Hush, hush… Trecu aproape nevăzut peştele căluţ


Cînd T. S. Eliot explica pe la începutul secolului care a trecut cum că un produs artistic, dacă-i mare şi tare, se instalează bine de tot în şirul de multe alte produse artistice, producînd nişte valuri şi reordonări, toată lumea, în speţă critica literară, părea să fie de acord cu această judecată de bun simţ. Cu toate acestea, atunci cînd s-a întîmplat ca şirul de produse artistice să fie pus la încercare, mulţi au venit în întîmpinarea produsului cu pricina tot cu socoteala de acasă. În asemenea cazuri, obedienţa critică a mers pe două direcţii; fie s-a complăcut în monologuri descriptive fără sfîrşit, fie a căutat să frîngă picioarele produsului reordonator scufundîndu-l cu de-a sila în cristelniţa clasificărilor. Nu altfel s-a întîmplat cu Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie a Simonei Popescu care, din punctul meu de vedere cu risc maxim de cecitate, este în primul rînd un obiect artistic din rîndul acelor structuri teoretice care nu se pot abţine de la a nu produce o judecată critică privind propria condiţie, dar căreia nici nu îi e pe plac arta de dragul artei.

Dacă răsfoiţi un volum de eseuri al autoarei apărut în 1998, veţi constata că „plivitul lăstarilor”, „ciupitul”, „copilitul”, „legatul lăstarilor”, „copcitul”, „cîrnitul”, „tăierea inelară”, „desfrunzitul”, „împungirea ciorchinilor”, sau „scurtarea vîrfurilor inflorescenţelor” – adică etapele participării şi, deci, pînă la urmă, a intervenţiei creatoare  din cadrul „lucrărilor în verde” – îşi au originea în instinctul agripant al iederei, zorelelor, viţei de vie sălbatică, cuscutei, mazării, răsurii, trifoiului, oreşniţei, a lăstarilor tîrîtori, într-un cuvînt, a acelor creaturi vegetale din familia lui volubilis. Prin cuvîntul „volubilis” – prezent în idiolectul Simonei Popescu, la început ca figură artistică, apoi ca figură paradigmatică pentru „ideologia personală” a autorului –  se înţelege un mod poetic de a exista în text, printre scriitori, pe raft sau în geantă. Astfel că sînt de găsit în Volubilis, ca de altfel şi în celelalte volume, mai mult sau mai puţin critificţionale, principalele preocupări ale Simonei Popescu privind soarta poeziei. Temele care fac scheletul Lucrărilor în verde… au încolţit în acel volum de eseuri, s-au dezvoltat, au dat rădăcini şi frunze, plantula a prins contur şi formă de ansamblu. Cu toate acestea, să fie la mijloc doar o problemă formală, cea care să facă diferenţa dintre volumul din 1998 şi cel din 2007?

E necesar să ne amintim că pe la sfîrşitul anilor ’90 conceptul de poezie, mic, plăpînd, bicisnic şi zburlit ca un pui de raţă sub bătaia streaşinei, cum a apucat să iasă din comunism, se cerea revizitat. Poezia care se scria chiar atunci intra într-un joc pe viaţă şi pe moarte a scurtcircuitelor care se formau la întîlnirea cu fosta poezie. Modernismul postbelic, care şi el arăta ca o iederă, numai că una crescută printre săbii, silită de a se feri de tăişuri însă de cele mai multe ori ciuntită, începea să nu mai aibă legătură nici cu realitatea socio-culturală, dar nici cu modul scriitorilor de a-şi apropria această realitate. Concepte precum „biografism”, „poezie a realului” ori sintagme ca „poezia coboară în stradă” străluminau tot mai clar nuanţele unei disjuncţii: ori poezia e pe moarte şi nu ne rămîne decît să-i semnăm necrologul în alb, ori să dăm poeziei ceea de ce are nevoie orice produs artistic nou, adică o platformă teoretică, adică legitimare. Astfel, la modul cel mai sănătos cu putinţă, s-a creat un armonios schimb de idei privind acest concept, o dezbatere în România, mai fertilă ca niciodată – trebuie să recunosc –, care începea direct de pe băncile facultăţilor sau ale liceelor datorită profesorilor tineri, printre care şi Simona Popescu, se prelungea în presa culturală şi plonja în volum tipărit. Încă din 1996, Alexandru Muşina se întreba într-un eseu „unde se află poezia”, analizînd apoi „paradigma poeziei moderne” ca în 1997 să scoată la Editura Cartier volumul Eseu asupra poeziei moderne. În 1999 Emilian Galaicu-Păun va vorbi despre „poezia de după poezie”, anticipînd într-un fel recenta antologie bilingva despre care am vorbit în articolul precedent (revista Contrafort, 11-12 (157-158), noiembrie – decembrie). Dacă mai menţionăm contribuţiile lui Andrei Bodiu sau ale lui Mircea Cărtărescu, ne putem face o vagă idee asupra implicării în dezbaterea despre poezie. Pe de altă parte, îmi amintesc că Adrian Marino se întreba de sănătatea poeziei într-un dialog cu Sorin Antohi, primul primind prin poştă anual cîteva sute de volume şi volumaşe spre consum, dar care rămîneau doar la stadiul de provizie cuşer în pivniţă.

Era limpede vorba de o paranteză deschisă mult prea larg, într-o vreme în care volume de poezii erau deja premiate, antologate, traduse, folosite ca materie de studiu şi pentru lucrări de licenţă în învătămînt. Cineva trebuia să filtreze, să sintetizeze, să pună punct dezbaterii, să închidă paranteza.

Lucrările în verde… au apărut acum două veri la Editura Cartea Românească şi au fost lansate în Grădina Botanică din Bucureşti sub un soare camusian, fiecare dintre cei prezenţi avînd posibilitatea să-şi aleagă ce umbră preferă. Puteai întîlni acolo o parte din personajele din volum, era şi băiatul pe al cărui tricou scrie „poet”, erau şi Profy, Scry şi Sy, poate şi Profesorul Ardelean. E adevărat, lipseau Erudiţian, Filologos, Pepe Oscu şi Pitru Merea, Muzikfilos, Cinefilos, Hermeneuţilă şi Dadafilos. Lipsea pînă şi Budai-Deleanu, Massive Attack, John Cage ori Pink Floyd. Dar asta nu a împiedicat-o pe Sy (se citeşte „sai” de la „Si[mona]”) să se plimbe prin public cu o cameră de filmat pe care tocmai o achiziţionase.

S-au citit fragmente din Pledoaria… lui Scry (se citeşte „scrii” de la ştiţi voi ce) şi din cea a lui Profy (se citeşte „profi” de la ceva „mişto”) pentru poezie, s-a vorbit „despre poezie, omeneşte”, „despre realitate” şi prietenie, „despre autenticitate & sinceritate”. Şi chiar dacă Cleantes din Assos, Callimachos, Bion, Anyte, Arhilos din Paros, Thymocles ori Hermocreon nu erau de faţă, „pledoaria” se revărsa din paginile prinse între copertele verzi, şerpuia pe aleile debordînd de vegetaţie ale Grădinii Botanice, „kind of bildungspoem”, ducînd la bun sfîrşit lucrările în verde. Un fel de „pasivitate ultra-conectivă” se instala ca o linişte şoptită şovăielnic. Îţi venea să taci, asemenea lui Ben Vautier la Nice pe la sfîrşitul anilor ’60, „Regardez-moi, cela suffit!” pentru a înţelege arta, poezia, pentru că în definitiv „tăcem cu toţii despre lucruri diferite”.

Abia după ce am citit cartea am realizat că ce se întîmplase în Grădina Botanică era o punere în scenă a finalului Lucrărilor în verde… . Participaserăm cu toţii, fără să ştim, la poezie iar acum înţelegeam ce vroia să spună strofa „poezia e forma de expresie a unui tip/ de inteligenţă/ o formă interesantă a inteligenţei/ (Inteligenţei/ polifage)”. Ştiam cartea pe de rost înainte de a o fi citit. Atunci am realizat că paranteza pe care o închide cartea Simonei Popescu se referă chiar la poezia dezbătută şi răsdezbătută, la conceptul de poezie, la convingerea de „kritikuş” că dacă citeşti nişte rînduri dispuse simetric şi aranjate pe coloane e că citeşti „poetry”.

Punctul pe care îl punea cartea Simonei Popescu dezbaterii începute cu zece ani în urmă este că poezia înseamnă participare, prezenţă, ceva ce te prinde şi te antrenează fără să vrei, un al nuşcîtelea simţ mai presus de tine care te trage în sus şi îţi arată cît de mult nu se văd limitele tale chiar acolo unde acestea te apasă precum „the wall” şi poate mult mai cărămiziu. Cred că după lansare fiecare putea să recite în gînd: „Mie nu mie-e frică, na!, să zic că/ ăăăă/ …mie nu mi-e frică şi fie ce-o fi/ pot să şi rîdă puţin îmi pasă/ eu am să zic tare/ că// poezia/ e fajny/ e ostry/ e hunky-dory/ e toll/ la poésie roule/ e chantmé, e swell şi e cool şi e smah// c’est nikel c’est super/ e ku/ e bu-fixe/ e geil/ e towar// poezia e marfă şi e chever// guay// bakan// figo/ poezia// qze copado// poezia-i mişto// TAVES BAHTALO!”

În schimb, ceea ce nu s-a revărsat acolo, în Grădina Botanică, din paginile Pledoariei… este peştele-căluţ care în carte, din cînd în cînd, trece „hush, hush..”, „aproape nevăzut”. E şi pe coperta cărţii, îl puteţi vedea. Este atît de fragil încît te-nduioşează şi un pic te întristează, tristeţea că după ce ai citit această cartea ea va trece hush, hush, aproape nevăzută, prin mîna ta, prin mîna criticii despre care vorbea T. S. Eliot, lăsîndu-te să dansezi mai departe, ca luat de resurectină, după ce ţi-ai dat seama că eşti poet.

 

Simona Popescu, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie,

Editura Cartea Românească, [Conţine CD], [Bucureşti], 2006, 325 p.

Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 1-2 (159-160) / ianuarie – februarie 2008

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s