Răzvan Ion: „BB5 încearcă să locuiască Bucureștiul”


Răzvan Ion. Foto: Radu Tudoroiu

Răzvan Ion. Foto: Radu Tudoroiu

Titrată în Forbes, recomandată în Artforum și FlashArt și anunțată de revistele Lufthansa, Bucharest Biennale 5 își deschide ușile pe 24 mai. Tema de anul acesta: Tactici pentru aici și acum. Curatoare: Anne Barlow

Răzvan Ion este teoretician, curator, manager cultural și activist politic. Este co-fondator și co-director (împreună cu Eugen Rădescu) al revistei PAVILION – journal for politics and culture, al BUCHAREST BIENNALE și al PAVILION UNICREDIT- center for contemporary art & culture. A predat și a ținut cursuri în diverse instituții, precum University of California, Berkeley; University of Oxford; University of London; Headlands Center for the Arts, San Francisco, California; Facultatea de Științe Politice, Cluj; Universitatea de Artă, Timișoara; La Casa Encedida, Madrid; și la Calouste Gulbenkian Foundation, Lisabona. Colaborează cu diverse publicații, iar de curând a curatoriat expozițiile Exploring the Return of Repression de la rum46, Aarhus, Danemarca și From Contemplating to Contructing Situations de la PAVILION, București, Romania. În prezent pregătește două volume, intitulate Exploring the Return of Repression și Rhizomic Structures Of Art Institutions. Neo-Politics Of Culture, urmând să fie publicate în 2012 / 2013. Este profesor la Universitatea din București. trăiește și activează în România.

Propun să începem cu o scurtă descriere a proiectului Bucharest Biennale în general, iar apoi să vorbim puțin despre cea de-a cincea ediție care are loc anul acesta.

Zona de artă contemporană de la noi este cea mai productivă pe plan internațional. Avem artiști în Documenta, în Manifesta, în expoziția principală a Bienalei de la Veneția. Avem curatori care sunt directori de centre de artă în străinătate. Marius Babias conduce n.b.k. la Berlin, Georgiana Zachia e la Tensta Konsthall, Cosmin Costinaș la Hong Kong. Aș spune că avem un export mult mai bun decât în teatru sau în literatură. Însă publicul general nu cunoaște acest lucru. E adevărat că nimeni nu e profet în țara lui, dar parcă ar trebui să ne găsim de unii singuri valorile, nu să așteptăm să ni le confirme alții. Incercam si noi sa redescoperim lucrurile esențiale prin Bucharest Biennale – „biennale” fiind un termen latin pentru o floare care înflorește o dată la doi ani – care a ajuns la a cincea ediție fiind generată de revista Pavilion – journal for politics and culture și atașată Centrului de Artă Contemporană Pavilion. Împreună formează trei instrumente de gândire critică, cum ne place sa le numim. Bienala e o structură relativ simplu de înțeles. E vorba de o expoziție principală și de alte evenimente conexe cum ar fi prelegeri, programe educaționale, conferințe etc.

Pentru BB5 am selectat spații diferite: Institutul de Cercetări Politice, Alert Studio, Casa Presei Libere, trei reviste în care va interveni unul din artiști, înțelegând că presa este spațiu public, avem o artistă care va interveni în restaurantul Nana de pe Ion Câmpineanu, dar mai multe o să aflați vizitând bienala. BB intervine în spațiul orașului pentru a atrage atenția nu numai asupra artei contemporane, dar și asupra unor zone necunoscute sau uitate, asupra unor momente istorice. Bucureștiul este un spațiu cu multe layere arhitectural-istorice. Mergând pe stradă, poți trece dintr-o epocă în alta foarte rapid. Oamenii mai spun că Bucureștiul este și o varză. Este cam varză, de altfel BB2 a fost despre haos. Invitații noștri au fost marcați de felul în care erau parcate mașinile în București. Pentru ei era de neconceput să coboare în stradă pentru a ocoli o mașină parcată pe trotuar, în timp ce polițistul stă la câțiva metri mai încolo nefăcând nimic. Este interesantă și inabilitatea autorităților la nivel de intervenție. Nu o spun cu rea intenție, ei chiar sunt inabili în a negocia respectarea legii, care teoretic n-ar trebui negociată, dar nici aplicată cu bâta. Acolo unde nu se mai poate, pui gard – cam asta e mentalitatea. Interesantă așadar impotența aceasta a autorităților de a normaliza un oraș, în sensul de a-l face locuibil.

În acest moment orașul București nu este locuibil, iar bienala încearcă să-l locuiască cumva. Mecanismul de funcționare, ca la orice altă bienală, e unul simplu. E vorba de expoziția centrală, despre care spuneam că va avea loc în mai multe locații din oraș. Am omis să amintesc fosta Postăvărie Română, unde se află centrul Make a Point. Așa încât parte din expoziție are loc într-un loc în care, în trecut, se efectua controlul tehnic de calitate al țesăturilor. Toate aceste spații descriu felul în care bienala încearcă să locuiască orașul, construind anumite trasee pe lângă expunerea de artă contemporană propriu zisă. Sigur, în jurul bienalei vor exista multiple evenimente paralele: evenimente discursive, adică prelegeri, conferințe, evenimente paralele, concertul trupei Chinawoman, care vine pentru prima oară în România. Întotdeauna bienala are un alt curator, numit de către bordul bienalei, iar anul acesta este Anne Barlow,  directoare la Art in General din New York, care a ales ca temă Tactici pentru aici și acum, o temă care face referire la educație și mediație. Întotdeauna am încercat să aducem curatori care negociază localul cu globalul, ajutând la medierea unui tip de subiect de interes pentru momentul actual. Iar în acest moment este clar că ne lipsesc elemente vitale: educație, cultură, sănătate. Cu un popor bolnav, needucat și incult nu ai cum să te afli între popoarele care dau valori universale. Noi ne aflăm, din păcate, în acest punct, în care lucrurile esențiale, care să te facă să te simți bine și sigur pe tine, educația, gradul de cultură și sănătatea, suferă greu apropiindu-se de extincție. Se află într-un faliment complet. În educație cel puțin, există un faliment etic, unul moral și un faliment financiar. Totul este un dezastru complet. În sănătate, te duci la spital cu seringa în buzunar, iar în cultură… Domnului Ministru i se pare mult mai important să sprijine festivalul de fanfare decât bienala de artă contemporană sau centrele de artă contemporană din România.

Dacă ne uităm pe agenda spațiilor în care se va desfășura expoziția principală a bienalei, observăm că înafară de Pavilion, Alert Studio și Make a Point, restul nu sunt spații consacrate artistic. În ce măsură această alegere este și un statement?

Este și un statement, în măsura în care am încercat întotdeauna să introducem spații care în aparență nu au legătură cu arta contemporană. Arta contemporană nu poate fi dezlipită de contextul social și politic, arta nu este doar un element de design, ea este un element de intervenție socială și politică. Astăzi artistul este activist politic, iar spațiul de expunere devine spațiu de dezbatere. Nu poți să rămâi neimplicat într-un context social ca acesta în care trăim noi.

Astfel, alegerea noastră este una programatică. Alegem spații cu importanță istorică, o fabrică în care mucitarii erau 90% femei, care producea ceva esențial, postavul, care după aceea devenea uniformă militară, de elev, de milițian. La fel este și o clădire în care foarte puțini au intrat vreodată este Casa Presei Libere. Fosta Casa Scînteii este locul în care se controla toată informația pe care noi o primeam. Astăzi este populată tot de ziare și televiziuni, care nu mai sunt controlate de un partid-stat, dar sunt controlate de un patron. După aceea, clădirea în sine e foarte interesantă, o copie după Universitatea Lermontov din Rusia, care seamănă cu Palatul Culturii din Varșovia. Toate aceste lucruri nu sunt afirmate explicit, însă oferim vizitatorilor posibilitatea să vadă o porțiune de bienală într-un loc în care nu au fost niciodată și poate că nici nu ar ajunge altfel. Îi îndemnăm sa își dezvolte curiozitatea intelectuală, să apeleze la cercetare.

Pe de altă parte, tot programatic, am încercat să folosim spații artistice care credem că au o importanță vitală pentru scena de artă contemporană românească. Noi nu credem că toate spațiile din București ori din România au o importanță vitală, Galeria Simeza sau Galeria Orizont nu credem că au vreo importanță pentru cultura română actuală. Și o spun cu tristețe. Alert Studio în schimb este singurul artist-run space. Într-o societate normală, pe o scenă de artă normală, artist-run space-ul este celula-mamă a scenei artistice, acolo expun artiștii pentru prima dată, au voie să greșească cât vor, după care cresc și expun în alte zone, în bienale, în centre de artă contemporană mai mari sau chiar în muzee mai târziu. Make a Point, un alt exemplu, este un spațiu care se luptă să trăiască în acea fostă fabrică pentru a crea evenimente importante pentru comunitatea locală, ei fac proiecte pentru oamenii din Pantelimon. Iar cei 300 de oameni din presă, curatori, directori de muzee, de centre, de bienale care au influență mediatică vor să vizita cartierul Pantelimon. Altfel spus, nu mai vopsim gardul, le arătăm viața reală, le arătăm că Pantelimonul și nu numai cntrul sofisticat. Viața reală e în Pantelimon, cu sacoșa de plastic, cu alimentarele vechi, cu acele tanti în halat, aia e România reală.

În acest fel, o bucățică din această Românie reală va fi experimentată direct, iar vizitatorul care nu gasea nici un motiv să mergă în Pantelimon, acum va merge sa vadă artă, dar în egală măsură, în drumul său spre acel loc, va vedea și oamenii, locurile. Pe de altă parte, am fi folosit cu plăcere și alte spații independente de artă dacă ele ar fi existat. În 2010 am cooptat defunctul Centru de Introspecție Vizuală care, din păcate, a dispărut. Nimănui nu i s-a părut a fi un semnal de alarmă, nici măcar domnului Ministru sau domnului Primar, că un asemenea spațiu, unde au expus artiști mari, ca Ioana Nemeș, Ahmet Öğüt, Jakup Ferri, cu proiecții de filme realizate de artiști importanți, un spațiu ca acesta a dispărut. Primarul și Ministrul trebuie să știe ce au în curte. De aceea plătim consilieri în ministere și pe la primării.

Spre exemplu Bucharest Biennale aduce cam 5000 de străini în România. Dau acest exemplu pentru că îmi este la îndemână. Nu sunt mulți, dar acești 5000 de vizitatori străini stau la hotel, mănâncă, folosesc mijloacele de transport în comun sau taxiurile, intră într-un bar, consumă. Noi am făcut o statistică, iar bienala aduce orașului o sumă extrem de mică, dacă o compari cu orice altceva, cam 300-400 mii de euro, de la oamenii care vin și vizitează bienala. Poate părea puțin ciudat, dar ne-am dus cu această statistică, încercând să-i argumentăm primarului că din acești 300 de mii de euro pe care bienala îi aduce orașului ar putea să ne dea a treia parte, pe care să o reinvestim tot în bienală, pentru a o putea continua. Evident că primarul Bucureștiului, care nu-mi este drag deloc și care nu este un om cult, nu a înțeles nimic. Devizul de cheltuieli cash este de 172 de mii de euro, iar bugetul necesar total de peste 900 de mii de euro. Iar bugetul bienalei de anul acesta este de 124 de mii în total, adică îngrozitor de puțin. Ministerul Culturii ne-a oferit 4700 de euro din 172 de mii… Am crezut că râde de noi, în timp ce aloca 600 de mii pentru festivalul nu știu care. De altfel, domnul Kelemen Hunor nu a făcut nimic nici pentru cultura din Harghita și Covasna. Cei care au vrut să pună pe picioare un centrul de artă contemporană la Miercurea Ciuc nu au primit ajutor nici măcar de la UDMR. Să nu ne imaginăm că ei ar mișca ceva pentru comunitatea maghiară, și ei sunt doar niște politruci care dau din gură și cer voturi. Dar să revin, acesta e orașul cu care avem de-a face. Un oraș care stă și sus și jos, în care vezi și cu tineri drăguți, cu skinny pants, cu haine moderne și cocalarii glam, cum le spune un prieten, cu tricouri Armani mulate pe burțile mărturisitoare de bun trai, cu femei care se îmbracă de le poți confunda uneori cu prostituatele de pe Ștefan Furtună, cu rockeri și punkiști, adică un oraș eclectic pe care îl iubesc foarte mult, dar care nu este locuibil. Însă dacă îl cunoști mai bine, îl iubești. Cei care au stat trei zile, l-au detestat, cei care au stat două săptămâni, au vrut să se mute aici. Acesta e tipul de oraș cu care avem de-a face și în care întreaga noastră echipă dorește să locuiască mai bine. Noi vrem să stăm aici nu sa fugim în Berlin. Dar acești politicieni ne vor face sa fugim acolo.

Cum ați ales curatoarea, pe Anne Barlow?

Curatorul unei bienale este numit de un board, o să sune ciudat, care nu este public. Nu este public pentru că e, de fapt, un advisory board. Apoi, în lumea artei contemporane, dacă s-ar ști cine sunt cei care numesc un curator, ar începe presiunile. La solicitarea celor din bord, s-a decis ca acesta să nu fie public. Tot așa cum boardul de la Documenta nu este unul public. Sau cel de la Bienala de la Veneția, pentru că inevitabil apar presiuni din partea galeriilor, a artiștilor. Acest board cu care ne consultăm este format din foștii curatori ai bienalei, teoreticieni și artiști. Sunt 9 persoane, dintre cele mai importante și mai competente în lumea artei contemporană. După exact ultima zi a bienalei actuale vom anunța curatorul pentru bienala din 2014. Evident, știm de-acum cine va fi, dar nu-l dezvăluim din cauza aceleiași presiuni pe care de regulă o impune scena de artă.

Mai întâi, există o perioadă de cercetare, întreprinsă de mine și de Eugen Rădescu, co-directorul bienalei, iar împreună cu boardul alegem curatorii care vin din aceeași zonă de interes social și politic ca și noi. Adică să cunoască zona Balcanilor și a Europei de Est, să știe câte ceva despre România. Am strâns astfel 12 propuneri curatoriale, între care și Anne Barlow. Ne impusesem de asemenea să nu alegem curatori ultracelebri. La ediția din 2014 într-adevăr va fi unul ultracelebru, dar asta e dintr-o întâmplare. Anne Barlow, desigur, era cunoscută, dar nu făcea parte din categoria aia, big shot, iar genul acesta de curator este mai dispus de a se implica în relația cu orașul. Din cele 12 propuneri, am redus la 5, cu care am purtat individual discuții. Le-am comunicat de la bun început cine sunt ceilalți 4 posibili curatori ai bienalei, iar la final am decis să fie Anne Barlow, pentru că se apropia cel mai mult de ceea ce ne doream să urmeze. Asta pentru că noi nu intervenim deloc în activitatea curatorului bienalei, iar neintervenind deloc, trebuia să ne asigurăm că avem un curator care e stăpân pe ceea ce face, că are tărie psihică să ducă la bun sfârșit o asemenea întreprindere care durează doi ani. Doi ani de cercetări, de călătorii, căutări. Închipuie-ți că vezi 300 de artiști, iar din aceștia trebuie să alegi 20 sau 50. Anul acesta sunt 20.

Cam acesta e mecanismul, nu se deosebește de celelalte bienale. Iar alegerea viitorului curator are loc cam cu șase luni înainte de deschiderea bienalei curente. Cu alte cuvinte, am decis în decembrie anul trecut cine va fi curator pentru 2014. Îmi veți spune, bine, dar de unde atâta muncă pentru o expoziție cu 20 sau 50 de artiști? Pare simplu, însă implicațiile sunt internaționale, în plus, o bienală trebuie să favorizeze un spațiu de dezbatere, nu vrem să fim o bienală turistică.

Oricum, conceptul de bienală a fost discutat de nenumărate ori, de la a fi radical contestat, până la fetișizare. Cum ați ajuns la tema bienalei, Tactici pentru aici și acum?

Nu noi am ajuns la această temă, ci Anne Barlow, tema îi aparține în totalitate. În urma cercetărilor pe care le-a făcut, Anne Barlow a ajuns la concluzia că e un subiect de mare actualitate, mai ales în România, odată cu noua lege a educației. Și chiar cred că avem nevoie de tactici pentru aici și acum, ACUM!

Implicarea noastră în activitatea curatorială se oprește la nivel administrativ și de brainstorming. Brainstorming, pentru simplul fapt că, întâmplător, cred că suntem singura bienală ai căror directori sunt teoreticieni, profesori și curatori în același timp. Majoritatea celorlalți directori de bienală e formată din oameni care vin din zona businessului, ori au activat în administrație, dar nu sunt teoreticieni. Aici se vede diferența și de aceea ne înțelegem întotdeauna foarte bine cu artiștii și curatorii pentru că îi cunoaștem, iar singurul lucru pe care îl facem este ca la invitația curatorului, să participăm la acest brainstorming în care acesta ne spune cam ce ar vrea să facă, cerându-ne o părere nu directorială, ci teoretică. În rest, nu intervenim în actul curatorial.

Oricum, să faci singur toată bienala ar fi o nebunie, ai nevoie de o echipă puternică în spate, mai ales că Anne a ales să nu aibă asistent curator, spunând că nu i se pare necesar în acest moment. Într-un fel o înțeleg, pentru că nici eu nu am lucrat niciodată cu asistent curator. Am impresia că astfel obții mai mult de la un artist, dacă lucrezi direct cu el. Mai ales că nu lucrăm cu galerii, ci cu artiști în mod direct, pentru a evita structura comercială și birocratică pe care o presupune o galerie, gândită să producă profit, înainte de orice altceva.

Apoi, din cauza subfinanțării crase din România, nu îți permiți să negociezi cu o galerie, dar cu un artist poți negocia până la prezența lui în mod gratuit într-o expoziție. Dar, sincer, m-am săturat să cerșesc artiștilor, curatorilor, firmelor ca să-mi dea bani, să fac niște evenimente despre care, nu mai departe de acum câteva săptămâni, revista Forbes din UK afirma că este una din bienalele cele mai importante. BB a apărut în toate revistele de linii aeriene. Asta nu-i reclamă pentru România? Este, dacă apari în revista de la Lufthansa, AirFrance, KLM, WizzAir etc. Revista Forbes a făcut un material despre bienalele de vizitat anul acesta. E un an în care avem Manifesta, Documenta și Bienala de la Berlin, pe lângă altele. În plus, Artforum ne listează ca meeting point pentru profesioniști, FlashArt la fel.

Dacă am reușit să facem o asemenea performanță internațională am facut-o și pentru noi. Nu cerem nimic, nici să fim aplaudați, nici pupați, nimic. Cerem să fim finanțați de Statul Român pentru plusvaloarea pe care am adus-o. E dreptul nostru să cerem asta. O facem nu doar pentru noi. Puteam să fiu director la Londra și să mă doară în cot de România. Nu cer nimănui să-mi fie recunoscător că am rămas, dar cer ca oamenii care vin în urma mea, oamenii de 25 de ani din echipa noastră, să nu fie tratați cu greață și cu dispreț. Să fie tratați pentru ceea ce sunt, doctoranzi, oameni care scriu, care gândesc, care sunt o valoare pentru ceea ce înseamnă educație și cultură în țara asta. Și jurnaliștii sunt tratați de Guvern de parcă ar fi niște gunoaie. Am fost jurnalist în perioada grea a jurnalismului, știu ce înseamnă să fii călcat în picioare când, de fapt, tu faci un serviciu public extraordinar de important. Cred că ar trebui să fim văzuți, fără a ne mai plânge undeva, fără a semna petiții. Oamenii plătiți în cadrul structurilor de stat ar trebui să fie mai implicați, cum se întâmplă peste tot.

Să dăm un exemplu concret. Avem un proiect european în care sunt implicate Bienala Contour, Bienala de la Liverpool și Bienala de la Göteborg. Suntem patru bienale, cunosc experiența lor, știu cum lucrează, avem parteneriat cu Bienala de la Berlin și cea de la Istanbul, care sunt printre cele mai bune, iar în cazul tuturor acestora, primăria se interesează din timp de perioada în care vor avea loc și de felul în care și-ar putea negocia contribuția și sprijinul. Poziția lor este: nu poți face un asemenea eveniment în orașul meu și eu să nu particip, vreau să fiu prezent cu sigla, să se vadă că am participat și eu. Dar acesta e un alt tip de mentalitate. Dacă te uiți în publicațiile celorlalte bienale, nu există nici una pe care să nu scrie că e cu sprijinul Ministerului Culturii, al Consiliului Local etc. Cea mai mică primărie vine cu ceva. Cu toții sunt conștienți că trebuie să capete acces în lumea asta a bienalei, pentru că, până la urmă, ea creează și produce spațiu de dezbatere pentru viitorii lideri. Nu numărul de vizitatori contează, ci calitatea lor. Oricum numărul acestora a fost întotdeauna peste cât ne-am fi așteptat. Toți cei 300 de persoane acreditate vor scrie undeva, vor povesti, vor duce vorba. Iar cei 50.000 de vizitatori vor pleca cu ceva. Ne-a ajuns cât s-a spus numai de rău despre România, iată un prilej să se spună de bine. Dar asta nu se poate întâmpla fără o investiție.

Dar care este poziția comunității artistice locale? Un asemenea demers contemporan unic în spațiul bucureștean, iar de când nu se mai ține Perifericul, în tot spațiul românesc, este de așteptat să genereze adeziuni în masă din partea comunității artistice. S-a întâmplat acest lucru?

Nu de adeziune și sprijin avem nevoie în povestea bienalei, ci de oameni mai guralivi ca mine, care să nu aibă nici o apăsare să protesteze împotriva AFCN cu glas tare. Dar această scenă care să protesteze cu glas tare nu există pentru că nu există o societate care să protesteze. Au tăiat 25% din salariu și au ieșit 3000 de oameni în Piață, au tăiat 5% în Spania și au ieșit un milion și jumătate. Asta este diferența. E o lipsă de solidaritate care se manifestă în toate zonele. La marșul gay ies 400 de oameni. În stradă gasești 3000 de sindicaliști din 120 de mii de membri, 5 artiști din 300. Nu pentru bienală vreau solidaritate, așa cum nu vreau solidaritate pentru nimic din ce fac eu, problema mea este că nu ne solidarizăm în privința unor scopuri comune. Adică: subfinanțarea culturii. De fiecare dată când am vrut să facem ceva, s-a găsit unul mai deștept care a arestat întreprinderea și s-a terminat. Ne-am strâns mai multe organizații și am declarat că nu mai aplicăm la AFCN pentru că Andreea Grecu, directorul de atunci, fusese demisă ilegal. Ca dovadă, tribunalul i-a dat dreptate și va fi repusă în funcție. Dar am pățit ca în bancul cu Bulă. Toți voluntarii să facă un pas în față, iar toți voluntarii fac un pas înapoi și rămâne Bulă. Uite că noi am fost Bulă. Suntem singurii care nu am aplicat, restul, toți au aplicat. Sper să nu se supere nimeni pentru că nu o spun cu rea intenție, ci încerc să atrag atenția asupra unui tip de comportament.

Revenind la bienală, am văzut că s-a făcut publică lista artiștilor. Cum sunt lucrările care vor fi expuse? La ce să ne așteptăm?

Cunosc lucrările în detaliu, pentru că le producem, deci trebuie să le cunoaștem până la ultimul șurub. În momentul în care curatorul a ales artiștii, lucrările, preluăm noi comunicarea directă cu ei, pentru partea de producție a lucrărilor. La ce să ne așteptăm? În primul rând, la două nume foarte sonore, cu două lucrări noi, create special pentru bienală, Ahmet Öğüt și Aurelian Froment, sunt doi dintre cei mai cunoscuți artiști din lume la ora actuală. Cred că high-light-ul bienalei, ca greutate, venind direct de la Tate și mergând, după noi, la Documenta, este Jill Magid care va avea o intervenție într-o revistă de femei (Tabu), în una de arhitectură (Zeppelin) și într-o revistă de, ceea ce îmi place sa numesc radical life style (Vice). O să avem o lucrare foarte interesantă făcută din copaci tuia în Casa Presei, aparținând lui Abbas Akhavan. Va mai fi o interesantă intervenție în acest mic restaurant Nana de pe Ion Câmpineanu, unde doamnele îți gătesc ca la mama acasă și unde Ruth Ewan va insera un music box, la care în loc să alegi melodia, vei alege o temă: rezistență, politică ș.a.m.d. Alegi o temă și vei auzi o melodie asociată ei. Ea a făcut o cercetare, iar majoritatea melodiilor sunt românești, de la pop, până la manea și rap. Aurelian Froment are un film scurt pe care îl va pune înaintea proiecțiilor de la Cinema Union. Va fi și Rinus van der Velde, unul din artiștii belgieni foarte în vogă la moment, care va desena chiar pe pereții de la Pavilion, în interior. Îl vom avea pe celebrul artist suedez Klas Eriksson care va face un performance în seara zilei deschiderii, pe 24 mai, cu 100 de oameni cu torțe, iar a doua zi va avea un alt performance la Make a Point, în fabrică, iar înregistrările vor intra ulterior în expoziție.

Cam asta ar fi în mare. Suntem întrebați de ce avem doar 20 de artiști, când alte bienale au câte o sută. Acesta a fost statementul nostru de la bun început, niciodată mai mult de 45 de artiști. Pentru că este mai dens, mai puternic mesajul. Dacă ai de văzut mai puține lucrări, te poți concentra pe fiecare în parte mai mult. Pe mine mă plictisesc expozițiile uriașe. Am avut acest discurs la și la IKT, unde am spus să se renunțe la monumentalismul acesta al expunerilor uriașe. Dar am observat că ceea ce tot spun de 7-8 ani încoace începe să fie o modă. Manifesta are 40 de artiști, nu mai are 120 ca înainte. În plus, e nevoie ca și artistul să capete semnificația pe care o merită. Dacă e unul din o mie, nu e așa de important, însă dacă e unul din 40, lucrurile se schimbă. Iar Anne a fost și mai radicală, reducând numărul la 20, deși nu ea rămâne ca cel mai radical curator de bienală. Acum vreo două ediții, curatorul Bienalei de la Göteborg a creat o bienală cu trei artiști. Fiecare artist a avut câte o clădire la dispoziție. La fel și Bienala de la Istanbul, care a avut mult mai puțini artiști anul trecut. Am fost în poziția de a mi se cere 100 de artiști pentru o expoziție curatoriată, iar când ajungi la numărul 50, nu numai că ai obosit, dar nu mai ai concentrarea necesară pentru a te gândi la niște lucrări foarte ferme, totul disipându-se și alegându-le să fie doar număr.

Spre exemplu, acum doi ani am organizat la Universitatea Națională de Arte o dezbatere despre bienale, împreună cu Chantal Mouffe, Maria Muhle, Beate Wiss și alți mari istorici și teoreticieni de artă preocupați de conceptul de bienală. Concluzia generală a fost că necesitatea bienalelor există, numai că unele dintre ele se transformă în târguri de artă și alte structuri comerciale. Aici e problema, că unele bienale și-au pierdut suflul importanței pentru oraș și dimensiunea intervenției locale, devenind muzeificate și comerciale. Bineînțeles că prima pe listă a fost Bienala de la Veneția, care este deja un târg de artă. Când afișezi numele galeriei din care poți cumpăra lucrarea din expoziția principală, deja e problematic.

Mulțumesc și mult succes!

Interviu publicat în revista „BeWhere!”, nr. 8 / 2012

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s