Claude Karnoouh. Bucureștiul din ‘70 și cel de azi prin ochii unui antropolog


După mai multe zvonuri răspândite încă de acum câțiva ani, a apărut ediția completă a traducerii românești a cărții lui Claude Karnoouh, Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973-2007, la Editura Idea Design & Print din Cluj, în Colecția Refracții, în traducerea Teodorei Dumitru.

S-a născut în 1940 la Paris. În 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb din Maramureș. Din 1991 și până în 2002 a fost profesor invitat al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde, în cel de-al doilea semestru al anului universitar, a susținut un curs despre aspectele modernității târzii în postcomunism, îmbinând diverse abordări (politice, culturale, economice). Este autorul a șase cărți și peste o sută de articole și eseuri de antropologie culturală și politică, filosofia culturii și filosofie politică. Volume publicate în limba română: Românii. Tipologie și mentalități, 1994; Dușmanii noștri cei iubiți, 1997; Comunism, postcomunism și modernitate târzie, 2000; Adio diferenței. Eseu asupra modernității târzii, 2001.

Dragă Claude Karnoouh, după mai multe zvonuri răspândite încă de acum câțiva ani, în sfârșit a apărut ediția completă a traducerii românești a cărții dumneavoastră, Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973-2007, la Editura Idea Design & Print din Cluj, în Colecția Refracții. Cum ați putea descrie reacțiile de până acum?

Ca de obicei, pe de o parte au fost reacții pozitive, dintre care unele foarte pozitive, ba chiar exagerat de pozitive și altele critice, dar care dovedesc un anume interes pentru lucrare și pentru munca din spatele ei. Pe de altă parte, a existat un anumit număr de reacții foarte negative care, după părerea mea, trec pe lângă subiect prin aceea că nu țintesc nici modul de articulare al gândirii puse în aplicare în operă, nici referințele diferitelor surse prelucrate, ci care deplâng – într-un limbaj câteodată aproape rasist – o abordare critică a gânditorilor români, mergând în unele cazuri până la a mă acuza că sunt în slujba nu știu cărei puteri străine… Criticile acestea din urmă sunt cu atât mai grotești, și este un minim pe care-l putem afirma, cu cât această țară a devenit, progresiv, începând cu 1989, un fel de neo-colonie ai cărei reprezentanți politici nu sunt altceva decât marionete pentru spectacole politice televizate… Adevăratele decizii se iau în culise, de către cei care au cu adevărat puterea de decizie…

Cu toate acestea, în pofida criticii tranșante la adresa viziunii prefabricate asupra conceptului de națiune română, fondat de către elite pe niște baze folclorizante de cele mai multe ori distorsionate, cartea dumneavoastră pledează pentru o înțelegere profundă și corectă a comunităților din spațiul românesc. Aș îndrăzni chiar să afirm că simpatizează aceste comunități și le este întrucâtva recunoscătoare pentru propria existență. Cum ați rezuma, în câteva fraze, acest decalaj între ideologie și realitatea de teren?

De fapt, am vrut să spun că un popor sau mai degrabă diferitele grupuri din care se va naște mai târziu un popor și mai apoi o națiune au trăit vieți autonome în cadrul feudalismului (real în Transilvania), ceva mai orientalizat în Moldova și Muntenia. Vorbim de o viața autonomă în ceea ce privește structurile economice, administrative și, inclusiv – iar asta nu place deloc anumitor autori români –, în privința variațiilor dialectale ale limbii… Ca să putem vorbi de un popor, trebuie ca mai înainte să se fi întâmplat deja o distrugere a comunităților tradiționale mai mici  prin factori politico-economici și, mai ales, să se fi creat o elită intelectuală (oricât de puțin numeroasă ar fi ea) în raport cu nașterea limbii unei culturi scrise, sacră și profană totodată. Sa ne amintim de tristețea lui Dinicu Golescu în fața absenței cuvintelor românești pentru descrierea realităților pe care le vedea la Viena, de exemplu! Din acest punct de vedere, deci, e nevoie de un demers de creație și traducere intense, de care nu se ocupă niciodată comunitățile arhaice. Apoi – asta și în funcție de circumstanțele unei lumi aflate ea însăși pe calea unificării moderniste –, argumentarea politică a entității statului-națiune începe să se facă pe măsură ce puterea imperială devine mai fragilă: nu am fi avut Unirea Principatelor fără înfrângerea Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIX-lea; România Mare nu ar fi fost posibilă în lipsa înfrângerii imperiilor Europei Centrale în 1918; acesta este abc-ul geopoliticii: în istorie, nu există niciodată o justiție imanentă. Or, societățile țărănești arhaice nu au vizat niciodată statul-națiune, nu au vizat nici măcar să ajungă un popor-cultură, ci s-au orientat către împlinirea plenară a propriilor ritualuri fundamentale, consacrate reproducerii societale și, deci, supraviețuirii lor ca fapt-de-a-fi-în-lume (Das Dasein comunitar). Tocmai intelectualii sunt aceia care, făcând apel la modele deja create în altă parte, au instrumentalizat diversele folcloruri (mai ales prezența în spațiu a unui dialect și anumite discursuri populare versificate sau nu), ca să facă din acestea unul dintre fermenții unității… Or, nu antropologul trebuie să spună ce este bine sau rău pentru un grup, ci rolul său este să descifreze (să deconstruiască și să reconstruiască) – în afara domeniului propriu economiei infrastructurale – articulațiile mentale care caracterizează un grup uman și maniera în care acesta își autolegitimează prezența în lume, restituind propriei lor logici (i.e. indigene) acele mijloace – violente și/sau simbolice – pe care le întrebuințează pentru a se perpetua tocmai așa cum este el, iar nu ca un altul. Iată de ce, dacă omul este în esența sa același, cum spunea Lévi-Strauss, culturile umane prezintă totuși diferențe asemenea unui curcubeu… cu multiple variații, ca într-o fugă de Bach.

Dar cum se vede Bucureștiul, din perspectiva celor expuse în carte?

Dintr-un anumit punct de vedere, orașul s-a schimbat, mai ales centrul; nu mai vezi porci în cocinile caselor joase de pe Eminescu, de exemplu, sau din jurul Ambasadei Franței. Piața Amzei nu mai este acea mare piață țărănească, așa cum Oborul nu mai este formidabila viermuială permanentă pe care am cunoscut-o la începutul anilor ’70, când oile soseau în turmă ca să ajungă să fie vândute pentru consum… Pe atunci, Bucureștiul încă mai semăna cu orașul descris de Paul Morand. Străzile centrale, Victoriei, Magheru, au devenit „şic”, cu magazine de mare lux care astăzi stau însă alături de cea mai lucie sărăcie, stare de fapt care nu exista înainte. Personal, puțin îmi pasă că văd în vitrine ceasuri de 30 sau 40.000 de euro, când seara, pe preșurile de la intrarea acelorași magazine dorm oameni fără adăpost, femei cu copii în brațe, bătrâni fără pensie, bolnavi care nu pot avea grijă de ei înșiși… Cartierele rezidențiale sunt mult mai profund marcate decât în trecut de diferențele date de marea bogăție prin numărul mașinilor de mare lux (sunt mai multe mașini Ferrari, Maserati, Bentley și Roll Royce pe bulevardul Beller decât în cartierele ultra-șic din cel mai bogat oraș italian, Milano). E o expunere a bogăției care poate să meargă până la cel mai prost gust, tipic țăranilor parveniți, ca acea cruce gigantică plantată în solemna curte a unuia ca Gigi Becali, la începutul bulevardului Aviatorilor. Ca și când am avea nevoie de acest gen de semne ostentative pentru a ne afirma credința… Și apoi, cantitatea mașinilor nu are nicio legătură cu anii ’70 și face din București unul dintre cele mai poluate orașe din Europa, în vreme ce, înainte, aerul de aici era mai degrabă respirabil. Singurul progres pe care îl observ este legat de calitatea transportului în comun în centru și în împrejurimi, însă, în contraparte, mă văd nevoit să subliniez regresul fără precedent al calității transportului feroviar. Să iei trenul de undeva de la periferia Bucureștiului e mai rău decât în Etiopia. Iar ceea ce nu s-a schimbat este sistematizarea potrivit acelorași planuri ceaușiste, fără nicio grijă față de patrimoniul istoric al orașului, așa cum o demonstrează piața Matache sau cartierul Brezoianu spre bulevardul Elisabeta și în spatele Cercului Militar.

Locuiți în București de o perioadă bună, iar în România, de peste 20 de ani. Cum ați ales acest spațiu de „lucru”, când sunt atâtea altele mult mai pitorești și mai tentante, poate, pentru un antropolog?

Între 1991 și 2003 am predat la Cluj (Facultatea de Istorie şi Filosofie), ceea ce îmi permitea ca, la sfârșit de săptămână și în vacanțe să plec în zonele dimprejur, să descopăr și alte orizonturi ale Transilvaniei și să pot realiza, ici și colo, un fel de mici sondaje prin intermediul unor discuții în cursul cărora am aflat multe lucruri despre tranziție. După 2003, am fost invitat să predau timp de trei ani la Universitatea Saint Joseph (catolico-iezuito-maronită) din Beirut, unde aveam un public format din toate confesiunile creștine și musulmane ale orientului Mijlociu și Europei (am avut chiar câțiva studenți esenieni a căror limbă de cult este cea a lui Hristos, aramaica)… Astfel, odată dus la bun sfârșit contractul, am intrat la pensie în Franța, la fel ca orice alt profesor care a ajuns la 65 de ani… și apoi, surpriză, niște prieteni de la UNARTE mi-au cerut să vin aici să țin un curs opțional, lăsându-mi libertate totală. Așa încât am dorit să dezvolt o viziune suficient de amplă ca să poată include aspecte ale raporturilor dintre arte și politici – spun arte pentru că fac referire nu doar la artele propriu-zis reprezentative clasice (pictură, sculptură, desen), ci și la muzică, cinema sau literatură (cel puțin la cea pe care o cunosc)….

Nu sunt un călător (chiar dacă m-am învârtit puțin prin lume, însă cu siguranță mult mai puțin decât bolnavii de colocvii, care sunt în permanență în avion). Am refuzat chiar o călătorie de 8 zile de conferințe în Japonia, pentru că mi se părea că era timpul prea scurt pentru o călătorie atât de lungă și o oboseala prea mare… Sunt în esență un om degajat… Dat fiind, deci, că am cunoscut România sub comunism (am lucrat aici între 1973 şi 1982, înainte să fiu expulzat)… şi dat fiind că mi-am făcut câțiva prieteni foarte buni, dintre care unii din păcate deja au murit, mi s-a părut fascinant să observ evoluția țării şi asta cu atât mai mult cu cât am pretenția că înțeleg şi chiar vă vorbesc limba, chiar dacă o stâlcesc într-o anumită măsură cu gramatica mea ezitantă sau pur şi simplu falsă.

Știu că țineți un curs la Universitatea Națională de Arte din București. Cum arată arta contemporană activă din acest moment în România? Dar celelalte segmente ale câmpului cultural românesc?

Toată lumea știe deja că fac uneori critici radicale față de anumite curente din arta contemporană în genere și, în speță, față de cea care se întâmplă în România… Ideea că orice activitate întreprinsă cu o anumită „intenție artistică” este o operă de artă mi se pare o gravă eroare de judecată sau o gravă pervertire spirituală… Mai bine ne asumăm faptul că arta reprezentativă este moartă și că se face pur și simplu altceva, însă este necesar să găsim un nume pentru acest tip de activitate. Altfel, actul de a defeca pe stradă cu o „intenție artistică” ar fi o operă de artă critică… Fie, însă de ce aceia dintre tinerii şi tinerele care afirmă un atare fapt, erijându-se în critici radicali, nu se apucă să lupte împotriva Statului polițienesc, pe care de altfel îl și denunță, urinând pe jandarmi, cu o „intenție artistică”? Ar fi ceva fără îndoială mult mai radical şi, nu se știe niciodată, mult mai artistic. Se vede bine că în toate acestea e vorba despre un Duchamp, un Foucault sau un Deleuze prost înțeleși și prost digerați. Este același lucru în cazul acelora care afirmă că arta reprezentativă nu mai are nevoie de reprezentare, ci doar de un text explicativ al ideii de reprezentare… Cu toate acestea, din câte știu eu, formularea, tematizarea, interpretarea și explicarea ideii, inclusiv a ideii de reprezentare în conștiință, poartă deja un nume: filozofie. Eu cred că, în sfera artei sau a artelor contemporane, anumite grupuri de tineri artiști sau care se pretind astfel, se află într-o stare de rătăcire sau de eranţă, sunt pierduți. Şi au motive să fie astfel, atunci când contemplă spectacolul societății românești, acela oferit de o parte a elitelor politice – o bandă de interlopi mafioți care nu doresc binele public, acela al unei părți a elitelor intelectuale de proastă calitate, complet detașate de marile dezbateri internaționale și împotmolite într-un provincialism arogant. Căci, dacă există mondializare economică, există în mod necesar și o mondializare a problemelor, iar spațiul național stricto sensu nu este decât un caz particular al unui ansamblu mult mai general, chiar dacă posedă caracteristici proprii unui context singular. La fel de lamentabil este și spectacolul oferit de BOR, biserica majoritară, devenită unul dintre cele mai profitabile businessuri din țară, la fel ca majoritatea universităților publice și private.

Asta nu înseamnă că nu sunt artiști buni în România de astăzi… Cu siguranță că sunt. Asta o demonstrează o simplă privire asupra diferitelor expoziții, așa cum a afirmat și revista Idea, scoțând în evidență câțiva artiști de mare talent, chiar dacă repetiția demonstrează adesea o oboseală evidentă a imaginației atunci când aceasta se limitează la a nu șoca foarte tare, la a nu surprinde peste măsură. În plus, pretinsul amestec de reprezentări estetice intenționale cu instalații realizate în spiritul pretins anarhic-revoluționar rămâne la nivelul unei ambiguități extrem de deranjante în momentul în care știm că sunt finanțate de  către fundații mai puțin convenționale, ba chiar intens reacționare – cum este cazul fundației Adenauer, care a subvenționat venirea în România a celor de la Voina (via Berlin). Acest gen de finanțare aruncă o umbră de suspiciune asupra rolului pe care îl joacă un astfel de activism „critic”, despre care observăm că nu atinge niciodată cele mai „esențiale” dintre problemele lumii… Așa cum ar fi spus Debord, acest activism se împărtășește și el din spectacolul integrat al mărfii în marele joc al capitalismului modernității târzii. Mai rău încă, el creează iluzia contestării și este într-o anumită măsură unul dintre acele instrumente care întăresc de fapt acel consens culturalo-politico-general care simulează o critică, în vreme ce nu este de fapt decât un simulacru de critică. Există puțin spațiu în România – între dreapta reacționară românească, ortodoxo-paralegionară sau democrat-creștină în varianta ei dâmbovițeană sau someșană și pseudo-contestare – pentru desfășurarea, în artă sau filosofie, a unui veritabil proiect critic, așa cum există de altfel în Europa occidentală ori Statele Unite…

Care este următorul dumneavoastră „proiect” cu România?

Nu am alt proiect specific românesc decât acela de a-mi trăi viața alături de cei pe care îi iubesc. Cât despre restul, este vorba despre proiecte de scris ceva mai generale… Pe de o parte, mi-ar plăcea să încerc să scriu un eseu despre muzicianul Richard Strauss (Der Rosenkavalier) și, cu ocazia asta, să reflectez asupra decadenței… lui Mozart sau a Cavalerului Rozelor. Mai este și un proiect ceva mai ambițios în legătură cu care nu știu dacă am suficientă forță și răbdare (răbdarea conceptului): aș dori să reiau problematica filosofică și istorică a originii capitalismului, dat fiind că am constatat, în timp, că nici istoricismul marxist or funcționalismul lui Weber sau cel al lui Sombart nu sunt capabile să răspundă interpretării acestei origini. Nici feudalii îmbogățiți (Marx), nici protestantismul (Weber), nici cămătarii evrei din orașele italienești din Evul Mediu (Sombart) nu oferă o explicație genealogică a capitalismului, în ciuda faptului că au contribuit la dezvoltarea și întărirea acestuia. Ca, de altfel, în practică, orice parte a Veneției secolului 10 sau a orașului Genova, o jumătate de secol mai târziu. De ce acolo și cum de tocmai acolo? Care au fost condițiile materiale și, lucru mult mai important, care au fost armele intelectuale folosite pentru a gândi această nouă formă de schimb și de mișcare a capitalurilor? Acest lucru s-a întâmplat în două orașe catolice aflate în contact cu Orientul, cu Constantinopolul și, deci, cu societăți ale căror elite cunoșteau încă filosofie greacă; două orașe ale comerțului maritim, ale schimburilor și ale războaielor simultane, care aveau să-și piardă puterea odată cu descoperirea Americii. Asta este o problemă care mă bântuie deja de ani buni…

Mulțumesc!

Traducere din limba franceză de Monica Anghel

Interviu publicat în revista „BeWhere!”, nr. 8 / 2012

Advertisements

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s