Chestia asta-i rece, şi am fugit afară din idei


Adică, un fel de that’s cool, and I ran out of ideas. Cam ăsta e sentimentul cu care am ieşit duminică noaptea spre luni, de la ultima sesiune de muzică electronică din cadrul Rokolectiv ’08, Festivalul de muzică electronică şi arte vizuale conexe, la a doua ediţie în Bucureşti. Ca să fiu mai precis, nu evenimentul în sine mi-a lăsat impresia, ci majoritatea publicului adunată grămadă la acest eveniment, în duminica lui 13 april anul curent, începînd cu 19h30, în sala încăpătoare de la parterul Muzeului Naţional de Artă Contemporană. Această grămadă, despre care vă povestesc eu acum, s-a înţeles bine cu sound-ul cuminte cu puternice influenţe simpho, în mixaje fin sentimentale, al britanicei Mira Calix, ba chiar a şi aplaudat; a apreciat cumva şi „piquant syncopated sampled orchestras” de virtuoz ale românului Sillyconductor; a căscat ochii mari în timpul prezentărilor audiovizuale, revendicate din muzica clasică, „glam rock”, „stunning imagery” şi hip-hop, ale britanicei Planningtorock; s-a extaziat în timpul performance-ului prestat de trio-ul german Khan of Finland, aplaudînd euforic; s-a lăsat sedusă de ritmurile de „honeyed melody and avant-electronics” ale americanului Daedelus.

Ultimul dintre prestidigitatori, francezul Jean-Jacques Perrey, însoţit de David Chazam – colaboratorul său încă din anii ’90, beneficiase pînă-n seara concertului de următoarea prezentare de presă: „Octogenarul Jean-Jacques Perrey, inventatorul  electronic pop-music, vine în premieră la Bucureşti la festivalul Rokolectiv. Într-o vreme în care muzica electronică era serioasă şi rece, şi abia începea să se facă auzită, Perrey a stîrnit o revoluţie. A început să popularizeze primele sintetizatoare în piese de happy electronic pop-music care au devenit fie soundtrak-uri pentru desenele lui Walt Disney, fie gingle-uri pentru începuturile publicităţii TV. Perrey este al doilea om care a deţinut şi folosit un sintetizator Moog, şi cel mai înfocat promotor al Ondiolinei, jucăria sa preferată”.

După ce, în aceeaşi zi, susţinuse o conferinţă la Institutul Francez în care îşi povestise „aventurile de jumătate de secol” alături de, între alţii, Edith Piaf, Geston Kingsley şi Salvador Dalí, ultimul fiind unul dintre cei mai înfocaţi fani ai remake-ului după Rimskii Korsakov, Flight of the Bumble Bee With the Sound of a Real Bee, Jean-Jacques Perrey se afla acum pe scena de la MNAC, aclamat furtunos şi pe potriva comunicatului de presă de către mulţimea adunată acolo. La prima piesă nu a funcţionat ondiolina şi publicul a început să fie suspicios. La a doua piesă David Chazam s-a confruntat cu defecţiuni tehnice, iar publicul a început să fie atent în altă parte. Microfoanele erau şi ele prost sincronizate, aşa că publicul a început să părăsească sala, deşi, la începutul spectacolului, David Chazam lansase un avertisment: „nu ştiu la ce vă aşteptaţi voi, dar ăsta n-o sa fie un concert, ci o întâlnire între prieteni, this is retro music”. Cînd am ieşit afară să fumez o ţigară, sala era pe jumătate goală. (Jumătatea plină era alcătuită în mare parte din străini, puteai auzi toate limbile europene şi neeuropene.) O grămăjoară mai mică, din grămada cea mare a publicului, stătea acum pe scările de la intrare, fumînd şi discutînd blazat: „Jean, Jacques, şi mai cum?”, „Rousseau!”, (rîsete), „Nu, mă, Cousteau…”, (alte rîsete). Ce să mai, printre toţi îmbulinaţii şi înşerfăşaţii, Janjac ăsta era total uncool.

Dar ce înseamnă să fii cool la Bucureşti? Sau, şi mai fundamentalist aberînd, ce înseamnă faptul de a fi cool la Bucureşti? De altfel, harnicul termen cool şi-a dezvoltat o adevărată familie românească (de cuvinte): coolăr, coolăreală şi altele poate la care încă n-am avut acces. Practic, cool poate însemna orice, atîta timp cît din ecuaţie nu lipsesc anumite coordonate de atitudine, în general, şi de atitudine faţă de această atitudine, în particular. Mai întîi, nu se poate spune că eşti cool dacă nu eşti şi un bun clubber în acelaşi timp, adică un frecventator mai mult sau mai puţin fervent al unor locaţii cool. Trebuie doar ca atitudinea faţă de ceea ce frecventezi să fie una de clubber. Cînd eşti cool, nu contează ce spui ori ce gîndeşti, contează ca ceea ce spui sau ce gîndeşti să fie impregnat de o anume atitudine – că subiectul discuţiei s-ar afla undeva sub tine; că, la o adică, ai fi dispus să avansezi alte subiecte, mult mai interesante, dar nu o faci din modestie; că poţi să plimbi discuţia lejer de la sexul oral la unele aspecte ale vreunui -ism în vogă, dar o vei face într-un limbaj cool, din aceeaşi modestie. Hainele pe care le porţi te ajută foarte mult să ai această atitudine. Ochelarii de regizor ca-n Mulholland Dr., cu ramă groasă, neagră, dar şi cocktailul din faţă ori berea privită aşa cum ai privi un cocktail, te încurajează să fii modest, dar superior, bineînţeles dispreţuind futilele departajări axiologice. Dacă se întîmplă să fii cumva o vedetă în domeniul tău de activitate profesională, atunci eşti cu atît mai cool.

În literatură, coolăreala este mult mai complicată, pentru că aici discursul se-ntîmplă în vorbe, în atitudini mai mult sau mai puţin reperabile pe segmente de text. Există atitudini textuale declarate cool de către un terţ, cazul romanelor lui Alexandru Vakulovski; autoproclamate cool, cum este Lorgean al lui Jean-Lorin Sterian, dar şi cărţile aceluiaşi de dinainte de ultimul roman; şi cărţi anticool, critice la adresa acestui tip de atitudine.

Publicarea cărţilor din ultimele categorii s-ar explica, mai ales, prin acumularea în timp de către autori a unui capital de cool. Este suficient să fii considerat cool de către ceilalţi coolări pentru a nu mai avea nevoie de nici o altă miză înafara considerentului. Lucrurile se întîmplă aidoma cu precădere la scară mare, cum povestea (auto)ironic amuzată Mihaela Rădulescu, în timpul unei lansări, explicînd mecanismul prin care Despre lucrurile simple a înregistrat în 2007 cele mai mari vînzări, după care plasîndu-se Orhan Pamuk, apoi Mircea Cărtărescu – acolo de faţă.

S-ar zice că Fuck the cool. Spune-mi o poveste a lui Costi Rogozanu, un mănunchi de „10 sinopsisuri cu amor, tristeţe şi alte nimicuri”, avansează, din titlu – incitant şi inspirat, în acelaşi timp -, o critică a coolului. Relaţii care se consumă în sms-uri, între o ea şi un el, în timp ce ea, de fapt, e cu un altul (în HP/SMS), un el şi o ea întreţin discuţii postcoitale fără direcţie, care sfîrşesc printr-o mică ceartă domestică, în timp ce fostul ei îi filează din biroul lui, după care aruncă în aer vila în care se află cei doi (în Exploziv); o ea ţine un jurnal pe laptop, povestindu-şi tribulaţiile adunate la intersecţia dintre un job şi doi iubiţi, Zoltan, agentul de vînzări, şi George, şeful (în Delete); un cool-hunter şi-o fură de la partenera lui de-o viaţă, Diana, care intră în combinaţii amoroase de tot felul cu Andra, o puştoaică (în Fuck the cool); schimb de mailuri între C. şi S., doi foşti, care şi-o fură de la Vanda, o tipă care după ce i l-a suflat lui S. (ea) pe C. (el), acum o arde şi cu Profesorul după care a plecat S., abandonîndu-l pe C. (în No subject); Viola decide să simuleze o relaţie cu o vedetă intelectual, Luca Preda, pentru a-şi reabilita reputaţia mediatică de top-model, doi intermediari, Anca şi Matei, îi ajută, numai că între timp, aceştia descoperă că fiecare are pe spate un fel de alergie tărcată care aduce a fragment de text (în Frumuseţe, inteligenţă, dimensiuni, înţelegere) ş.a.m.d., „tot atîtea articole în Cosmo în care n-ai vrea să te regăseşti cu nici un chip”. Citatul este din ultimul sinopsis, Zero. Illegal fiction, un fel de platformă teoretică ficţionalizată a cărţii.

Citind această carte, mi-am spus că nici măcar nu am senzaţia că citesc literatură, ba mai mult, că nu trăiesc experienţa cititului. Probabil este vina mea sau, şi mai probabil, materialul cu care lucrează Costi Rogozanu în această carte este de aşa natură, adică înţelegerea de a sugera semnificaţii acolo unde cu greu se poate spune că există. Nu fac aici o pledoarie a lucrurilor şi semnificaţiilor profunde, a faptului împlinit la înălţime, ci a substanţei, în definitiv, a poveştii. Deşi bine închegate – nimic nu scîrţîie în prozele lui Costi Rogozanu şi totul decurge iremediabil, ireversibil, iminent – cele peste 200 de pagini nu spun poveşti, ci întreprind rezumate, naraţiuni primare facil recondiţionabile în orice context, dar cu mari şanse în a face un proces-verbal al atitudinii cool. Critica pe care a încercat să o realizeze Costi Rogozanu constă în abilitatea asamblării pieselor acestui proces-verbal, însă lipsa unei concluzii subiacente nu le sustrage superficialităţii, iar ambiguitatea nu e mai plină de substanţă, şi nu face decît să se erijeze în incertitudinea estetizantă a finalului deschis. Aş insista, superficialitatea şi ambiguitatea nu sînt ale lui Costi Rogozanu, ci ale materialului ales pentru alcătuirea unor poveşti, a unor poveşti despre cool.

Să fie asta şi pentru că din ceva cool nu poate ieşi decît cu mari dificultăţi o poveste? Ar însemna oare că aceste dificultăţi sînt un simptom al lepădării de superficial? Asta ar fi însemnat ca jumătatea de sală goală de la Rokolectiv să se resoarbă între pereţii MNAC, pentru un pic de răbdare în faţa lui Jean-Jacques Perrey, care, la urma urmei, nu a vrut decît să ne spună o poveste.

Costi Rogozanu, Fuck the cool. Spune-mi o poveste.,

„10 sinopsisuri cu amor, tristeţe şi alte nimicuri”,

Editura Polirom, [Colecţia „EGO.Proză”], [Iaşi], 2007, 217 p.

Cronică publicată în revista „Contrafort”, nr. 4 (162) / aprilie 2008

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s