Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea


Editura Polirom a publicat de curând, în colecția „Biblioteca Polirom”, cel de-al doilea volum din seria de autor „Samuel Beckett”, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Și acest volum, ca și primul, conține ficțiunea în proză a autorului irlandezo-englezo-francez, numai că de data aceasta avem trei romane aproape legendare: Murphy (1938), Watt (1953) și Vis cu femei frumoase și nu prea (1992).

Despre Samuel Beckett, ca de altfel despre oricare autor din canonul occidental, s-au scris nu tomuri, ci rafturi întregi de cărți, biblioteci în toată regula. Urmând exemplul disciplinei numite „kafkologie”, la fel de bine ar putea exista și o beckettologie exegetică teoretică și aplicată. Spre deosebire însă de oricare alt autor canonic occidental, opera lui Beckett nu este una exclusiv literară & dramatică. Ea se întinde de la performance, pantomimă și coregrafie și până la video art, radio art, sound art și cinema. Din acest punct de vedere, singurul care se apropie de el este, poate, Alain Robbe-Grillet, deși acesta nu a scris și teatru și nu a coregrafiat nimic.

Cu toate acestea, cum s-a mai spus de altfel, moștenirea lui Samuel Beckett în câmpul cultural autohton se reduce la Godot și, cel mult, Malone care moare. Samuel Beckett nu stă bine nici pe raftul studentului de la litere, dar nici pe al celui de la arte vizuale, poate doar la teatru să mai beneficieze de receptarea ce i s-ar cuveni. Tocmai de aceea, demersul Editurii Polirom de a dedica o serie de autor operei lui Beckett, după încercările repetate din anii ’60 (David Esrig) – ’70 (Gellu Naum) – ’80 (Constantin Abăluță), la care trebuie adăugate și paginile critice semnate de Nicolae Balotă, este cu atât mai lăudabil. Ceea ce nu este tocmai lăudabil e faptul că nu știm ce fel de opere sunt acestea, adică despre ce tip editorial de ediție este vorba în cazul celor 5 volume anunțate. Opere complete nu sunt, dar nici ediție critică nu este, căci nimic din ceea ce înseamnă tradițional „aparat critic” nu împodobește științific ediția. E adevărat și că autorii ediției, respectiv traducătorii, dar nici editura, nu au afirmat niciunde că s-au apucat de întocmit o ediție critică sau una a operelor complete. Cred că avem de-a face, mai degrabă, cu o antologie personală a traducătorilor. Numai așa se explică gruparea textelor în funcție de o cronologie destul de ocultă, adică, spre exemplu, volumul II conține romane din anii 1938, 1953 și 1992, în timp ce volumul IV: 1961 și 1970, și asta doar ca pe foaia de titlu al fiecărei volum să apară numele unui singur traducător? Nu cred.

Una peste alta, căci sper că nu vă așteptați să povestesc subiectul romanelor, demersul editorial trebuie salutat, măcar acum, în al doișpelea ceas. Nota bene: traducerile sunt brici.

Voi da totuși câte un citat din fiecare roman, nu mă pot abține.

Murphy (despre poetul Ticklepenny, colegul de azil al lui Murphy): „Acest punct de vedere [al doctorului Fist care pusese clacarea cutărui pacient mai puțin pe seama halbelor, cât a pentametrilor] nu va părea ciudat nimănui dintre aceia familiarizați cu genul de pentametri pe care Ticklepenny se simțea dator față de bătrâna Irlandă să îi compună, liberi ca un canar la al cincilea picior (o ofrandă crudă, căci Ticklepenny sughița în rimele finale) iar la cezură atât de rigizi ca propriile lui vânturi divine, și altminteri ticsiți de tot atâtea frumuseți minore din prozodobrazda gaelică câte se puteau sorbi dintr-o halbă de bere neagră Beamish. Nu era de mirare că se simțea un om nou spălând sticlele și deșertând lăturile burghezilor alienați mintal.” (p. 63)

Watt: „(…) nevoia lui Watt de ajutor semantic era uneori atât de mare, încât se apuca să probeze nume pe lucruri, și pe el însuși, aproape cum face o femeie cu pălăriile. Astfel, despre pseudo-oală avea să spună, după meditație: Este un scut, sau, căpătând îndrăzneală, Este un corb, și tot așa. Dar oala avea atât de puțin succes ca un scut, sau ca un corb, sau ca orice alt lucru numit de Watt, cât putea avea o oală. Cât despre sine, deși nu mai putea numi acest lucru un om, așa cum obișnuise să facă, intuind că probabil nu vorbea prostii, totuși nu-și putea imagina cum altfel să-l numească. Dacă nu un om. Dar imaginația lui Watt n-a fost niciodată una bogată. Așa că a continuat să se gândească la sine ca la un om, așa cum îl învățase mama lui, atunci când spunea: Uite ce omuleț cuminte, sau: Uite ce mândrețe de omuleț, sau: Uite ce omuleț isteț. Dar pentru toată ușurarea astfel procurată, ar fi putut la fel de bine să se gândească la sine ca la o cutie sau la o urnă.” (p. 254)

Vis cu femei frumoase și nu prea: „În acest oraș negru al nostru [Dublin], ce iese al șaptelea în statisticile occidentale, sau ieșea, asemenea scene dureroase sunt de o incidență zilnică. Oameni de o înaltă ținută precum cea a Ursului Polar, oameni culți și distinși, ocupând poziții de mare responsabilitate în oraș, își permit, de bună voie, să schimbe insulte cu cei mai mizerabili zilieri. Dusă e semeția nobiliară, dusă, se pare, cu Garnizoana englezească. Păi, câinele ticălos l-a învățat mârâitul pe stăpânul ticălos, mârâitul, guduratul, urlatul și piciorul ridicat: corpotehnicile generale. Iar noi suntem cu toții câini, laolaltă, în câinocrația alergăturii unanime.” (p. 544)

Samuel Beckett, Opere II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea, Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, [Colecția „Biblioteca Polirom”], [Iași], 2012, 612 p.

Recenzie publicată pe site-ul revistei „BeWhere!”, ediția din 06 august 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s