, banda desenată animalieră, în care personajele sunt mici animăluțe antropomorfizate, și, într-o mică măsură, banda desenată SF. În publicații SF, dar și în Cutezătorii, au apărut mai ales adaptări ale unor romane sovietice de SF, iar pe urmă, scenarii scrise de Horia Aramă, de Vladimir Corint. Alte subiecte nu aveai voie să abordezi. După ’90, artiștii și-au dat drumul dintr-o dată și au început să apară benzi desenate cu samurai, BD erotic, benzi desenate creștine, cu Iisus Christos, personaj BD. Toate acestea ar fi fost imposibile înainte de ’89.

 

P.M.: Am primit la un moment dat un scenariu, făcut de o redacție, nici măcar de un scriitor anume, în care apărea o rachetă sovietică în cosmos, în care se infiltrase un spion. Am făcut banda desenată, am trimis-o la redacție și am fost chemat imediat, întrebându-mă, spion în rachetă sovietică, unde ai pomenit dumneata așa ceva? M-am mulțumit că am scăpat doar cu atâta.

 

D.N.: Livia Rus făcea o serie extraordinară de benzi desenate cu personaje antropomorfe, Balonel, Cioara și Eli. Eli era un elicopter în formă de om. La început apar cele trei personaje simpatice, însă după aceea, încet-încet, ideologia a obligat-o să introducă și pionieri în narațiune. Copiii nu pot înțelege un elicopter care vorbește, are mâini și picioare. Trebuie să existe și câțiva pionieri.

 

Dar în pofida tuturor acestor restricții, au existat șopârle în banda desenată? Au existat autori care au îndrăznit să critice regimul ceaușist prin banda desenată?

 

D.N.: De evitat, da. Domnul Manu a adaptat în anii ’70 romanul Toate pânzele sus, are nu are nimic ideologic. Sau când îl inventează pe Dim Dunăreanu. E adevărat că existau și niște pionieri puși pe-acolo să facă figurație, dar esențialul erau aventurile cu spioni, aventura pură.

 

A.C.: Dar cum a apărut Poarta lui Pârligras din 1985? În Almanahul de anticipație din 1985 există o bandă desenată parcă din altă lume. Conține nuditate, pentru prima oară apare o femeie cu sânii goi, iar povestea era și ea extrem de interesantă. În ultima planșă, povestea se derula ea însăși într-o bandă desenată, cineva privește o bandă desenată, modul de încasetare foarte ciudat…

 

D.N.: Tu vorbești din punct de vedere grafic. Dar există o bandă desenată a lui Valentin Iordache. O planșă cu 12 casete, iar povestea e că într-o lume în care toți au capetele pătrate, se naște un copil cu capul rotund. Iar cei cu capetele pătrate râd de el că are capul rotund. Asta se întâmpla prin ’86-’87. A mai fost și Oblio. Sunt exemple de benzi desenate cenzurate. În urma unui concurs, a apărut într-un almanah o bandă desenată de trei planșe, iar milițianul din ultima planșă, desenat de autorul originar, este înlăturat prin decupare, ca redacția să lipească un alt sfârșit al poveștii. Un alt exemplu, Valentin Tănase, care era cunoscut pentru multitudinea de portrete în ulei ale lui Ceaușescu. Dar într-o carte de Dumitru Almaș, pe care a ilustrat-o el, îl desenează pe Ceaușescu în salopetă, dând indicații prețioase, iar muncitorii din spatele lui sunt cei patru Beatles… Cu breton, mustăcioară și caschetă. După cum se vede, au fost și compromisuri, dar și răscumpărări.

 

Să nu ne-nțelegeți greșit, noi nu am venit să condamnăm, există oameni plătiți de președinție să facă asta, nu o vom face noi. Pentru noi e vorba de un câmp cultural aproape necunoscut, pe care am început să-l descoperim foarte recent…

 

D.N.: Revista Tintin din anii ’60 avea un slogan: pentru cititorii între 7 și 77 de ani. Eu am aproape 50 de ani și citesc alte benzi desenate decât citește fiică-mea. Dar amândoi citim benzi desenate, iar asta e cel mai important. Citesc și cărți, mă uit și la calculator, mă uit și la filme, face parte din cultura noastră generală. Dar publicul trebuie alimentat cu reviste noi. În grupul nostru de bedefili există membri care cheltuiesc sute de euro pe lună comandându-și benzile desenate din Franța, din America de pe eBay. Oameni pasionați de banda desenată, oameni care citesc, scriu despre BD, profesori, arhitecți, curatorul Muzeului de Arheologie din Suceava, comandantul Școlii de Poliție din Cluj, fostul arhitect șef al orașului Constanța. Însă cei mai mulți din grupul nostru sunt arhitecți.

 

P.M.: V-am vorbit despre doamna Laurenția Stănescu de la Ploiești. În momentul în care a publicat banda desenată în reviste, a sporit tirajul. Motiv pentru care anul acesta va publica Toate pânzele sus în vreo 7 numere. Când îi arăți cititorului că are ce citit, el răspunde.

 

A.C.: Așa am pățit și eu cu o revistă de copii cu care lucrez, Doxi. Am început cu o planșă, iar acum trebuie să fac opt.

 

D.N.: Ce povestește domnul Manu este și meritul Salonului, pentru că acolo se întâlnește editorul cu autorul. La fel cum Ciubi este un alt merit al Salonului. Ciubi a venit la Salon prin ’94, cu un carton de planșe mai mare decât el, într-o mână, și cu maică-sa de cealaltă mână, iar astăzi este curatorul Muzeului Benzii Desenate, coautor la Istoria benzii Desenate.

 

La ce lucrați în prezent?

 

A.C.: Urmează expoziția din Belgia, cu artiști BD din 1924 până în 2010, un etaj întreg de muzeu, 5 luni de zile. Este prima oară când avem o astfel de expoziția în cadrul Centrului Belgian al Benzii Desenate.

 

D.N.: Acum lucrez la o carte despre interferențele între revista Vaillant și România. Sunt nenumărate legături de-a lungul a 40 de ani și le-am surprins în cartea aceasta.

 

Există vreun premiu pentru banda desenată în România?

 

D.N.: Există Trofeele „Sandu Florea”, care sunt cele mai importante în acest moment. Se acordă o dată pe an, în cadrul Salonului.

 

Varianta integrală a dialogului cu Puiu Manu, Alexandru Ciubotariu (Ciubi), Tudorița Șoldănescu și Dodo Niță, moderat de Daria Ghiu și Igor Mocanu (MNAC, 2011), publicat în revista „Arta”, nr. 4-5 / 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s