Cine controlează derapajul?


„Entre les dérapages/ Entre le lignes d’orages/ Entre temps entre nous/

Entre chien et loup/ Au maximum du voltage/ A peine est passé le message/

Au fil du rasoir// […] Chacal, charogne, chaman, sachem,/

Magie noire ou blanche inscrite à la Sacem//

Des poumons d’or/ Belphégor/ Ici, maintenant, à la vie à la mort/

N’oublie pas ton sourire pour ce soir si tu sors/

Un jury t’attend n’njurie pas le sort…”

Noir Désir

 

Eram la cursul lui Ion Manolescu. Un curs despre tradiţie şi inovaţie în literatura interbelică la care se vorbea despre dimensiunile adiţionale din prozele lui Urmuz. În timp ce dl profesor ne povestea cum e posibil ca o masă bazată pe calcule şi probabilităţi să fie un obiect care are toate şansele să existe în realitate, numai că într-o realitate adiţională, bazată pe o altă logică, eu îmi pregăteam, în gînd, o contrareplică. La un moment dat, Ion Manolescu şi-a întrerupt discursul întorcînd brusc privirea spre mine şi zicînd: „Da! Spuneţi, vă rog!” Am înlemnit. Îl întreb: „Mi-aţi citit gîndurile?” La care dl profesor, oarecum fîstîcit, a surîs făcînd înspre mine cu degetul arătător: „He, he, ai citi cartea!…”

Cartea la care se referea se numeşte Derapaj şi fusese lansată la Cărtureşti cu două zile înaintea cursului opţional pe care îl ţinea în fiecare luni autorul ei. Este vorba despre un roman fără ascendenţă literară, fără nici un fel de rudă de regn, cum sugera Răzvan Mihai Năstase într-o cronică de întîmpinare din România Literară, despre o carte povestită pe o voce autentică, adică din cele care nu s-au mai pomenit demult prin ograda noastră literară, care are tot ce-i trebuie ca să redistribuie parametrii istoriei literare, cum lăsa să se înţeleagă Bogdan Creţu într-un articol din Observator cultural, este un text al unui scriitor sportiv în inteligenţa şi acuitatea cu care-şi construieşte compunerea, cum explica chiar autorul într-un interviu din Suplimentul de cultură, „o carte «tinerească» despre lumea din jurul nostru”, cum suna textul autografului pe care mi l-a dat în seara lansării.

Dosarul de presă al cărţii nu este tocmai superlativ, însă îndeamnă peremptoriu la o redeschidere a dezbaterii privind noua literatură care se scrie din 2000 încoace, deşi romanul e apărut în colecţia seniorilor a Editurii Polirom, nu în cea a milenariştilor. Primul tiraj al cărţii s-a epuizat deja. Acum, cînd scriu articolul, stă să apară pe piaţă un nou tiraj. Cartea este realmente un eveniment, iar evoluţia ei dă de gîndit.

Dar despre ce este vorba în roman? Şi ce îl face să înregistreze vînzări care, în comparaţie cu ale altor cărţi scrise la noi, se apropie vertiginos de statisticile suspecte ale unui best-seller?

Povestea începe cu o declaraţie de răzbunare a eroului, Alexandru Robe. Da, da, aţi citit bine, e vorba de acelaşi Alaxandru Robe din romanul de debut al lui Ion Manolescu, Alexandru, apărut în 1998 la Editura Univers. Acum, în 2005 cînd are loc mai toată acţiunea romanului, Alexandru Robe este lector la Universitatea din Bucureşti. Pasiunea lui nu este literatura, de fapt o urăşte, ci derapajul şi Pif-urile. În numărul 1 din Noua Literatură, pe noiembrie 2006, în rubrica lui care se numeşte chiar Derapaj, Ion Manolescu ne spunea Cum a început totul: „[…]mă fascinează derapajele, punctele de ruptură din mintea, cărţile şi zilele fiecăruia dintre noi. Vieţile care sar de pe şină blînd, curios, pe neaşteptate sînt specialitatea mea. Gînduri care explodează din senin noaptea, cînd capul se odihneşte în răcoarea pernelor; prieteníi care se opresc ca inima unui cardiac; iubiri sigure şi pasionale care se desfac fără motiv, transformîndu-se în ură sau jenă – toate mă preocupă.”

Citatul e lung dar semnificativ. Dacă Ion Manolescu a folosit vreo reţetă atunci cînd a scris acest roman, apoi acestea sînt punctele urmate minuţios. Ne pomenim aruncaţi dintr-o dată, împreună cu Alexandru Robe, într-o societate largă, lăbărţată, „care scîrţîie”, într-o lume ca o oglindă spartă în bucăţi mari, fiecare cu nuanţa sa, cu inflexiunea sa de culoare, cu frecvenţa şi electricitatea sa. Este o societate proaspăt ieşită dintr-un regim totalitar care nu pare să se fi ocupat cu altceva decît cu fellinnizarea oamenilor. Fiecare descriere este umplută de contururi derapate nisipos, de minţi în advecţie neuronală ca în filmele lui Jodorovski, de sensuri care dansează precum nişte arlechini pe marginea prăpastiei. Aceasta este atmosfera, de o seninătate mereu schizofrenică, văzută de un ochi vesel, tăiat în două cu bisturiul, ca în Un chien andalou. Aşa se răzbună Alexandru.

Schelăria romanului este impozantă, însă dată cu tinctură de iod, pentru controlul convalescenţei. Aici logica newtoniană poartă stigmatul tîrfei redemptive şi, tocmai de aceea, este izgonită violent din cetate. Care este legătura dintre Facultatea de Litere şi o reţea cefalopodă de calculatoare superevoluate care supraveghează orice mişcare a personajelor, uneori o ghidează, o refac, o repară; legătura dintre ochii motanului lui Mihnea (prietenul lui Alexandru Robe şi profesor de matematică) şi datele furnizate de Lepidopteros (un soft construit de Robe pentru a intra prin efracţie virtuală în vieţile celorlalţi); dintre un tablou al lui Luchian făcut prin supraimprimare secundă (iubita lui Robe, Maria, este expert în pictură) şi un rînd dispărut din Patul lui Procust despre, cică, nanocomputer; dintre economiştii minţii de la Globalmind (un fel de societate secretă care se ocupă cu tranzacţii mnemoneuronale) şi cel mai mare scriitor român în viaţă (care este răpit de către cele trei personaje ce fac jocul romanului); dintre numerele rare din colecţia de Pif-uri şi societatea secretă a anticarilor din România; şi alte multe legături, se poate explica logic numai pe segmente mici de istorie a poveştii şi de timp al povestirii, de doi cîte doi.

Logica mare a cărţii este sincopată, şchiopătează la fiecare încercare de a privi evenimentele în bloc, clachează cu fiecare început de capitol. Singura soluţie de a accepta povestea este să-ţi potriveşti peste ochelari o altă logică, un alt fel de a privi, un fel de distanţare necesară, prin pullback, pentru a surprinde proporţia de la distanţă, pentru a-i depista adevăratele articulaţii şi semnificaţiile lor pentru întregul roman.

Această formulă am mai întîlnit-o şi în romanele lui Constantin Virgil Negoiţă, de pildă în Concert la Carnegie Hall, în care structura algebrică te obliga să citeşti cartea mereu întorcîndu-te la capitolul precedent, un fel de doi paşi înainte unul înapoi. Aşa funcţiona romanul algebric.

Din aceeaşi încrengătură face parte şi romanul fractalic, o subspecie a celui algebric. Ce altceva decît un fractal bine construit poate fi pasajul în care Alexandru fotografiază ochii motanului lui Mihnea pentru a recupera ultima imagine văzută de acesta, avînd în vedere că această imagine e un fel de hartă codificată a unei stranii Europe din care se presupune că facem parte cu toţii, adică şi motanul lui Mihnea, mai ales că această hartă pune în mişcare aproape un sfert din povestea romanului? Dar oare Mihnea, motanul şi ochii motanului nu sînt în roman? Dar în care roman? Cel al lui Ion Manlescu sau cel din ochii motanului?

Un alt exemplu. Titulatura din Cuprinsul romanului este suspect de seacă. Din el aflăm că acţiunea se petrece, în mare, în România lui 2005, noiembrie-decembrie. Cu două paranteze: una în mai 1929, alta în aprilie 1918. Dacă supun acest rostogol cronologic unui test newtonian, mă tem că nu voi avea sub ochi altceva decît o mare farsă narativă cu aer detectvistic. Evenimente care au fost înainte de a fi, întîmplări care s-au întîmplat deja şi despre care personajele nu pomenesc nimic, sînt cîteva din momentele de confuzie. Cum se face că Alexandru Robe care este lovit de două ori, apoi răpit cu un sac de cînepă tras pe cap, nu schimbă cu Mihnea nici o vorbă despre acestea cînd chiar Mihnea este suspectul numărul unu? Răspunsul încerci să-l afli recitind pasajele care la început ţi-au părut (in)esenţiale, însă te pomeneşti că citeşti „un text ale cărui secvenţe semantice diferă de la o lectură la alta”(p. 473). Cum vine asta? Să lăsăm personajele lui Ion Manolescu să ne explice, într-o frumoasă cavalcadă metaliterară: „E-un procedeu literar. Se cheamă textualitate ergodică.” Capitolele „sînt o permutare repetitivă de combinaţii algebrice nonliniare. Alegi o ecuaţie, o secţionezi în patru-cinci alte ecuaţii mai mici, care o rezolvă, şi reintroduci ecuaţia iniţială-n corpul fiecăreia dintre ele. Rezultatul e identic. Aşa se-obţine rădăcina repetitivă, indicele permutării.” Iată logica!

Desigur toate acestea nu au nici o relevanţă pentru frumuseţea de haiduc cibernetic a romanului, care te prinde, te hipnotizează, nu poţi lăsa cartea din mînă, o citeşti pe nerăsuflate. Autorul a ştiut să pună în scris suficientă autoironie pentru a dinamita totul, tuturor, „şi vouă, adică.”

Ion Manolescu, Derapaj, roman, Prefaţă de Luminiţa Marcu,

Editura Polirom, [Colecţia Fiction Ltd], [Iaşi], 2006, 649 p.

Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 1-3 (147-149) / ianuarie – martie 2007

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s