„Istoria satului” – o formă hibridă a culturii


N-aş putea să vă spun nici acum prin ce asociere logică ciudată mi-a venit în minte ideea acestui articol. Acum cîteva zile eram într-un maxi-taxi (sau rutieră, cum îi spunem noi) în Chişinău. Mă duceam la Gara de Sud. La radio se difuza o emisiune cu următorul şpil: omul de la ţară suna ca să vorbească în direct cu o rudă plecată în Italia, această rudă fiind contactată telefonic de echipa redacţională. După ce vorbeau cele două rude, cel care suna era întrebat care era suma maximă de euro pe care o poate cîştiga la acel concurs. (Deja era concurs! Iar cel care suna se înscria automat în joc!!) I se ofereau trei variante. Omul de la ţară, firesc, o numea pe cea mai mare şi astfel devenea fericitul posesor a 50 de euro. Realizatorul emisiunii îi mulţumea, Western Union îi mulţumea, toată lumea îi mulţumea că a sunat şi a cîştigat.

Recunoaşteţi că ideea emisiunii e cel puţin ingenioasă, dat fiind faptul că numărul celor plecaţi peste hotare este de ordinul sutelor de mii. Prin urmare, acea emisiune radiofonică avea asigurat din start un punct ochit. Efectul statistic al acestui recent entertainement nu e greu de estimat. Cred că fiecare cetăţean al Republicii Moldova are cel puţin două rude plecate în Italia sau altundeva.

Am citit acum cîteva săptămîni într-o carte, la fel de ciudată ca acea emisiune, că din satul Tartaul au plecat la muncă peste hotare 275 de familii. Cartea se numeşte Tartaul – Istoria satului şi poartă semnătura lui Andrei Tăbureanu. Cred că e prima monografie de acest fel care să atesteze un fenomen social care a luat proporţii giganteşti în ultimii zece ani. Şi, de fapt, despre această carte vreau să vorbesc aici.

Autorul cărţii, Andrei Tăbureanu, pînă acum 10 ani, nu a avut un destin prea spectaculos. A făcut studii de istorie la Universitatea de Stat, s-a întors în sat şi pînă prin 1965 a fost directorul şcolii locale. După care a devenit şi el, ca 90% din populaţia RSSM, secretar de partid. Eu nu mă născusem pe atunci dar mi-au povestit oamenii din sat că în această calitate Andrei Tăbureanu a culcat la pămînt toate troiţele din sat.

O fi aşa, n-o fi aşa, nu ştiu, însă cu această poveste destinul lui Andrei Tăbureanu după 1990 devine spectaculos. Adică numai aşa îmi explic faptul că a pornit din poartă în poartă, colectînd piese de ţesătorie vechi, instrumentar agricol interbelic, exemplare numismatice ante- şi interbelice, arme nefuncţionale – vestigii ale celor două războaie, detalii de interioare casnice. Războaiele de ţesut incomplete erau date jos din podurile caselor vechi, instrumentarul agricol scos de la naftalină de prin cotloane şi chiliere, armele erau dezgropate de prin grădini, astfel punîndu-se pe picioare Muzeul de Istorie a Satului. Pe lîngă toate acestea, piesă de rezistenţă, într-un hol semiobscur, poate fi admirat un ditamai fragmentul de mandibulă de animal preistoric. Sub ea scrie că-i de brontozaur. Tot ce ştiu eu e că are vreo patru-cinci măsele cît doi pumni lipiţi unul de altul şi că cel care a adus-o o găsise într-unul din pereţii cuptorului în care cocea pîinea. Alte cîteva piese de rezistenţă ale Muzeului sînt icoanele vechi din secolul XVI. “Icoanele sînt pline de viaţă, icoane cu sfinţi cu feţe rumene, cu mîini rotunde, cu gama de culori bine gradată, vădesc o influenţă puternică a şcolii de pictură italiene. Icoanele au inscripţiile slavoneşti (sec. XVI, XVII), cele din secolul XVIII – în româneşte. Numele pictorilor nu sînt cunoscute. Şi chiar de n-au fost pictate de italieni pictorii au făcut şcoală italiană. Este cunoscut numele unui pictor – Ioan Damaschin” (citat din Eparhalinîie vedomosti, nr. 9, 1806).

După ce a terminat muzeul, Andrei Tăbureanu a pornit din nou din poartă în poartă să adune bani pentru o nouă biserică. Cea veche arsese. Acum biserica e aproape gata, are logistică, are personal, are pînă şi o bibliotecă de literatură religioasă alcătuită în colaborare o organizaţie nonguvernamentală bucureşteană – Institutul “Fraţii Golescu”. A terminat cu biserica şi a trecut la redactarea unei monografii a satului.

Tot ce a avut vreodată legătură cu sintagma “tartaul” e trecut în această carte drept informaţie importantă, valorificabilă ştiinţific. De la “aşezarea geografică şi clima”, de la explicitarea, e adevărat, uşor diletantă a toponimelor, de la listele de porci/ oi/ vite şi pînă la problema deportărilor, a bastimentelor publice din sat, a riturilor şi miturilor locale, totul e aşezat, catalogat, consemnat. Sînt reproduse acolo procese verbale, “spisokuri”, statistici apicole, “upravlenii”, demiteri, electorate locale, articole despre sat, mărturii orale despre deportări sau învăţămînt în perioada deportărilor, un pachet de-a dreptul impresionant de texte folclorice (“urete”, “cîntece populare vechi”, “legende”, “descîntece”).

Cartea are şi partea ei de senzaţional: “(…) iată ce povesteşte Vera Porneală (Tăbureanu), învăţătoare emerită, acum pensionară: (…) Îmi aduc aminte că anul şcolar 1944-1945 s-a început fără programe şi manuale şcolare. (…) În perioada de iarnă secţia raională de învăţămînt Baimaclia a decis să mă trimită în satul vecin Ilaşcova (azi dispărut) pentru a organiza acolo instruirea copiilor într-o casă ţărănească. (…) Într-o dimineaţă, îmi amintesc şi acum cu durere în suflet, cînd am intrat într-o familie de aici, unde erau doi copii de şcoală, am dat peste un tablou zguduitor. Copiii erau plini de sînge pe faţă şi pe mîini. Stăpînii casei, nemaiavînd cu ce se hrăni, au tăiat ultima lor vită – vaca, pentru a-şi salva copilaşii. Ce se întîmplase? Sîngele scurs de la vaca tăiată a fost strîns într-un lighean, care, răcindu-se, s-a închegat, iar fiind adus în casă, copii, cu mînuţele tremurînde, îl duceau acum la gură şi-l mîncau”. Începuse foametea.

Adusă în contemporaneitate, Istoria satului… devine din ce în ce mai frugală. Cîteva liste de personalităţi incluse, evenimente culturale omise, puncte de agrement (pe unul din panourile “Colibei” din pădure se poate vedea autograful lui Cimpoi) descrise la repezeală, formează substanţa capitolului Tartaulul de azi.

Dar de fapt ce este această carte? Nu este un tratat istoric, nu este un studiu antropologic sau sociologic, nu este nici un breviar lingvistic, nici măcar o monografie dusă pînă la capăt. Este, de fapt, o ingenioasă poveste, marca multi-kulti, spusă de un om pentru consătenii lor, despre ei. Este un fel de think locally, fuck globally înduioşător care abia el însuşi poate sta drept instrument tratatelor susamintite. Pînă una-alta, mie şi celor din satul Tartaul ne creşte pipota în noi cînd citim între copertele acestei pseudoistorii despre bunicii şi mai vechile noastre rude, tot o formă ciudată (subzistentă?) de evoluţie culturală în stilul emisiunii radio de care v-am povestit la începutul acestui articol, care, nici el, nu este chiar un articol.

Andrei Tăbureanu, Tartaul – Istoria satului,

Editura Labirint, Chişinău, 2007, 152 p.

Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 8 (154) / august 2007

2 responses to “„Istoria satului” – o formă hibridă a culturii

  1. Pingback: Cartea satului Tartaul | satul TARTAUL·

  2. Pingback: Igor Mocanu: Istoria gazdelor mele | satul TARTAUL·

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s