Critica cea dramatică a teatrului


Teatrul este un domeniu care, după ’90, a trecut demult de vîrsta cronicii la gazetă, pătrunzînd ferm în rubricile cu ştiri culturale de prin posturile de televiziune şi radio. Artă a spectacolului prin excelenţă, permiţînd prin asta colaborări interesante cu dansul contemporan ori artele vizuale, teatrul este premiat, avanpremiat şi purtat pe la tot felul de festivaluri (inter)naţionale. Din acest punct de vedere, teatrul este mai privilegiat decît, să zicem, literatura ale cărei singure cadre festivaliere sînt tîrgul de carte ori premiile cutărei sau cutărei publicaţii, abia anul care tocmai a trecut avînd loc un prim festival de literatură (inter)naţională. Şi este pe picior de egalitate cu destinul cosmopolit al artei contemporane ori al dansului contemporan. S-ar spune că o asemenea anvergură poate avea numai o artă ce se bucură fervent de un public activ, adică de o receptare pe măsură.

Despre teatru, în România, se scrie moderat, dar bine. Uniunea Teatrală din România (UNITER), prin demersurile editurii Unitext, din 1994 încoace publică piese de teatru (Jon Fosse, Petre Barbu, Alina Nelega, Mihaela Michailov), antologii (Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun), studii de istorie, critică şi teorie teatrală (Monique Borie, Marian Popescu), eseuri de teorie a dramaticului (Sebastian Vlad Popa). Editura Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” a iniţiat, la finele anului trecut, seria „Dramaturgi de azi”, o serie coordonată de Andreea Dumitru şi Ioana Anghel, în care au apărut titlurile: Teatru spaniol contemporan, ~ american contemporan, ~ portughez contemporan, Dramaturgi basarabeni de azi, Dramaturgie contemporană din Balcani ş.a. Iar de curînd şi-a început turneul de lansare antologia de teatru românesc contemporan Şase minute de teatru românesc, tradusă în limba poloneză de către Joanna Kornaś-Warwas, incluzînd piese de Saviana Stănescu, Mihai Ignat, Gianina Cărbunariu, Alina Nelega, Nicoleta Esinencu şi Peca Ştefan. Aşadar, măcar şi din această sumară listare se poate înţelege că avem de a face cu un fenomen artistic complex, care necesită o receptare şi digestie critică pe măsură.

Soluţia pare a fi venit din partea Editurii Cartea Românească, prin Colecţia „Performa”, care „a fost creată pentru a oferi publicului studii de critică, istorie şi teorie a artelor vizuale şi a artelor spectacolului”, adică „teatru, dans, film, fotografie, arte plastice, arte media – tot ce include atît performarea, cît şi performanţele artelor contemporane”, cu promisiunea că totul „va fi analizat de către profesionişti direct implicaţi în actul artistic şi pregătiţi să ofere cele mai adecvate chei de interpretare a spectacolului actual al artei”. Pînă acum i s-a făcut parte atît artei contemporane (Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire), cît şi filmului (Tudor Caranfil, Cetăţeanul Kane. „Romanul” unui film), partea leului revenindu-i teatrului prin două titluri, unul al Iuliei Popovici cu Un teatru la marginea drumului, celălalt al Cristinei Modreanu cu Casa dinăuntru.

CV-ul Cristinei Modreanu este impresionant: a scris despre teatru în vreo şase publicaţii româneşti, dar şi în volumele Şah la Regizor (2003) şi Măştile lui Alexander Hausvater (2005), a vorbit despre „Artă versus artă” pe TVR Cultural şi despre teatrul românesc contemporan la Valladolid (2004), Berlin (2006) şi Stockholm (2007), iar acum este director artistic al Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti şi doctorand al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, avînd în pregătire teza Reinventarea spaţiului de joc în teatrul românesc de după 1990.

Cronologic, ultimul volum al Cristinei Modreanu, Casa dinăuntru (2008) afirmă că acoperă perioada 2000-2007 a teatrului contemporan din România, dar şi de pe alte meridiane. În prima parte a cărţii – 1. O altfel de scenă (Note despre spaţiul teatral: 2000-2005) – autoarea încearcă să schiţeze un desen al mişcării pe care a înfăptuit-o teatrul, în coborîrea lui de pe scena din sala mare pe cea din subsol, amintindu-ne de reprezentaţiile de la Green Hours din 2003, prin care Radu Afrim (cu piesa Kinky Zone) şi Florin Piersic Jr. (cu Totul despre All) au încercat să resemnifice spaţiul teatral, apropiindu-l de public, interacţionînd cu spectatorul. Tot apropierea de public au urmărit-o Vlad Massaci (regizînd piesa Bash. O trilogie contemporană, scrisă de Neil LaBute) şi Gianina Cărbunariu (Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi a lui Franz Xavier Kroetz) la Teatrul Act, de data aceasta prin temele pe care le avansa spectacolul, teme care să transforme actanţa în implicare socială, prin modificarea discursului în funcţie de reprezentaţie.

Din acest punct încolo, cele două direcţii critice, oarecum constante, ale cărţii Cristinei Modreanu încep să capete consistenţă. Cînd vorbeşte despre „teatrul lumii de azi”, despre noile concepte de scenografie bazată pe imixtiuni video şi multimedia, dar şi despre publicul căruia i se adresează toate acestea, Cristina Modreanu doreşte să surprindă momentele de tranziţie, articulaţiile care au loc de la o zi la alta, cu observaţia că intrarea tehnologiei în teatru „modifică jocul actorilor, tranformîndu-i în interpreţi”. Tot acum, avertizează că o neluare profesionistă în stăpînire a scenei, a spaţiului teatral, poate transforma disponibilitatea infinită a structurii din urmă într-o dictatură insurmontabilă, dînd ca exemplu negativ Tamerlan-ul lui Victor Ioan Frunză şi drept contraexemplu pozitiv decorurile lui Helmut Stürmer de la Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ, care „deveneau actanţi independenţi”, pentru că, spune Cristina Modreanu, „scenograful nu răspunde la întrebarea «cum să umpli golul scenei?», ci la una mai complexă, într-un fel contrară: «cum să faci golul vizibil?»”. Dintr-un alt unghi de vedere, lipsa unui sondaj, care să aproximeze categoriile de public corespunzătoare unor anume categorii de teatru, a dus la inventarea de noi strategii de cucerire a primului, teatrul mutîndu-se în baruri, cetăţi, sinagogă, tramvai, mansardă. Tot aici ar intra şi spectacolele de stradă, exemplificate cu Festivalul Teatrului de Stradă de la Valladolid din 2004.

În a doua parte a cărţii – 2. Teatru cu harta în mînă – Cristina Modreanu relatează, aproape-n timp real, despre Festivalul de la Edinburg (2005) şi despre one-man-show-uri sau despre cel de la Torino (2006), în ritm alert de reportaj senzaţional; transmite în direct de la Berlin (2006) despre performanţele trupelor româneşti de teatru care începuseră să exporte comunismul şi pe Ceauşescu la temă; sau chiar de la Moscova, în două reprize, 2005 şi 2006, despre sindromul occidentalizării şi despre teatrul contemporan rus, cu Serghei Bezrukov şi Evghenii Grişkoveţ la proră; iar la urmă de pe Broadway (New York 2006-2007).

Lăsînd gluma la o parte, cred că ne putem întreba, legitim, cît din tot ce am citit şi aflat pînă acum din cartea Cristinei Modreanu este contribuţia de critică dramatică a Cristinei Modreanu? Altfel întrebat, dacă dăm un search pe Google cu onomastica vehiculată de Cristina Modreanu în Casa dinăuntru şi întreprindem, jurnalistic adică, o investigaţie corectă, după care intersectăm mulţimile de informaţii acumulate, pe model matematic dacă vreţi, cît din cele 226 de pagini de carte rămîne critică şi teorie originală? (Autoarea ne va ierta, bineînţeles, acest excurs jurnalistic, întrucît ea însăşi, cîteodată, nu se mai fereşte de clişeele jurnalistice de tipul „după cum observa ziarul Le Monde”.)

La drept vorbind, citind textul introductiv al lui George Banu şi scurta introducere a Cristinei Modreanu, în care aceasta ne spune că „teatrul ajută la construirea casei mele dinăuntru”, prin piesele lui bune, „desigur, de care merită să-ţi aminteşti, care trec prin tine, nu pe lîngă tine”, am început să mă aştept să citesc un fel de teorie personală, interiorizată, a dramaticului, un fel de personal theater theory, din categoria critificţiunilor la modă, însă captivante. Titulatura subcapitolelor o ajută foarte mult pe Cristina Modreanu în acest sens. A se vedea „III. Dictatura spaţiului teatral” ori „VIII. Simfonia pantofilor”. Însă Cristina Modreanu îşi ratează premizele în două puncte ale demersului critic.

Mai întîi, în disproporţia dintre masa de informaţie livrată ca la reportaj şi aserţiunea personală. După ce ne este descris, mai mult sau mai puţin amănunţit, cu mai mult sau mai puţin talent, contextul în care a fost montat şi jucat spectacolul lui Peter Kerek, Atentate la viaţa ei, Cristina Modreanu îşi aduce propria sinisforă critică: „Privind cum existenţa Anniei este frunzărită de acest «cor civil», caricatură a corului antic, nu poţi să nu te gîndeşti că lumea de azi – lumea postatomică, postmodernă, lumea în prag de apocalipsă – este, într-un fel, caricatura lumii antice. Aşa cum războaiele lumii de azi par caricatura adevăratelor războaie. Aşa cum eroii lumii de azi par caricaturi ale adevăraţilor eroi”. Încă un exemplu, de fapt o „excepţie” care să confirme regula, e vorba de Mourning Becomes Electra a lui Eugene O’Neil, în regia lui Thomas Ostermeier de la Teatrul Shaubuhne am Leihner Platz: „[Electra] la final va înţelege că nu avem puterea de a schimba destinul, ci numai pe aceea de a fi suficient de înţelepţi pentru a trăi cît mai frumos şi bine timpul care ne este dat. Să nu uiţi trecutul pentru a nu-i repeta greşelile, e o deviză ce se aplică foarte bine acestui spectacol…”. Nu cred totuşi că e vorba aici de incapacitatea Cristinei Modreanu de discerne ori disjunge critic, ci mai degrabă de o lipsă inexplicabilă de curaj critic, pe care îl dobîndeşti parcurgînd, încet dar sigur, distanţa de la Starobinski la critificţiune. Cu precizarea că îţi poţi apropria ochiul critic la şcoala lui Starobinski şi fără critificţiune, dar îl poţi rata la şcoala critificţiunii, fără Starobinski.

Al doilea punct al demersului critic în care Cristina Modreanu îşi ratează premizele îl constituie întrebările pe care şi le pune. În termeni păşunişti, criticul bun, oricare ar fi obiectul de cercetare al acestuia, se cunoaşte după întrebările pe care şi le pune şi după felul cum şi unde plasează aceste întrebări. Iată întrebarea (retorică, e adevărat) pe care şi-o pune Cristina Modreanu după ce a terminat de vorbit despre aglomerările de pantofi din Tovarăşe Frankestein… conducător iubit al lui Mihai Măniuţiu: „Cîte priviri plecate nu se oglindiseră în ei [în pantofi – n.m.] şi de cîte ori nu fuseseră, poate, stropiţi de voma fricii?!”. Răspuns: multe, de multe ori. Sau în încheierea subcapitolului: „V-aţi mai putea imagina, astăzi, o lume fără pantofi?”. Da. Nu. Nu ştiu.

Cartea Cristinei Modreanu se încheie cu un Bonus. Vedere din taxi (în loc de încheiere). În mod cert, nu de un „bonus” are nevoie dramaturgia contemporană, însă Cristina Modreanu da.

Cristina Modreanu, Casa dinăuntru,

Editura Cartea Românească, [Colecţia „Performa”], [Bucureşti], [2008], 226 p.

Recenzie publicată în revista „Contrafort”, nr. 1-2 (171-172) / ianuarie – februarie 2009

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s