Mircea Mihăieş, Leonard Cohen, Mircea Cărtărescu


Mircea Mihăieș, Leonard Cohen

Am ascultat şi eu albumele lui Leonard Cohen. (Cine nu le-a ascultat?) Şi nu am mai putut evada din închisoarea plină de libertate a versurilor, din calmii spini de fum din acorduri. Asta s-ar traduce printr-o senzaţie identică celei dintr-un vis oarecare, când te găseşti într-un coşmar, ştii că este un vis, şi tocmai de aceea începe să-ţi placă, prinzi a nu mai vrea să te trezeşti, iar dimineaţă, când a răsărit soarele, ai nostalgia acelui coşmar.

Cartea lui Mircea Mihăieş despre muzica lui Leonard Cohen este, aşa cum s-a mai spus nu o singură dată, într-adevăr un eveniment editorial. Câţi dintre noi nu am aşteptat cu sufletul la gură această carte? Coperţi de carton, peste care s-a pliat ca o ceaţă de noiembrie mohorât, o fotografie de-a cântăreţului canadian, din a doua tinereţe, fumând, şi afişând un calm poetic peste faţă.

Prima secţiune a cărţii, cea mai substanţială, constituie un amplu comentariu al albumelor lui Leonard Cohen, începând cu Songs of Leonard Cohen din 1967 şi terminând cu Dear Heather, cel de acum doi ani.

Titulatura capitolelor, ea însăşi în manieră coheniană, seamănă cu un scurt poem al cântăreţului, poetului şi romancierului canadian. Când silabisite, când şoptite, cele câteşidouă cuvinte din fiecare titlu, adunate grămadă, alcătuiesc cumva o mică paletă de culori, de la care să iradieze întreaga heraldică a muzicii lui Leonard Cohen. Vocea, nevroza, oglinda, balansul pentru Songs of Leonard Cohen (1967), lumina, remuşcarea pentru Songs From A Room (1969), ecoul, frustrarea pentru Songs Of Love And Hate (1971), vrajba, durerea pentru Live Songs (1973), alchimia, blândeţea pentru New Skin For The Old Ceremony (1974), angoasa, eşecul pentru Death Of A Ladies’ Man (1977), noaptea, otrava pentru Recent Songs (1979), cruzimea, candoarea pentru Various Positions (1984), prada, femeia pentru I’m Your Man (1988), verticala, ocolul pentru The Future (1992), trecutul, tăcerea pentru The New Songs (2001), şi nu în ultimul rând lentoarea, hipnoza pentru Dear Heather (2004), prin insistentă repetiţie ireversibilă creează o atmosferă de lectură aproape hipnotică, însă detensionată. Fiecare pagină se preumblă tot mai relaxat, tot mai detaşat. Ai în mână cartea, o citeşti, şi simultan ai impresia că îl însoţeşti pe Leonard Cohen în concerte, la studiou, prin hoteluri.

Stilul în care este însăilată cartea adie foarte mult a Leonard Cohen. Poate că e datorită intenţiei mari a lui Mircea Mihăieş de a reda cu exactitate subtilităţile unei sensibilităţi pe cât de contradictorie pe atât de limpede în expresie poetică. Sau poate că e din cauza că Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen este scrisă de un frumos fan incurabil, după care, Cohen ar fi “un rebel conformist, care stingea întregul patos al fiinţei în chiştocul unei ţigări”, cum îl descrie chiar din primele pagini. E într-adevăr “un personaj sofisticat, (…) îmbrăcat într-un splendid costum Armani, într-o poză de studiată nonşalanţă, cu ochii ascunşi îndărătul unei perechi de ochelari fancy, dar muşcând zdravăn dintr-o banană. Un ascet cu gura plină.”

Şi mai e ceva frumos în cartea asta. Asemenea schiţe portretistice în tuşă exactă, de prietenească reverenţă egală, alternează cu nenumăratele povestioare, mai mult sau mai puţin picante, inedite, originale, dezvăluind un Leonard Cohen contemporan cu toată lumea, şi în acelaşi timp mai anacronic, mai detaşat de istorie ca oricând. De pildă, într-un concert din anii ’70, la Ierusalim, “Cohen a izbucnit în lacrimi şi a fugit de pe scenă: efectul drogurilor se epuizase pe neaşteptate. În culise, pradă unei agitaţii nemaipomenite, artistul a simţit nevoia… să se bărbierească, în timp ce mulţimea, surescitată la culme, îi cerea să revină. Concertul s-a încheiat în urale, într-un paroxism emoţional în care Cohen orchestra şi spectatorii plângeau cu toţii.”

Şi mai e încă ceva frumos în cartea asta. Pentru că vorbeşte despre muzică în al doilea rând, şi pentru că vorbeşte de muzica lui Leonard Cohen în primul rând, criticul din spatele rândurilor este incomodat în permanenţă de simplitatea originară a sensurilor din cântece. Nu-i sunt posibile conceptualizările, schemele de tot felul, definiţiile instructive. În momentul în care te-ai decis să-l introduci într-o schemă, rezultatul nu mai e Leonard Cohen. Până şi această frază a mea este o schemă, şi tocmai de aceea pare să nu aibă nici o legătură cu muzica lui Cohen.

Orgoliul criticului însă, pompează satisfacţie din altă parte. Fiecare capitol beneficiază de miniaturale hermeneutici simbolistice. Fie că e vorba de aspectul cover-urilor, ori de conţinutul lor, fie că are în vedere muzica în general, sau numai simbolurile recurente din ea, Mircea Mihăieş interpretează minuţios şi cu tact emblemele. (vezi, de pildă, analiza albumului New Skin For The Old Ceremony, care avea pe copertă un desen dintr-un tratat alchimic din 1550, numit Rosarium Philosophorum, care înfăţişează doi îngeri făcînd dragoste).

Dacă mai adăugăm şi contribuţia istoricului, ca să spun aşa, muzical, gata oricând să garnisească povestea cu date importante, momente cruciale, informaţii enciclopedice, rezultă o frumoasă monografie cu miză critică, despre un frumos cântăreţ al sistolelor, cu miză spirituală.

Leonard Cohen, Mircea Cărtărescu

 

În schimb, cele 32 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu, “prefaţate” de două capitole care nu fac altceva decât să reia sub alte titluri nişte postfeţe mai vechi ale lui Mircea Mihăieş la cele două romane ale lui Leonard Cohen (The Favourite Game, 1963 şi Beautiful Losers 1966), cele 32 de poeme, ziceam, din a doua secţiune a cărţii ne arată încă odată cum traducerile nu pot face o literatură. Nimic din lentoarea, nevroza, liniştea, calmul, ecuaţia simplă, în versuri ca: “Am auzit despre un om/ care rosteşte atât de frumos cuvintele/ încât doar spunându-le numele/ face femeile să i se dăruiască.” (Poem).

În revanşă, versuri ca cele din Haiku de vară, “Tăcere/şi-o mai adîncă tăcere/ când greierii/ ezită”, sau ca cele din Dar, “Îmi spui că tăcerea/ e mai aproape de pace decât poemele/ dar dacă ţi-aş aduce-n dar/ liniştea/ (fiindcă ştiu liniştea)/ tu ştiu că ai zice/ Asta nu-i linişte/ ci doar un alt poem/ şi-n mâini mi-ai pune-o înapoi.”, face să ţâşnească în forţă sensibilitatea coheniană care musteşte de linişte. Sunt texte care nu se şifonează indiferent de limba în care ar fi transpuse, sunt mici temple de poezie şoptită, de o poeticitate latentă, precipitată în fibre subţiri şi limpezi. La fel sunt şi cele câteva poeme mai mari, de data asta exemple de traduceri de virtuoz, precum Rugăciune pentru Mesia, Sub mâinile mele, Aveţi îndrăgostiţii, Cântecul încornoratului, Un zmeu e o victimă, Toată lumea ştie, Ora închiderii.

Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu

 

Se pare că a devenit un obicei pe piaţa de carte românească, sau poate că e un obicei, ca multe altele, împrumutat cu încredere din afară, să se tipărească lucrări care ne servesc aceeaşi marfă în cutii diferite. Publici doi-trei ani de-a rândul articole pe un subiect anume într-o revistă sau alta, după care, când a terminat lumea să te cunoască, numai bine şi cartea-i gata.

Aşa s-a întîmplat şi în cazul monografiei apărute de curând la Polirom, Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen, cu 32 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu, semnată Mircea Mihăieş. Numai că de data asta, fiind vorba de Leonard Cohen, lipsa unei astfel de monografii cel puţin la noi, devenise impetuoasă. Am avalat cu nesaţ recenziile din revista Idei în Dialog unde apăruseră mai întâi. L-am înjurat în gând pe Cărtărescu pentru faptul că nu mai traducea odată volumele de poezie ale lui Leonard Cohen. Citisem şi recitisem cele două romane apărute la aceeaşi editură. Cartea nu mai venea. Critică muzicală, e adevărat, nu s-a prea făcut pe la noi, dar era cel puţin sâcâitor, incomod, ca din biblioteca literaturii noastre, şi-aşa cu o grămadă de lipsuri, să fie gol raftul rezervat “exegezei” coheniene. Acum că a am văzut cum arată monografia, nu ne rămâne decât să o recitim.

Nu pot tăcea din gură până nu lansez un semn de mirare. În cartea lui Mircea Mihăieş, dar şi în textele citate din studiile altor comentatori, se vorbeşte de Cohen cel puţin sub un indicativ imperfect, de parcă ar fi murit de curând, făcându-se a uita că de fapt artistul lucrează în prezent la noul lui album, intitulat Blue Alert, anunţat pentru primăvara asta!

Cronică publicată în revista „Eliterebelle”, nr. 1 / 2006

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s