Canonul, digresiunea, tarotul şi agresiunea


Canonul şi digresiunea

Scrise între 2000 şi 2005, în revistele Observator cultural22 ş.a., textele din cartea lui Carmen Muşat – Canonul şi tarotul – propun prin tematica abordată o rediscutare a problemelor unei Românii culturale în plină tranziţie, obţinându-şi în acelaşi timp, din aceeaşi tematică, un criteriu de selecţie şi distribuire a textelor în capitole corespunzătoare. În Oglinda spartă, sunt plasate acele texte care (încă re)pun în discuţie modul de a se raporta la cultură al celor două mari instanţe directoare ale unei civilizaţii: statul vs. activiştii culturali. Unul este anul care pare să tranşeze chestiunile, propunând un reper cvazirevolut: anul ’89. Două par să fie izotopiile din care îşi revendică sorgintea taberele respective: înainte de ’89 vs. post ’89. Următoarele capitole ramifică binomul stat vs. activişti culturali. O permutare a discuţiei la obiect se produce în capitolul imediat următor Oglinzii sparte, şi anume Politică şi delicatese. Despre mass-media – în Vulnerabilităţile celei de-a patra puteri. Urmează apoi vorbitorul de la sine – Învăţământ şi tranziţie. Ultimul capitol mută discuţia în anul antecurent, 2005, şi se numeşte comod: Puncte de vedere.

De ce Canonul şi tarotul? Aceste două sintagme (titlul unuia din articolele incluse) ilustrează modul cum vede Carmen Muşat rezultatul dezbaterii tematice atunci când aceasta se poartă în cele două tabere de dinainte, respectiv – de după, 1989. Primii, cei de dinainte, se apropie de cultură ca prin ghicitură, ca prin tarot, zice Carmen Muşat. Pentru aceşti corifei, impresionismul e la mare preţ, verdictul dat cu ochii legaţi e la loc de cinste, iar interpretarea după ureche ţine loc de metodă. Ranchiuna, fetişul pentru anchiloză, constipaţia cerebrală, inflamarea la tot pasul sunt apanajul unui feed-back încetăţenit. Cei din urmă, de după, se ocupă de cauterizarea ţesutului cultural malign, rezultat de pe urma ghiciturii primilor. Filtrează actual, revizuiesc riguros, demască, dau verdicte argumentate înalt, respectă interlocutorul chiar dacă acesta este diferit în opţiune şi convingere, găsesc un mediu sanitar în tonul relaxat, cu toţii au de construit un canon.

Aşa ar trebui să stea lucrurile în practică, pentru că până acum avem de a face cu o situaţie pur teoretică. Soluţia? „Cred că este nevoie, înainte de orice – afirmă autoarea în chiar primul articol, O provocare culturală – de o nouă atitudine faţă de dinamismul vieţii culturale actuale. Într-o lume a pluralismului şi a dialogului, a refuza diferenţa, a nu accepta alteritatea, a te cantona într-un discurs plin de clişee şi într-o suficienţă păguboasă, în contratimp evident cu mişcarea de idei a timpului tău înseamnă, cred, a te condamna de bună voie la inactualitate.” Asta cu atât mai mult, cu cât „în fond, maturitatea unei culturi – arată Carmen Muşat după doar doi ani de la articolul sus-citat – se verifică şi prin aptitudinea pentru polemicile de idei, pentru dezbaterile autentice în care se confruntă puncte de vedere, opinii, paradigme culturale, şi nu persoane.”

După caz, mai mult ca arbitru decât ca participant afectat, după cum observa Ştefan Agopian undeva, Carmen Muşat întocmeşte portrete, tablete, mici glose tematice, meditează cu tact. Iată nişte digresiuni despre unii actori ai scenei politice: „Mă fascinează – la modul negativ – balansul între extreme, atât de evident în manifestările câtorva dintre a­ctorii scenei culturale autohtone: pe de o parte, psihologia «caprei vecinului», pe de altă parte, graba cu care înălţăm statui, disponibilitatea de a confecţiona idoli în faţa cărora orice atitudine critică trebuie suspendată. Am uneori impresia că trăim într-o cultură encomiastică, în care luciditatea este privită cu suspiciune, iar profesionalismul, cu dispreţul suveran al celui care, convins că aici, la Porţile Orientului, totul e posibil, confundă erudiţia gen almanah cu vocaţia de uomo universale.” (După doar doi ani)

O parte din asemenea meditaţii survin des pe parcurs, însă au în centrul atenţiei şi alte fenomene/evenimente decât incapacitatea de a dialoga. Aşa sunt: denunţarea unui plagiat scandalos, în capitolul despre învăţământ, punerea la locul potrivit a unor personalităţi reificate, precum Adrian Păunescu, (Ion Cristoiu, non ibidem), Grigore Vieru – în Ascensiunea rinocerilor, articol prilejuit între altele de apariţia revistei Flacăra lui Adrian Păunescu, sau Irina Loghin, Leonida Lari, în Scena publică. Clonele Elenei Ceauşescu sau fiziologia ţoapei politice. Aceasta ar fi o mică parte din bestiarul paradigmei de dinainte de ’89.

Ca atare, de aici începe să-şi tragă sevele miza cărţii, care este şi un efort aproape sisific de a readuce la zi o dezbatere a unor teme de cultură şi civilizaţie în plină fierbere de la înfiinţarea statului modern român până dincoace, în postmodernitate. Ca şi mai înainte, există mai multe tendinţe coexistente în cultura autohtonă. Carmen Muşat identifică trei în articolul Pentru o periodică redefinire a identităţii culturale: 1. „o cultură a tradiţiei, care, integrând şi discursul modernist de sorginte interbelică, pune accentul pe dimensiunea metafizică şi pe stil ca valoare de sine stătătoare”, 2. „o cultură critică, de factură preponderent postmodernistă, care, deşi teoretizează conceptele «slabe», cultivă gândirea «tare» şi pare mai înclinată să deconstruiască stereotipurile culturale naţionale (chiar şi cu riscul de a le înlocui cu altele) şi să pună, programatic, trecutul sub semnul întrebării”, şi 3. cultura „să-i spunem (provizoriu) contemporană, profund anti-elitistă şi anti-culturală, care, opunându-se deopotrivă culturii tradiţiei şi celei critice, valorizează imediatul şi redescoperă povestea, prin intermediul senzaţionalului”. Aceasta este tema fundamentală a cărţii, directoare de posibil canon.

 

Tarotul şi agresiunea

Agresiuni, digresiuni are vreo opt capitole, în funcţie de tipul de carte recenzat în articol. Criticii sunt la critici, beletristica la locul ei, ideologicele la fel. Alte capitole adună pur şi simplu Literaturi de tot felul, sau ce e Aiurea. Toate sunt scrise cu tonul unui autor relaxat, pus pe treabă cu pasiune înfocată şi chef de joacă. Ce are nou tipul de carte-culegere de texte în versiunea Rogozanu sunt notele de la sfârşitul articolelor, uneori pentru a da explicaţii, alteori pentru a amuza, cum mărturiseşte chiar autorul.

C. Rogozanu ar adera mai degrabă la cea de‑a treia tendinţă stipulată de Carmen Muşat. Cât de „anti-” s-a crezut că e, se poate vedea din cele câteva cronici de întâmpinare de la data apariţiei Agresiunilor…. De altfel, autorul însuşi, autoironic, se juca în Argumentul din capul cărţii cu nişte presupoziţii ca aceasta: „Am simţit nevoia să adaug unora dintre textele adunate mici note care să contextualizeze sau măcar să amuze. Notele sunt scrise cu italice. În unele povestesc efectele avute de recenzie, în altele nu fac decât digresiuni. Unele mai dure decât textele însele, am observat după lectură.” De ce? „Probabil am vrut să mă asigur că această carte nu va beneficia de nici o recenzie pozitivă…”

Agresiuni, digresiuni mi se pare a fi o punere fidelă în practica criticii literare a manifestelor de la purtătorul Canonului… lui Carmen Muşat. C. Rogozanu are două mari criterii şi puncte de reper: starea de fapt de dinainte de ’89, şi cea de după. Adică 60-iştii şi 80-iştii, de o parte, şi 80-iştii şi 2000-iştii, de cealaltă parte. Primilor, adică 60-iştilor, le pune la îndoială bibliografiile arierate, metoda de lucru prăfuită, limbajul osificat. Articolele privind cazul Grigurcu (Gheorghe Grigurcu, dixitRevizionistul numărul unu), sau cele privind artificiosul din scriitura de tip Breban (Aceeaşi veche povesteUn eseu scris pentru străiniAntimemoria), sunt edificatoare în acest sens.

De o nişă aparte beneficiază textele paltinişene. Andrei Pleşu (Să râdem trist cu Andrei Pleşu) te cucereşte prin stil, dar este inconsecvent în atitudine. Gabriel Liiceanu (Resemnare şi declaraţii de dragoste,Unora nu le place Liiceanu) place numai până la punctul în care conferă spuselor sale adevăr absolut, transformând portretul în panegiric, şi tableta în emfază. Despre Patapievici, nimic.

Trei teoreticieni este, din punctul meu de vedere, capitolul cel mai greu, în sens că dă un foarte important semn de alarmă: a venit peste noi o dezbatere culturală înaltă, occidentală, privind conceptele de tradiţie, libertate, identitate, canon. Suntem oare pregătiţi pentru ea? Avem armele necesare upgradate? Sau teoreticieni, precum Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu vor mai aştepta ceva timp în anticamera dezbaterilor de la noi? La acelaşi nivel al observaţiilor aş plasa şi articolele din Feminisme şi din Ideologice.

80-iştii, aşa cum le stă bine, sunt trataţi cu măsuri diferite pentru fiecare caz în parte. Demersurile lui Ion Bogdan-Lefter (O combinaţie rară) privind anticlasicizarea modernismului, ca atitudine postmodernistă, sunt necesare, homeopatice. Andrei Bodiu politizează prea mult în Direcţia optzeci în poezia română, scrie doctoral, disproporţionează discursul. Simona Popescu (Critică şi suprarealism) aduce o metodă nouă de studiu al avangardei româneşti: angajarea biograficului în exegeză ca dat ştiinţific.

Cel mai captivant capitol este Pauza de respiraţie. Poveştile Măriucăi şi Istoriile conului Georgică te fac să îţi îmbogăţeşti biblioteca cu încă două achiziţii oarecum exotice. Un fel de atributBatiscaful literar, sunt poate cele mai atente inspecţii asupra unui text literar, inspecţii care prilejuiesc şi teoretizarea unui concept nou privind proza lui Nedelciu, de care se ocupă: ecoul controlat, adică „acordul tacit pe care Nedelciu i-l smulge cititorului manevrând arta autenticităţii.”

Dosarul lui Mircea Cărtărescu deţine şi el câteva articole interesante, de o subiectivitate asumată. Jurnalul i se pare de-a dreptul revoluţionar. Licenţiat în domeniu, C. Rogozanu are o uimire şi o fascinaţie incomensurabilă în faţa acestui text care nu mai avea nimic în comun cu literatura diaristică de până la Cărtărescu. Orbitorul şi Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli beneficiază de un tratament mai distant. Prea au multe reţete aceste două cărţi.

Pe cei din urmă, 2000-iştii, nu-i prinde excesul în ceea ce fac, fie că este vorba de introducerea calculatorului în literatură (Angelul internaut despre Ultim@vrăjitoare de Alina Nelega), a drogurilor (Droguri despre Pizdeţul lui Alexandru Vakulovski), minorităţilor sexuale (Bisexualism despre Legături bolnăvicioase de Cecilia Ştefănescu), ori altceva (Tânăr avânt masochist despre În căutarea comunismului pierdutde Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; Iaşiul subteran despre volumul de poezie coordonat de O. Nimigean, oZone Friendly. Iaşi. Reconfigurări literare. O antologie.,  un altul –Poliromii, ş.a.m.d.). La acest capitol C. Rogozanu se arată cam grăbit. E o inexplicabilă neatenţie, distrare, în consideraţiuni. Pe alocuri avem un demers sanitar de arbitraj, subiectiv, e adevărat,  însă pointilist. C. Rogozanu lucrează pe porţiuni mici, punctuale, dar esenţiale, despică un fir în patru, nu mai multe, şi nu are nici de departe pretenţia exhaustivităţii. Dintr-o carte de o mie de pagini şi mai bine, precum Ficţiunea jurnalului intim a lui Eugen Simion autorul alege să vorbească despre problema construcţiei discursului, a bibliografiei pusă în uz, a distincţiei, precum cea „sincer/autentic”. Cum stau lucrurile cu proza nedelciană am văzut deja.

Am totuşi o mare nedumerire. C. Rogozanu, atunci când reproşează celor vechi lipsa de actualitate, sancţionează, în acelaşi obicei, inactualitatea intermitentă a contemporanilor. Care mai e în acest caz actualitatea? Iată o întrebare al cărei răspuns nu ştim de unde să-l scoatem. Poate din cele câteva digresiuni „pofticioase” trasate pe parcurs.

E totuşi o tensiune continuă în dialogul intergeneraţionist. De aici se naşte şi agresiunea, din verdictul de tip tarot caracteristic generaţiilor „mai în vârstă”, care interpretează faptele de cultură după criterii oculte, personale vs. pronosticul (uneori fondat, alteori nu) cvasiradical al celor tineri, grăbiţi, alergici la poleiala statuară, la cărţile cu valoare şi adevăr absolut, fără drept de apel. Un lucru pare să rămână cert: dacă în digresiune agresiune nu e, nimic nu e. Ecuaţie dublureversivă – un merit al cărţii.

Recenzii publicate în revista „Contrafort”, nr. 7-8 (141-142) / iulie – august 2006

Comentează

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s