„Cînd nimic din instrumentele criticului nu ţi-e de folos, rămâne impresia”


Majoritatea criticilor sau teoreticienilor literari fac uneori cîte o mare pasiune pentru o anumită personalitate, subînţeleasă afină, pentru o anumită mişcare culturală, pentru o anumită ţară, de ce nu, însă aceeaşi majoritate refuză să o recunoască făţiş, recurgînd adesea la tot felul de trucuri de camuflaj sub forma referinţelor culturale obsesive, deşi acele referinţe capătă de cele mai multe ori, cu timpul, amploarea unui fetiş recursiv, anvergura unui laitmotiv arhetipizabil. Cînd îi citeşti textele critice sau îi asculţi înregistrările radiofonice lui Alain Robbe-Grillet te şochează plăcut, apoi te sîcîie, sfîrşind prin a te irita frecvenţa numelui lui Flaubert. Cînd o auzi pe Simona Popescu vorbind îţi vine să te duci la BCU şi să comanzi de la raft Gellu Naum – Opere complete, dacă ar exista aşa ceva. Cînd pronunţi cuvîntul „avangardă” în preajma lui Mircea Martin e aproape imposibil să nu te trezeşti cu numele lui Fundoianu în capul listei. Eu însumi cum n-o dau, cum n-o întorc că tot la Kafka sau la avangardă ajung. Majoritatea o face cu titlu de referinţă literară oarecare, ca şi cum ar fi citat numele personalităţii respective par accident şi nu pentru că se topeşte după ea.

Unul dintre puţinii critici care nu-şi mai iau această precauţie reverenţioasă faţă de fetişul lor cultural afin este Mihai Zamfir. Pentru că Mihai Zamfir iubeşte Portugalia şi pentru că tot ce e lusitan trezeşte în el pasiuni şi efervescenţe culturale inedite, acesta n-a întîrziat să transforme această mare pasiune într-un „jurnal indirect”. La drept vorbind, Jurnal indirect. Scrisori portugheze continuă mai vechiul Jurnal portughez al lui Mihai Zamfir apărut în 2002 la Editura Fundaţiei Culturale Române, diferenţa dintre primul şi cel de faţă fiind una cît se poate de de bun simţ: altele erau vremurile şi cărţile citite atunci la fel cum altele sînt acestea acum.

Să fim înţeleşi de la bun început, cartea nu este un jurnal în sensul riguros al conceptului, adică nu este o consemnare intimă a marotelor cotidiene ale omului Mihai Zamfir. Nici vorbă de note chinuite privind micile obsesii de zi cu zi. Cum te-braci? Ce mănînci? Cu ce cumperi ce mănînci? Nu ce citeşti, dar ce-ţi vine să citeşti şi n-ai timp, iar chestia asta te dă peste cap? Te iubeşte sau nu? O iubeşti sa nu? Te-ai certat cu un prieten dintr-o prostie? Ai aruncat vorbe-n vînt atunci cînd nu era cazul? Care pasaj din Fetiţa nu-ţi iese? Cum ai decis să finisezi Educaţia tîrzie? Nimic din toate aceste banale şi aparent insignifiante obsesii nu populează „jurnalul” lui Mihai Zamfir. Din ele mai rămîne doar o mare iubire, sinceră, mereu şi mereu accentuată elegant: Portugalia. Modelul decalarat încă din prima Scrisoare portugheză fiind cel al Scrisorilor călugăriţei portugheze, Mariana Alcoforado, şi de aceea „sînt, prin definiţie, scrisori de iubire”. Iar un „jurnal indirect” nu poate să fie decît „o scriere reprezentînd redublarea unui ecou, o sublimare de gradul trei”. Dar chiar şi aşa, titlul cărţii de faţă trebuie înţeles în sensul lui metaforizant. „Notele” din acest jurnal, fie el şi indirect, nu au un motor autonom, nu forţează mîna diaristului, din contra, autorul îşi alege subiectele, temele. De cele mai multe ori, sînt teme dragi autorului, tratate cu mare destindere şi relaxare culturală, despre personalităţi şi evenimente aglomerate în jurul unor anumite date calendaristice de amploare generală, cam în maniera romanticului Stefan Zweig din Orele astrale ale omenirii.

Singurele momente de încordare „diaristică” sînt capitolele introductive, patru la număr pentru că patru sînt subdiviziunile Jurnalului…, acoperind perioadele 1997-2001 şi 2001-2003, cartea, după cum se înţelege, avînd două părţi. În ambele părţi avem articole mai mult sau mai puţin politice, de o parte, şi literare, de cealaltă parte, cu etichetă de note de jurnal ambele, textele articolelor fiind publicate mai întîi în România literară.

Din acest motiv, „scrisorile” sînt fie o serie de reportaje jurnalistice cu puternică aplecare către literatură (EXPO ’98, Carnavalul de la Rio, Fátima, sau Porto 2001, Portughezii la Roma), fie analiză politică în toată regula (Europa, Bill Gates, NATO, Regionalizare, Al Assad, OPEC, sau Intelectualii şic, Cuba şi Portugalia), fie o defilare de medalioane şi portrete literare (Sorescu, Radu Lupu, James Lee Byars, Manolescu, Amália, Monica Lovinescu, Eça de Queirós, sau Copilul teribil, Manuel dos Santos Lima, Coşeriu, Eduardo Lourenço). Remarcabil este faptul că, indiferent de subiectul discutat sau de tema aleasă, Mihai Zamfir critică sau aprobă, elogiază sau dezabrobă de pe aceleaşi poziţii de apartenenţă politică şi culturală, adica de pe cele ale unui om al cărui crez este următorul: „anticomunism fără concesii”, „pro-europeanism”, „repulsie faţă de orice tip de gîndire totalitară”, „elogiu, prin reflex, al democraţiei de tip occidental şi al patriotismului în limitele raţiunii”. Apartenenţa intelectualului la gîndirea de centru-dreapta declarată fără menajamente din capul locului mi se pare un lucru cu atît mai remarcabil cu cît puţini sînt la noi acei intelectuali care să şi-o asume. Apartenenţa politică şi culturală, adică, în condiţiile în care dezbaterea din jurul acestui subiect degradează de cele mai multe ori în parafrază fofilantă, tăceri cu subînţelesuri multiple sau isterizări şi etichetări extremistoide. Personal, abia aştept ziua în care intelectualii noştri, care s-au implicat mai mult sau mai puţin în politică, îşi vor publica discursurile politice.

Mihai Zamfir este destul de consecvent în acest sens, fie că vorbeşte despre Karl Marx (în Karl Marx), identificînd în Manifestul partidului comunist mărcile stilistice ale unei proze romantice, sau despre Mai ’68 (în Mai ’68), „răzmeriţa” fiind provocată de către „nişte studenţi care au vrut să răstoarne ordinea socială într-un vag sos marxist”, fie că este preocupat de Julien Green sau de Monica Lovinescu. Părerea mea este alta, apreciez însă consecvenţa argumentativă.

Din acest unghi de vedere, Scrisorile portugheze sînt şi un bun exemplu de corectitudine deontologică în jurnalismul contemporan pe care, de altfel, Mihai Zamfir nu ezită să-l critice de fiecare dată cînd depistează un loc comun suprasolicitat (ca în Millenium sau Puşkin). Ceea ce lipseşte aproape în totalitate din Jurnal indirect… este comparaţia situaţiei generale, europene, cu cea din România acelor ani.  Deşi declară de la bun început că, oricare ar fi subiectul discutat, gîndul îi va rămâne mereu la România, în spiritul acelui „patriotism în limitele raţiunii”, cînd ţi-e articolul mai drag şi aştepţi marea rezolvare a lui „dar noi, noi cum procedăm?”, Mihai Zamfir se ascunde parcă în logica delasineînţelesului şi a concluziilor în pantă, gen „cînd mă gîndesc la România, la ţărişoara mea…”.

Voi încheia spunînd că Mihai Zamfir e un critic literar care nu se teme să facă pariuri. Lui José Luís Peixoto, în vîrstă de numai 28 de ani la acea dată, 2003, îi proroceşte în articolul omonim o carieră strălucitoare de scriitor tînăr de succes. Şi într-adevăr, după ce luase în 2001 premiul „José Saramago” pentru textul Nenhun Olhar, după ce în 2003 îşi adusese trupa de hardcore-punk, Hipocondriacos, unde era chitarist, să semneze împreună cu o trupă de prestigiu ca Moonspell piesa Antídoto, după ce în 2005 publicase piesele dramatice Anathema (premiera a avut loc la Théâtre de la Bastille, Paris) şi À Manhã (premieră la Teatro São Luiz, Lisabona), după ce colaborase la tot felul de reviste culturale din Franţa, Italia, Bulgaria, Turcia, Finlanda, Olanda, Spania, Cehia, Croaţia, Belarus şi Brazilia, prozele sale vor fi publicate în noiembrie 2007 de Editura Bloomsbury sub titlul Blank Graze. Ăsta da pariu cîştigat, avînd în vedere că în 2003 José Luís Peixoto se mulţumea să ţină o rubrică în Jornal de Letras, intitulată „Adevăruri aproape adevărate”, rubrică ce se bucura, ce-i drept, de succesul publicului interesat, dar atît.

Mihai Zamfir, Jurnal indirect. Scrisori portugheze,

Editura Institutului Cultural Român,

[Colecţia „în oglindă”],

Bucreşti, 2006, 263 p.

Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 4-5 (150-1551) / aprilie – mai 2007

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s