Biroul de Cercetări Melodramatice: „OCCUPY AFFECT!”


Feminizată, blamată, subestimată, melodrama este o formă artistică ce caracterizează tot mai mult, vorba lui Felix Aderca, vremurile fiscale pe care le trăim, proiectând totodată asupra femeii și feminității în general o lumină precară, pasivă, subumană. Tandemul format din artistele Irina Gheorghe și Alina Popa coordonează activitatea Biroului de Cercetări Melodramatice, al cărui scop este tocmai acela de a gândi critic starea generală de precaritate a societății contemporane, cât și marotele afective care-i sunt inculcate.

Emotivitatea socială contemporană, afectul general, trendul anti-avort, lacrimi și încrâncenări, strategii de submersiune a feminității sociale a femeilor și bărbaților, despre toate acestea, în dialogul cu Biroul de Cercetări Melodramatice, format și fondat de collective-ul Irina Gheorghe și Alina Popa.

Biroul de Cercetări Melodramatice este o instituție dependentă fondată în 2009 de artistele și activistele Irina Gheorghe și Alina Popa. Principalele proiecte și activități: prezentări publice în Galeriile Klatovy (Klenova, 2009), Posibilă (București, 2009), KulturKontakt (Viena, 2009), Brukenthal (Sibiu, 2010), Biroul de Statistică (Chișinău, 2010), Pavilion Unicredit (București, 2011), Perla (Zurich, 2011); conferințe la DAZ (Zagreb, 2011) și UDK (Berlin, 2011), publicații online precum Raportul de Activitate al BCM (2009) și Cry-Baby. How to win hearts and influence people (2011). Adresa web: http://thebureauofmelodramaticresearch.blogspot.com/

Voi începe cu o întrebare care îi apare, cel mai probabil, oricui aude prima oară de Biroul vostru. De ce „melodramatice”?

Melodrama e o formă care a fost încă de la început puternic feminizată. Implică patos, sentimentalism exagerat, lacrimi, manifestări publice de emoționalitate, suspans, viață privată. Adică tot ce cultura europeană modernă patriarhală a asociat unui model prevalent de feminitate, pe care l-a construit atent începând de la Renaștere încoace pentru a-și demonstra, prin contrast, propria raționalitate. Această trasare a rolurilor de gen a avut loc în paralel pe de o parte cu revoluția științifică, construită în jurul unor pretenții de obiectivitate, și pe de alta parte este strâns legată de expansiunea colonială. Femeia a jucat într-un fel rolul populațiilor colonizate, descrise ca iraționale, supuse propriei corporalități, justificând astfel dominația și controlul.

Pe de altă parte, există o istorie paralelă a melodramei, una de rezistență, de subversiune. În continuarea acestei istorii am vrea sa ne plasăm în activitatea noastră la Birou. Ne interesează această re-ocupare a afectivității (OCCUPY AFFECT), afectivitate pe care capitalismul târziu a descoperit-o și exploatat-o ca ultimă resursă. Asistăm la o hiper-emoționalizare a spațiului public: discurs politic, instituții publice, media, însă deși Biroul de Cercetări Melodramatice și-a propus ca obiectiv strategic „să ridice vălul de peste melodramă în diferite contexte sociale” (n.b. ridicarea vălului poate însemna și apocalipsă – Gr. apokalyptein – „ridicarea vălului”) perspectiva din care ne propunem să facem asta nu e aceea a unui observator exterior, neimplicat și ne-afectat. Dimpotrivă, ne dorim, ca s-o cităm pe Donna Haraway, o teoreticiană cheie pentru BCM, o „cunoaștere situată” și o „detașare pasională”.

O altă caracteristică esențială a melodramei e statutul ei estetic: face parte dintr-un fel de proletariat al genurilor, poate nu chiar lumpen-proletariat dar în orice caz foarte departe de cultura înaltă. În limbajul curent termenul e folosit de cele mai multe ori cu sens peiorativ. E vorba aici tot de un fel de ocupare, în același fel în care cultura gay reclamă cuvântul queer sau teoria feministă slut (tradus în română ușor eufemistic ca „panaramă” cu ocazia slut walk-ului organizat anul trecut: marșul panaramelor).

Vreo legătură cu Biroul de Cercetări Suprarealiste?

În primul rând, Biroul de Cercetări Suprarealiste era format exclusiv din bărbați. Nu vrem să aducem mereu în prim plan acest fel de demascări numerice specifice mai degrabă feminismului anilor ‘70, însă în multe cazuri sunt încă necesare, măcar ca punct de plecare. Am scris și cu alte ocazii despre disproporții de gen în diferite contexte, de la universități la conferințe publice, de la grupuri de artiști la grupările intelectuale critice din România. Dar este mai mult vorba de o preponderență masculină a referințelor pe care vrem să o subvertim și a structurilor de gândire și de cunoaștere patriarhale care fundamentează sistemul capitalist, bazat pe acumulare, creștere, excludere – inclusiv prin productivitatea unor categorii sociale neremunerate (femei, întregi regiuni geografice care sunt structural în afara producției). Așa că preferăm conexiuni cu teoreticiene ca Maria Mies și Silvia Federici. Sau grupuri ca Feel-Tank, artiste și teoreticiene din Chicago care chestionează problematici asemănătoare celor analizate de Birou: ele deconstruiesc mitul raționalității sferei publice expunându-i toate pârghiile afective și organizează acțiuni în oraș în jurul unor slogane ca Depressed? It might be political… [Deprimată? S-ar putea să fie ceva politic…].

Pe de altă parte există o presupoziție că dacă e vorba de perspective feministe, atunci cele care semnalează și teoretizează trebuie să fie în mod necesar femei. Un exemplu care contrazice acest principiu este o noua platformă care va fi accesibilă online curând, inițiată de un grup de feminiști din București.

Cum arată, mai exact, demersurile voastre de cercetare?

BCM funcționează ca o instituție ale cărei intervenții și investigații au loc într-un context social, politic și economic foarte specific. Am vrut să evităm încă de la început un anume fel de cunoaștere abstractă, nelocalizabilă, care disimulează poziția cercetătorului sub masca imparțialității. Dimpotrivă, am încercat să punem în discuție cine vorbește, din ce perspectivă vorbește, care sunt relațiile de putere care se stabilesc și cum ar putea fi instrumentalizată cunoașterea respectivă. Pe de altă parte asta nu înseamnă că vrem să intrăm în sfera experienței personale pe care artiștii o reclamă de multe ori sub justificarea propriei excepționalități (imaginea artistul ca geniu e încă prevalentă), ci mai degrabă propunem artistul ca cercetător / cercetătoare, care împrumută metode de lucru din sociologie, antropologie, știință, activism politic și lucrează în colaborare cu alte grupuri din domeniile respective. Nu credem în interdisciplinaritate, ne interesează ne-disciplina, de-profesionalizarea ca metodă ce subvertește „credința” în tehnocrație, tot mai des articulată chiar și de unii activiști sociali sau membri ai mișcării din Piața Universității.

Tocmai de aceea, intervențiile Biroului nu își propun să reprezinte politicul și socialul în white cube / black box, ci mai degrabă să creeze mici intervale de spațiu-timp, autonome față de totalitarismul spectacular și reprezentațional al capitalismului târziu – sau măcar momente în care chestionarea propriului rol și a mecanismelor interne ale sistemului global actual să devina posibilă / mai probabilă.

Înțeleg că vă plasați undeva la mijlocul ipotenuzei dintre melodrama spectacular-mediatică, aceea istoric-traumatică și cea social-acută de astăzi?

Pentru noi o situare topo-afectivă în „centru” (mijlocul ipotenuzei) este imposibilă, atât perspectiva centrală, cât și echidistanța sunt legate indisolubil de privirea colonială, vestică, de capitalismul timpuriu și de o epistemologie masculină, hegemonică. În general imaginația politică și epistemologia dominantă sunt acaparate de o gândire structurată în jurul opoziților binare, bazată pe raționalitate și obiectivitate, în care relația cu adevărul determină validitatea. Intenționalitatea și natura instrumentală devin principalele determinante ale cunoașterii. Ne interesează moduri de cunoaștere care se bazează pe circulația afectelor și pe socialitatea acestei circulații, ontologia comunității și felul în care relația afectivitate-cunoaștere se produce și transformă în comun (commons). Sau cum spune Agamben „viața ca și contemplare fără cunoaștere”. Care ar fi formele opuse cognitivismului și metodelor științifice bazate pe dihotomia fals / adevărat, pe validitatea experimentului? Conceptul de „experiment fără adevăr” (Agamben, Potentiality) pare la fel de ne-adaptat gândirii capitalismului global ca și cel de „revoluție fără preluarea puterii” (vezi cazul revoltelor din Bologna, 1977 în Franco Bifo Berardi, Precarious Rapsody sau mișcările recente Occupy).

Melodrama ca gen implică un scenariu construit emoțional în jurul binomului bine-rău, care determină mai departe forme de atașament / respingere ale spectatorului/oarei – trăirea personală se traduce în cele din urma în determinantă ideologică. Melodrama spectacular-mediatica se intersectează temporal cu cea istoric-traumatică în revoluția româna televizată. Practic ideologia dominantă neoliberală face imposibil de decantat melodrama mediatică de cea istorică pentru că prima legitimează – în nenumărate tele-hipnoze sub numele de „analize politice” sau „istorie recentă” – sistemul dominant capitalist ca unică alternativă la un trecut traumatic (trauma actualizată în fiecare zi în spectacolul televizual). Melodrama social-acută poate fi melodramă până la un punct, pentru că cu siguranță nu există „happy end” – prezentul devine o sumă de crize sociale afective care vor depăși atât producția de psihofarmaceutice cât și pseudoterapiile politice induse mediatic zi de zi.

La ce proiect de cercetare lucrați acum?

Lucrăm la un proiect legat de libertatea reproductivă a femeilor: problema avortului ca reprezentativă pentru toate presiunile sociale, culturale și economice care se exercită asupra sexualității feminine. Asistăm la un val de neo-conservatorism atât în Europa cât și în Statele Unite, și deși cercetarea noastră e axată în principal pe România am vrea să nu excepționalizăm cazul românesc. Asta s-a întâmplat într-un fel cu Decretul 770 din 1966: atât studiile teoretice cât și reprezentările culturale îl reprezintă ca ilustrativ pentru regimul de dinainte de 1989 plasându-l astfel chiar în interiorul discursului anti-comunist, fără să pună în discuție conexiunile (îndoielnice) ale regimului ceaușist cu ideologia marxistă, conexiunile cu măsuri asemănătoare ale altor state, sau felul cum acest discurs ar putea fi preluat în sprijinul capitalismului neo-liberal actual. Din acest punct de vedere ni se pare problematic inclusiv filmul lui Mungiu, pentru că nu chestionează posibilele poziții politice de care ar putea fi preluat.

În mijlocul scenariului alarmist al „iernii demografice” care amenință societatea contemporană în general și puritatea națiunii în particular, într-o atmosferă de infuzii religioase crescânde în discursul politic, dreptul femeii de a dispune de propriul corp este pus constant în pericol. Finalitatea dorită ar fi desigur limitarea accesului la avort la cerere, dar cum în România memoria măsurilor restrictive de dinainte de 1989 este încă foarte prezentă în spațiul public, singura direcție în care mișcarea pro-vita poate acționa este una de consiliere medical-psihologică. Cea mai recentă întâmplare din această saga naționalistă este o alianță între aceste mișcări pro-vita, biserică și actualul partid de guvernare într-un proiect de lege care ar impune consilierea înainte de avort.

Discursul public anti-avort e construit în jurul unor puternice afecte negative: frica (modulată în jurul unor amenințări fie religioase, fie medicalizate – pedeapsa divină / consecințe psihologice), rușinea (ca urmare a trangresării unui tabu social), vina. Practic simptomatologia afectivă descrisă (sic!) de politicieni/e și nu de medici descrie perfect contagiunea psihosocială actuală care se răspândește și se intensifică în ritm cu crizele capitalismului global, cu creșterea inegalităților economice, cu flexibilizarea, deregularizarea, îndatorarea și precarizarea generală. Tehnologiile de vizualizare (sonografie, fotografia intrauterină) joacă un rol foarte important în construirea acestor afecte, împreună cu o anumită ideologie imagistică dominantă care plasează femeia în rolul indiscutabil de mamă (prezentă sau viitoare). De aceea responsabilitatea artiștilor/elor, ca principali producători și traficanți de imagine, este foarte mare, și în această direcție lucrăm.

Proiectul a fost început anul trecut în colaborare cu Simina Guga, sociolog, membră a Bibliotecii Alternative, Irina Costache, doctorandă în studii de gen la Central European University Budapesta, Ștefan Tiron, traficant de informație și grupul de acțiune Făt-Frumos-și-cum-vreau-eu.

În încheiere, vă rog să-mi faceți o recomandare pentru bunul uz al afectului social contemporan…

Într-adevăr, ca instituție Biroul și-a luat de mai multe ori acest rol de consilier, gata să ofere recomandări afective la cerere. Consilierul (sau consiliera în cazul de față, pentru a forța puțin masculinitatea internă a limbii române) e un personaj central al capitalismului actual: în completarea specialiștilor tehnocrați, care dețin cunoașterea în materie de probleme politice și economice, se află cealaltă categorie de experți/e, aceia/acelea responsabili/e cu terapia emoțională. Am vrut să adresăm această instituționalizare a terapiei pe parcursul secolului XX și ceea ce propunem e tocmai un scurtcircuit în acest sistem al recomandării, expertizei, sfatului. (Apropo de asta cele două sensuri ale cuvântului sfat: pe de o parte îndemnul cuiva care se presupune că deține cunoașterea, pe de alta în sensul său arhaic, organ al puterii în stat, loc de luare a deciziilor. Și ambele semnificații implică relații de putere). Deci nu avem recomandări, dar putem oricând gândi/simți împreună despre socialitatea afectului contemporan.

Mulțumesc!

Interviu publicat în revista „BeWhere!”, nr. 8 / 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s