Metehnele criticii tematice


„«Seismograf» al epocii sale (cuvîntul e printre cele mai vehiculate în cercurile avangardiste), poetul înregistrează, asumîndu-şi-le, şi confruntîndu-se cu ele, toate deplasările tectonice din subteranele poeziei, sensibil la orice mişcare şi înscriindu-şi propria agitaţie interioară în ansamblul frămînturilor timpului.” Despre care poet este vorba? Despre Miron Costin? Despre Eminescu? Macedonski? Minulescu? Arghezi? Sesto Pals? Saşa Pană? Gellu Naum? Marin Sorescu? Dimov? Foarţă? Ion Pop? Răzvan Mihai Năstase? Cum, nu ştiţi? Este vorba despre Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei lui, iar cel care descrie aceste metamorfoze este Ion Pop.

A mai făcut-o o dată, în 1993 cînd apărea la Editura Cartea Românească prima ediţie intutulată, şi atunci ca şi acum, A fi şi a scrie. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei. Ediţia de faţă (2007), în schimb, este una „adăugită” cu un capitol, „Miliardarul de imagini”.

Cu mare greu se poate sune despre Ion Pop că nu este în primul rînd istoric al avangardei, doar a devenit doctor cu o teză numită Avangardismul poetic românesc (1971), şi abia apoi teoretician al neo-modernismului iar în cele din urmă – poet.

A scrie şi a fi… este un studiu cu o distribuţie pe capitole ca la carte, acoperă cam toate locurile comune ale unei cercetări care se ocupă de o figură literară centrală. Ilarie Voronca şi „starea de spirit” avangardistă, de pildă, promite o introducere hermeneutică în avangardă aproape în spiritul lui Paul Ricoeur, ca atunci cînd acesta stabileşte că, din moment ce există sens pe lumea asta, acest sens trebuie mai întîi interpretat pentru a fi înţeles, la fel şi Ion Pop, ca atunci cînd înţelege că, din moment ce există creatori avangardişti, trebuie mai întîi să vedem ce înseamnă faptul de a fi avangardist, cu aplicaţie pe cazul Ilarie Voronca. Ni se povesteşte „itinerarul său creator”, ni se vorbeşte despre unele  „revelatoare reîntîlniri şi confruntări dintre tradiţia şi realitatea artistică şi literară cu mişcările radical novatoare din spaţiul european”. Ion Pop se declară frapat de entuziasmul lui Voronca privind „necesitatea sincronizării expresiei artistice cu sensibilitatea contemporană” şi de aceea unul din imperativele cercetării va fi să caute „constantele atitudinale ale poetului” şi să observe cum evoluează „patosul adeziunii” le diversele mişcări de avangardă din epocă. De fapt, se ajunge într-un final la a explica ce înseamnă faptul de a fi avangardist: este vorba de „organicitatea demersului avangardist, unificabil sub semnul fundamentalei (…) obsesii a dinamicii absolute a spiritului, a unei disponibilităţi fără frontiere, a unei libertăţi debuşînd în utopie”. Este o frază fundamentală pentru demersul criticului de avangardă, dar aplicaţia promisă din titlu lipseşte, intenţia însă nu.

Ion Pop înţelege această aplicaţie a teoriilor generale pe textele lui Ilarie Voronca în sensul unui tematism critic. Critica tematică practicată de Ion Pop în această lucrare funcţionează mai degrabă conform definiţiei lui Roland Barthes, adică este o reconstituire a metaforelor interioare ale operelor, decît în accepţia ei contemporană, adică o critică a acelor forme ale operei considerate paradigmatice pentru produsul estetic şi autorul lui. În terminologia lui Ch. J. Filmore sau D.T. Langedoen, tema este legată în mod intim de verb, „exprimînd entitatea implicată sau rezultată din acţiune sau conţinutul une stări fizice şi psihice”, în semantică, tema este elementul de continuitate şi de recurenţă referenţială de la un enunţ la altul în cadrul unui discurs, însă tema este în acelaşi timp un semnificat global al textului. Din acest punct de vedere, o critică tematică nu va scăpa nici un moment din vedere confruntarea teoriei cu practica beletristică, şi tocmai asta lipseşte cercetării lui Ion Pop.

Iată un exerciţiu de critică tematică în varianta Ion Pop: „Negaţia, existenţa înnoirii şi funcţia prospectivă a avangardei aflată în permanentă căutare a ineditului, a unui obsedant «pămînt virgin» ca emblemă a inovaţiei absolute sînt şi pentru Voronca teme constante al reflecţiei.” Nimic mai adevărat, însă nu am nici o certitudine dacă această frază se referă la textele programatice ale lui Ilarie Voronca sau la poezia lui. Înclin să cred că se referă la textele programatice ale poetului pentru că – aşa cum am observat şi altădată (în O aventură în irealitatea imediată din Observator cultural, nr. 93 (350), 7-13 decembrie 2006, p. 13) – Ion Pop practică o critică a crezutului pe cuvînt, nu se întreabă nici o clipă dacă ceea ce afirmă şi promit în manifeste bătăioşii avangardişti este dus la bun sfîrşit şi desăvîrşit în operă.

Dar de unde această nevoie de a corobora teoria, fie ea şi programatică, cu aplicaţia pe operă? De unde această necesitate critică de a verifica recurenţele tezelor din manifest pe textul de poezie sau proză? Răspunsul nu este unul simplu: textele programatice, manifestele cu tot cu acele „constante atitudinale” sînt, prin definiţie, nişte structuri comisive. Mai mult decît o promisiune, ele sînt un pariu de care depinde legitimarea ulterioară a operei ca fiind avangardistă sau ba. Dacă promiţi să negi, neagă în poezie, fă din poezie o negaţie. Nu spun că marea parte a avangardiştilor canonici nu a acţionat în acest sens, însă datoria unui critic şi istoric al avangardei e sa chestioneze în permanenţă termenul de valabilitate al pariului, care nu este neapărat şi un pariu cu posteritatea.

Nu spunea chiar Ilarie Voronca, în articolul A doua lumină, despre „durata în timp a glăsuirii” că este „în afara preocupărilor” lui? Cînd Eugen Lovinescu i-a spus „Să vedem ce va rămîne din literatura D-tale peste 10 ani.”, acesta a ripostat: „De ce o întîlnire peste 10 ani şi nu peste cîteva zeci de secole? Trecut, prezent, viitor într-un vălmăşag arbitrar (…) Urmăresc şi vreau linia poemului pentru bucuria şi neliniştea lui în sine.” Am citat dintr-o „ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ion Pop”, numită Act de prezenţă, apărută în 1972 la Editura Dacia. Vrei linia poemului pentru bucuria şi neliniştea lui în sine? Foarte bine, eşti cam avangardist în atitudine, vreau să văd cum te descurci chiar tu în poezie.

Iar critica tematică practicată de Ion Pop rareori reuşeşte să urmărească pariul, întinzîndu-se de la simplă hermeneutică a tropilor la, cel mult, inspectarea imaginarului şi descrierea lui. Însă doza de risc e mare şi aici. De exemplu, rişti, în capitolul Configurări ale imaginarului, să vezi în versul „luna pune o fundă în laboratorul urechii” „un decor feeric” şi o „atmosferă specifică sărbătorii”, în loc de grimasa consangvină a presentimentului, în loc de acea contagiune generică a totului cu tot, care poate fi întîlnită şi la Gellu Naum în imaginea istoriei care trece peste oameni punînd cîte o măsea stricată în fiecare fereastră. Dar asta e o temă pe care Ion Pop nu o mai descrie ca atare, o identifică însă ca principiu fundamental în acea dinamică absolută a spiritului. Numai că dumneavoastră veţi înţelege că eu mă refer la Ilarie Voronca şi nu ştiu dacă veţi înţelege la ce se referă Ion Pop. Omisiunea criticii pariului, după cum se vede, nu îi aparţine lui Ilarie Voronca ci lui Ion Pop. La urma urmei, nu degeaba l-a citat Marcel Raymond în De la Baudelaire la suprarealism. Pe Ilarie Voronca, nu pe Ion Pop.

Ion Pop, A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei,

Ediţia a II-a adăugită, Editura Cartea Românească,

[Colecţia „Critică & Istorie literară”], [Bucureşti], 2007, 319 p.

Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 9 (155) / septembrie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s