Recuperările – de la modă la metodă


reSourcing.platforma critică

Perspective asupra istoriei culturale recente în România

 

Pe 6 septembrie curent, de la 11.00, pe holul spaţios al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, putea fi văzută o gaşcă de artişti contemporani discutînd binedispus. Mă tot întrebam ce caut eu acolo. Aşa că m-am apropiat de Ştefan Tiron şi l-am întrebat ce mai face. „Bine, zice cam fîstîcit, am venit for the big show.” „The big show” făcea parte dintr-un proiect mai larg, iniţiat de un grup de „artişti şi teoreticieni din dans contemporan” în colaborare cu ECUMEST.

La drept vorbind, această „platformă critică” înfiinţată recent îşi propunea o treabă destul de serioasă. Îşi propunea, mai întîi de toate, „angajarea colectivă a unui demers de recuperare şi documentare a unor mişcări care au influenţat dezvoltarea prezentă a scenei culturale, artistice şi intelectuale din România”. În intro-ul despre reSourcing însă, Manuel Pelmuş (dansator şi coregraf) şi Ştefania Ferchedău (manager cultural, coordonatorul proiectului din partea ECUMEST) au ţinut să ne avertizeze că nu este vorba de o încercare disimulat megalomană de a scrie, cu paşi mărunţi, o istorie a dansului sau teatrului românesc, ci, mai degrabă, de alcătuire a unei baze de date privind o istorie culturală a artelor din România din anii 60 pînă astăzi.

DANS. De dansat, s-a dansat în România şi pînă la epocala vizită a lui Ceauşescu în China. Însă atunci a apărut prima alternativă la practicile coregrafice în scop politic. În oglindă cu paradele oficiale, care angajau un număr extraterestru de oameni de toate vîrstele şi care presupuneau o sincronizare de masă extraordinară, au început să se coaguleze nişte direcţii şi practici coregrafice individuale: întîlniri clandestine în incinta teatrului Ţăndărică sau în nu ştiu ce bar, reprezentaţii neremunerate, altfel spus, artă de dragul artei, underground şi cu frica în sîn. Acestea sînt principalele segmente explorate de Manuel Pelmuş în colaborare cu Andreea Novac, coregraf şi dansator în cadrul proiectului Suprafeţe.

Cercetarea în sine era şi un demers de integrare a proiectului Suprafeţe în contextul proiectului regional East Dance Academy, şi un răspuns anticipativ adus dansatorului şi coregrafului Janez Janša, directorul institutului MASKA. Intenţia lui Pelmuş de a descoperi faze embrionare ale dansului contemporna în structuri coregrafice mai vechi, de a vedea dacă întra-devăr se poate vorbi de o mişcare underground autohtonă şi, mai ales, de a stabili locul acestei practici artistice în context social, consună cu programul anticurricular al EDA. Din relatarea lui Janez Janša rezultă că academia renunţase demult la ideea de geografie a puterii în artă, renunţase şi la raportarea căzută în desuetudine a estului sărac la vestul bogat. Mai mult decît o activitate estetică, dansul a devenit o formă paradigmatică a culturii contextuale care presupune şi o puternică interdisciplinaritate. Pentru o mai bună înţelegere, intervenţia lui Janez Janša a fost urmată de o proiecţie a unui fragment din performance-ul Pupilja (1969).

TEATRU. Teatrul contemporan pare să îşi plaseze obiectele recuperării într-un trecut şi mai recent decît cel al dansului, de pildă. Cel puţin aşa arată proiectul criticului de teatru, Andreea Dumitru, intitulat Cine mai are nevoie de teatru după 89?. Este vorba de o abordare sociocritică a evoluţiei acestei arte în perioada 1996-2000, perioadă în care au apărut „primele companii de teatru independent”. Asta şi pentru că era vorba de o perioadă guvernată de un partid care, deşi îşi propusese în mod manifest o reformă culturală, „a eşuat lamentabil”. Ideea de spaţiu neconvenţional părea o utopie, nevoia de text nou – un imperativ debordant, susţinerea tînărului creator – un vis frumos, actualizarea relaţiei teatru/societate – o luptă cu morile de vînt. Dar asta s-a întîmplat şi din cauza „războiului propriului context”, cum s-a exprimat Dan Perjosvchi într-un interviu. Pe de o parte exista voinţa oamenilor de teatru de a îndeplini dezideratele enumerate mai sus, pe de altă parte însă, lipsa mijloacelor şi a metodologiilor dramatice survenite în interiorul breslei au dus la o incapacitate de surmontare a ceea ce Andreea Dumitru a numit „o cultură a precedentului”. Şi atunci, cine mai are nevoie de teatru după 89? Păi, chiar teatrul de după 89.

ARTE MARŢIALE. Ştefan Tiron (curator şi teoretician independent) şi Sebastian Big (filozof), teoreticienii scafandrieri au prezentat proiectul Spirit civic, pacifism şi ecologie în artele marţiale româneşti, o perspectivă subcultural scuba divers. Prezentarea s-a bazat pe o colecţie ceva mai mare de fotografii, reviste, manuale de karate, obiecte de la diverse evenimente de karate de la începutul anilor 90 (nunceaguri, velinţe). Interesant este faptul că cercetarea celor doi a avut ca scop decelarea unor forme underground de prezervare a culturii corpului şi mediului în care trăieşte. Am aflat că practicanţii acestei arte nu atacau niciodată necondiţionat, că, de fapt, aveau drept scop pacea şi antrenamentul susţinut prin mijloace puse la dispoziţie de natură. Expunerea proiectului s-a încheiat cu difuzarea filmului Spadasinul ciung, în dublajul vocal al Irinei-Margareta Nistor.

În discuţia din finalul expunerilor Georg Schöllhammer (scriitor şi curator stabilit la Viena, director al programului documenta 12 magazines, redactor-şef al revistei Springerin) şi Liei Perjovschi s-au înrebat, pe rînd, ce se va întîmpla cu baza de date alcătuită de aceşti artişti. Mai concret, dacă decidem să decelăm din trecutul recent acele momente care, iată, determină astăzi, într-o formă sau alta, mersul artelor contemporane, cum vom reuşi să gestionăm, să monitorizăm şi, mai ales, să familiarizăm publicul cu acea cantitate de informaţii? Sau, şi mai concret, nu cumva instituţionalizarea acesei cantităţi de informaţii este răspunsul? Dar dacă acesta este răspunsul şi dacă arta instituţionalizată mai demult a fost reperul pe care l-am ocolit pe parcursul întregii cercetări, nu cumva cădem în propria plasă?

Dincolo de aceste întrebări, legitime – e adevărat, trebuie văzut dacă proiectul Perspective… şi-a atins obiectivele. Şi le-a atins. În sensul că a reuşit să demareze o mişcare de cercetare şi recuperare a unor date care eliberează arta de cel puţin cîteva dintre clişeele vestolatre care au fost, pînă acum, tot atîtea impedimente în a face un pas înainte, pe cont propriu.

Articol publicat în revista „Dilema veche” / octombrie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s